Călătoriile la mii de kilometri distanță de casă, în culturi diferite, nu trebuie să fie rezervate doar oamenilor cu mulți bani. De altfel, ei nici nu ar avea deschiderea să vadă lucrurile despre care vom vorbi aici.
Cinci săptămâni am umblat cu rucsacul în spate, străbătând 4.000 de kilometri și trei state ale Americii de Sud. În primul articol, publicat marți, 5 ianuarie, de „România liberă“, am vorbit despre experiența argentiniană, scumpă, exotică, cu oameni tatuați și reci, mâncăruri și nopți fierbinți de tango, într-o țară plină de contradicții, care a renăscut în numai zece ani din propria cenușă și care astăzi este aproape, din nou, de colaps.
Acum ne aflăm la granița cu Chile, într-o zonă deșertificată. Călătoria de care vă vorbesc a fost una mai puțin turistică și mai degrabă de explorare a unor locuri care nu sunt trecute în ghidurile de călătorie. Ea a început la Buenos Aires, urcă până spre granița cu Chile, pe care îl străbat până la Pacific, și de acolo, prin sudul Perului, se termină la Lima.
La kilometrul 2.100 al călătoriei, însă, lucrurile aveau să se schimbe complet. Am ajuns în, probabil, cel mai turistic loc din Chile, în inima deșertului Atacama: San Pedro de Atacama.
Citește și Ponturi pentru o vacanță reușită, cu rucsacul în spate, în Argentina.
San Pedro de Atacama. Cu doar câteva mii de locuitori, a devenit punctul de atracţie al „albilor“ care vor să exploreze deşertul. Atracţiile sunt numeroase și nu cred că undeva în lume le găsești strânse pe toate într-un singur loc: plimbări printre dune, escaladarea unor vulcani, gheizere, băi termale. Nu e simplu de ajuns în San Pedro, aflat la o altitudine de 2.500 de metri. Din Argentina plecarea se face din localitatea Salta, drumul pare nesfârşit, durează 10 ore, şerpuieşte prin munţi, apoi sute de kilometri prin deşertul în care nu zăreşti decât construcţii răzleţe rămase în paragină, destul de rar depăşeşti o maşină pe drumul cu o singură bandă pe sens şi care, ne spune un localnic, face legătura între cele două oceane: Atlantic şi Pacific. Din Santiago, capitala statului Chile, drumul durează 20 de ore, iar biletul de autobuz costă în jur de 60 $.
Apa. Localitatea San Pedro este situată în deşertul Atacama, care începe de la graniţa de sud a statului Peru şi cuprinde nordul Chile. Străbătând deşertul, poţi admira platouri lipsite de viaţă, întinderi acoperite cu sare (foste lacuri secate) ori cu nisip, munţi vulcanici de mai mici sau mari dimensiuni şi, rar, câte un fir subţire de apă. Atacama este considerat cel mai uscat deşert din lume, fiind descris drept „un ucigaş fără inimă“, cu referire la trecătorii sau temerarii care s-au rătăcit în această zonă. Pe de altă parte, solul a fost comparat cu cel de pe Marte, numeroase filme legate de această planetă turnându-se aici.
San Pedro a fost loc de popas timp de jumătate de veac pentru crescătorii de vite, fiind aşezat în apropierea unei oaze. Azi, deşi a devenit o destinaţie turistică, arată la fel de sărăcăcios, fără strălucire, un loc unde îţi poţi bea în tihnă cafeaua în piaţa din centru. Multe dintre casele localnicilor sunt din pământ ars, străduţele înguste şi pietruite, iar preţurile la suveniruri sunt de câteva ori mai ridicate decât dacă le-ai cumpăra din cel mai apropiat oraş, Calama să spunem (desigur, căciulile sunt brodate manual, fularele, ca şi ciorapii, sunt din păr de lamă şi, îţi arată vânzătorul, în colţ scrie mic „San Pedro de Atacama“).
