Un proiect de lege ajuns deja în Parlament propune introducerea acestui sistem și în România. Deși o parte a firmelor de asigurare, mai ales grupurile străine, au lăsat de înțeles că măsura ar fi un dezastru și un unicat în Europa, realitatea arată că modelul funcționează de zeci de ani în unele țări europene dezvoltate.
Autoritatea de Supraveghere Financiară a propus, într-un proiect de lege trimis Parlamentului, ca plata daunelor suferite de șoferii din România să fie achitată de propriul asigurător RCA. Este vorba despre așa-numitul sistem de decontare directă. Practic, șoferul păgubit utilizează propria poliță RCA ca o poliță
CASCO și își repară mașina. Ulterior, asigurătorul șoferului păgubit va fi compensat de către asigurătorul șoferului vinovat. Marii asigurători din România, reuniți sub titulatura Uniunii Naționale a Societăților de Asigurare și Reasigurare (UNSAR), au respins din start acest sistem, arătând, în principal, că el a fost un eșec în toate țările unde a mai funcționat și că va conduce la scumpirea RCA și chiar la ieșirea de pe piață a unor asigurători. UNSAR mai arăta că un astfel de sistem nu poate fi implementat pentru că nu toate firmele de asigurare sunt la fel de „serioase“ în ceea ce privește plata la timp a daunelor. Și totuși, experiența altor țări, toate cu o concurență mult mai mare pe piață decât cea reprezentată în România de cele 4-5 firme rămase după falimentarea Astra, arată că acest sistem poate funcționa.
Nu este vorba doar de țări ca Italia sau Franța, acolo unde sistemul a fost implementat încă din anii ’60-’70, ci de țări precum Polonia sau chiar Rusia.
Modelul este voluntar, dar aplicat pe scară largă
Franţa este, probabil, cel mai de seamă exponent al metodei compensării directe pe RCA şi, totodată, prima țară în care a fost implementat un astfel de mod de lucru. Procedura, reglementată în prezent de convenţia IRSA, este operaţională din 1968, fiind rezultatul unui acord încheiat între asigurătorii RCA. Este important de menţionat că aceasta nu este o procedură obligatorie pentru clienţi, însă a devenit utilizată pe scară atât de largă, încât pare aproape o regulă. De asemenea, din 2002, schema include şi proceduri de management al daunelor pentru vătămări corporale.
Sistemul funcţionează având la bază un organism independent de compensare, non-profit, care gestionează decontările între companii. Pe data de 5 a fiecărei luni calendaristice, toţi asigurătorii îşi calculează şi trimit sumele plătite în numele celorlalţi participanţi la sistem şi le transmit spre decontare cu termen până la finele lunii. În cazul în care o companie întârzie plata, suportă o penalizare de 5% din suma restantă pentru fiecare lună de întârziere.
În interiorul organismului de compensare există şi un centru de arbitraj care soluţionează eventualele dispute, în număr de circa 60 pe an, precum şi un comitet de etică, care monitorizează modul de lucru al asigurătorilor. De asemenea, pentru a limita eventualele dispute, asigurătorii au agreat o listă comună de regularizatori, precum şi un protocol de stabilire a culpei în accidentele de vehicule, similar cu cel folosit şi în România pentru spețele de constatare amiabilă.
În cadrul sistemului francez funcţionează ambele forme de decontare, în funcţie de valoarea daunei, respectiv pe bază de costuri efective au forfetar (pe bază de comision fix pe dosar de daună). Comisionul amintit reprezintă practic valoarea daunei medii pentru pagube materiale, actualizată în fiecare an. În prezent, cifra se ridică la 1.236 euro.
Astfel, conform acordului încheiat de asigurători, dacă o daună nu depăşeşte valoarea de 6.500 euro, aceasta poate fi gestionată fără nicio restricţie de asigurătorul păgubitului, care solicită ulterior spre decontare suma fixă de 1.236 euro per dosar, deci nu are niciun interes să exagereze valoarea despăgubirii. Pe de altă parte, în cazul în care pragul de 6.500 euro este depăşit, asigurătorul păgubitului are două opţiuni: să gestioneze dauna şi să solicite întreaga sumă ce depăşeşte valoarea de 6.500 euro, dar numai cu acordul asigurătorului vinovatului sau poate să îl îndrume pe păgubit către asigurătorul părţii adverse care va prelua mai departe speţa.
Francezii par a fi găsit un model de succes, bazându-se pe economiile generate de dispariţia regreselor din instanțe şi, în principal, pe buna-credinţă a companiilor din sistem, astfel încât, în prezent, circa 80% din daunele pe RCA sunt soluţionate prin compensare directă.
Un sistem aproape identic există şi în Italia, unde asigurătorii auto au încheiat un acord în acest sens încă din 1978, bazat pe compensarea efectivă a costurilor, însă a căpătat în 2007 caracter obligatoriu, procedura fiind reglementată printr-o lege specială. Se aplică atât pentru daune materiale, cât și pentru vătămări corporale (dacă gradul de invaliditate nu depășește 9%) și pentru bunuri transportate.
