Este surprinzător de ușor să deblochezi abilități ascunse, spun câțiva cercetători, care au reușit să învețe un mic grup de persoane să se descurce în spațiu după ecou, prin ecolocație – limbajul pe principiul sonarului folosit de delfini și lilieci.
Folosind diverse sunete create cu ajutorul limbii, participanții la studiu au învățat să detecteze mărimea camerei în care se aflau cu o acuratețe surprinzătoare, relatează Sciencealert.com
Oamenii de știință nu se așteptau ca persoanele care nu s-au născut oarbe să poată face asta. Studii mai vechi au demonstrat deja că orbii pot folosi ecolocația, dar până acum nu se știa că și persoanele care văd și-ar putea dezvolta această abilitate uimitoare, întrucât acestea din urmă sunt aproape total dependente de percepția vizuală. Dar experimentul desfășurat la Universitatea din München, la care au participat 11 văzători și un orb, a demonstrat exact contrariul. Persoanele văzătoare au reușit să determine, cu ajutorul ecolocației, mărimea camerei cu o precizie de 96%.
Echipa de cercetători i-a antrenat mai întâi pe subiecți introducându-i într-o cameră perfect izolată fonic, în care au fost puși să asculte înregistrări ale unor „clicuri“ făcute anterior din limbă, într-o clădire reală. Desfășurând acest exercițiu într-o cameră care nu producea niciun fel de ecou, cercetătorii i-au putut învăța pe participanții la studiu ce sunet este corelat cu o cameră mai mare sau mai mică, dându-le astfel oportunitatea de a detecta diferențele subtile dintre ele. După acest exercițiu, echipa a cuplat subiecții la un aparat RMN care era legat de un model 3D virtual al unei clădiri din apropiere. Voluntarii puteau emite „clicuri“ din limbă sau aparatul emitea sunetul pentru ei – ecolocația putând fi activă sau pasivă –, apoi ascultau ecourile făcute de sunetul respectiv prin camera virtuală și, în funcție de acestea, apreciau mărimea încăperii.
Cortexul, legătura între navigarea virtuală și deplasarea în spațiu
Studiul a demonstrat că toată lumea s-a descurcat mai bine cu ecolocația activă decât cu cea pasivă, iar asta se explică prin faptul că în primul caz voluntarii erau mult mai implicați în acțiune.
Ciudat a fost însă faptul că ecourile au activat cortexul motor al persoanelor văzătoare, adică porțiunea din creier responsabilă cu mișcarea. Cercetătorii au constatat că activitatea din cortexul motor era cu atât mai intensă cu cât încăperea în care se propaga ecoul era mai mare. Aceasta sugerează existența unei legături între navigarea virtuală și deplasarea fizică în spațiu. La persoana nevăzătoare, ecourile au activat, în schimb, cortexul vizual nefolosit, ceea ce sugerează că ecourile erau vizualizate în timp ce se izbeau dintr-un perete în altul.
Deși studiul acesta a fost realizat pe un număr foarte mic de subiecți și ar fi nevoie de experimente extinse, cercetătorii consideră, totuși, că persoanele văzătoare au capacitatea de a folosi acest sistem de navigare bazat exclusiv pe sunet.