Implementată în Franţa în 1968
Însă, tocmai această legiferare schimbă raporturile dintre un păgubit şi propriul asigurător şi, în cazul în care acesta este nemulţumit de compensaţia efectuată, se poate îndrepta cu uşurinţă împotriva companiei la care are încheiată poliţa RCA, deşi aceasta din urmă preia practic o obligaţie a unui alt asigurător. Această situaţie, alături de trecerea la sistemul de compensare între asigurători bazat exclusiv pe o valoare fixă a dosarului gestionat pare a conduce la anumite dificultăţi.
În 2013, autoritatea în domeniul concurenţei din Italia a publicat un raport care investiga cauzele unor creşteri de preţuri în piaţa RCA şi care a făcut referire directă la un management ineficient al daunelor soluţionate prin compensare directă. Această situaţie, alături şi de alţi factori – unul dintre ei fiind frauda, a produs pierderi în 27 din cele 30 de provincii italiene analizate, care s-au transformat ulterior în majorări de tarife.
Dezavantajul unui sistem de compensare între asigurători bazat pe cost fix de dosar şi în condiţiile unei proceduri de clearing imperfecte, este că va produce de fiecare dată o pierdere unei companii când dauna achitată depăşeşte preţul prestabilit al dosarului, respectiv un câştig atunci când plăteşte mai puţin. Astfel, companiile de asigurări trebuie să fie eficiente atunci când îşi reglează procedurile interne de management al daunelor, deşi, cum menţionam anterior, ele preiau o obligaţie a unui alt asigurător.
O soluție la modă în Europa
Scheme de compensare directă mai sunt utilizate şi în Spania (1982), Portugalia, Belgia (1972), Rusia (2009), Grecia (2000) şi Polonia (2015), în timp ce Turcia se află în faza incipientă a implementării acestei proceduri. Sistemul a fost adoptat şi în anumite state americane şi provincii din Canada, însă nu este utilizat la nivel naţional.
În Belgia, spre exemplu, compensarea directă, la care asigurătorii recurg în mod voluntar, poate fi utilizată şi pentru vătămări corporale, atât timp cât în urma accidentului nu au rezultat decese sau invalidităţi permanente. În cazul daunelor materiale, prejudiciul nu trebuie să depăşească 25.000 euro, altfel se recurge la metoda tradiţională. De asemenea, pentru a evita disputele, şi asigurătorul păgubitului, şi cel al părţii vinovate au dreptul să evalueze dauna, însă sunt obligaţi să îşi suporte fiecare cheltuielile aferente. Până la o valoare a daunei de 8.500 euro, compania de asigurări a păgubitului va solicita organismului de clearing special constituit ca suport pentru acest sistem o sumă fixă pe dosar, aflată acum în jurul valorii de 1.500 euro. Pentru daune între 8.500 şi 25.000 euro, se solicită valoarea exactă plătită drept despăgubire. Şi în Belgia este utilizat un protocol încheiat între companii care ajută la stabilirea şi recunoaşterea culpei cu mai mare uşurinţă.
În Rusia, până la devenirea obligatorie a compensării directe în anul 2014, exista de câţiva ani un acord voluntar între asigurători similar celui din Franţa, însă bazat pe cost fix de dosar. Condiţiile în care putea fi utilizată compensarea directă sunt similare celor referitoare la folosirea constatului amiabil: accident cu două maşini, cu poliţe RCA valabile şi fără vătămări corporale.
Totuşi, până la momentul modificării din 2014, atât păgubiţii, cât şi asigurătorii au întâmpinat numeroase dificultăţi. În încercarea de a obţine un câştig, asigurătorii acceptau daunele propriilor asiguraţi doar atunci când nu depăşeau valoarea prestabilită a costului pe dosar. În caz contrar, păgubiţii erau forţaţi să meargă la asigurătorul părţii adverse, unde serviciile lăsau de multe ori de dorit.
Această practică, neconcurențială de altfel, a condus în cele din urmă la numeroase dispute între asigurători. De aceea, odată cu devenirea obligatorie a compensării directe, pe bază de cost efectiv sau real al dosarului, suportul fiind oferit de organismul de clearing administrat de biroul local al asigurătorilor auto, aceste probleme par a-și fi găsit rezolvarea. Nu există o limită a pagubei până la care să poată fi utilizată compensarea directă, iar asigurătorul părţii adverse are obligaţia de a rambursa suma restantă în cel mult 15 zile de la depunerea ultimului document la dosar, dacă se cere suma întreagă. Legea permite, de asemenea, companiilor să încheie înţelegeri proprii referitoare la termene de plată şi modalităţi de calcul al nivelului compensării.
Începând cu 1 aprilie 2015, şi Polonia a optat pentru implementarea compensării directe, însă pe bază de acord voluntar. Asigurătorii au putut adera astfel la schema de compensare directă gestionată de Camera de Comerţ din Polonia, care reuneşte în prezent 8 companii cu o cotă de piaţă cumulată de 68% pe linia RCA. Scopul este, ca şi în alte ţări, de a spori calitatea serviciilor oferite păgubiţilor şi de a regla dezechilibrele din piaţă. Şi în Polonia condiţiile utilizării compensării directe sunt similare celor din Rusia, dar valoarea maximă a daunelor soluţionate prin compensare directă nu poate depăşi 6.650 euro. În Polonia, în schimb, este uşor prematur să fie evaluate efectele trecerii la compensarea directă.
Germania şi Marea Britanie, unele dintre cele mai mari pieţe RCA din Europa, nu au implementat compensarea directă.