Hostelurile sunt simple şi nu găseşti o cameră sub 50 de dolari. Prima ofertă am refuzat-o pentru că doi indivizi (într-o cameră cu opt paturi) ni s-au părut dubioşi, iar pe a doua deoarece patronul a recunoscut că „după ora 8 dimineaţa nu se mai poate dormi, deoarece renovăm“. Aşa că am ales să stăm într-o cameră dintr-un fel de chirpici, văruită cu multă vreme în urmă. Ospitalitatea şi curăţenia nu erau la ele acasă. Apa se opreşte după 10 seara. Din cauza deşertului, ni se spune. Hotelurile considerate (în ghidurile turistice) de top nu oferă luxul la care s-ar gândi cineva căruia i se cer 100 de dolari pe noapte. Exorbitante sunt şi preţurile la mâncare: o pizza, 20 de dolari; un prânz, în jur de 30$, iar o bere la un restaurant, 5$ (la 0,33 l ) .
Dune. Dar nu pentru distracţie se vine în deşert, la San Pedro de Atacama, nici ca să te faci pulbere într-un bar consumând până dimineaţa. Dacă tot vrei să îţi cheltuieşti banii – pentru că oricum asta se va întâmpla – măcar să o faci cu folos. La fiecare zece metri, pe orice străduţă, ţi se oferă „tururi“ ale împrejurimilor. Şi nici unul mai ieftin de 20 de dolari. Doar că, de data aceasta, merită toţi banii. Ghizii sunt amuzanţi, vorbesc şi engleza, iar peisajele sunt spectaculoase. Primele opriri: Valle de la Luna, unde te poţi furişa printre dune gigantice, mici formaţiuni muntoase aride şi ai parte de o privelişte spectaculoasă în care zăreşti lanţul de munţi vulcanici din apropiere. Ghidurile îţi oferă şi o oprire pe o creastă înaltă şi abruptă de unde poţi admira Valle de la Muerte… cât vezi cu ochii se întind vârfurile munţilor ca un şir de imense de ţepe ascuţite, închise la culoare şi aspre. Într-o altă dimineaţă poţi vedea gheizerele aflate la 4.300 metri altitudine şi care erup atunci când răsare Soarele. Urmează o baie în ape termale (Termas de Puritama), deşi temperatura de afară nu depăşeşte 5 grade, iar apoi ai parte de un popas într-un sat tradiţional, refăcut de autorităţi în scopuri turistice. Preţul acestui tur, care durează 10 ore, este de 50$. Pentru 80$, o maşină de teren te poate urca la 5.500 de metri pentru o coborâre cu bicicleta. Pentru alţi 40 $ ţi se oferă un tur al lagunelor din zonă, unde poţi admira de aproape flamingo, dar şi lame. Pentru 18$ poţi ajunge într-un loc unde se fac coborâri cu placa pe dune înalte de 150 de metri.
Pentru cei dornici să escaladeze piscuri înalte, oferta este generoasă: agenţiile te duc pe crestele vulcanice din jur şi care au între 5.000 şi 6.000 de metri. Atenţie însă: trebuie evitate ofertele mult prea ieftine, deoarece există riscul ca serviciile să nu fie de cea mai bună calitate. Este un sfat pe care îl primeşte orice turist care a vizitat Atacama.
Frumuseţea costă bani
Pentru a putea experimenta deşertul ai nevoie de 3-5 zile.
Buget: (pentru 4 nopţi) 700 $ (cu minimum 3 tururi)
Tururi: 20 $ (plimbare în deşert) – 50/60$ (lagune, gheizere, căţărări pe munte)
Cazare: 20$ (hostel/pat) – 100$ (hotel, cameră dublă)
Mâncare: 30-40 $ un prânz
Băutură: 3$ sticla de apă la doi litri, 20$ sticla de vin
Transport: 60$ până la Santiago de Chile / 18$ până la Arica (graniţa cu Peru)
Peru. O țară în care trebuie să revii de mai multe ori. În nord sunt plajele, printre cele mai frumoase din lume – aici poți face baie tot timpul anului. În centru ai Lima, iar puțin mai jos, cercurile uriașe desenate de incași la Nazca. În sud, dar înspre continent, Arequipa, minunatul oraș Cusco și lacul Titicaca. Pentru că eram în criză de timp și bani, am preferat o altă cale mai puțin turistică: să urc spre Lima pe coasta Oceanului Pacific (această parte de sud nu este printre cele mai căutate pentru plaje), peste 1.200 de kilometri în opt zile.
Tacna. În sfârșit, Peru, după o noapte cu autobuzul călătorind dinspre Atacama. Prima veste bună: prețurile sunt la o treime față de Chile și Argentina. Nu aş fi scris despre un oraş pe care nu vi-l recomand ca destinaţie turistică dacă nu ar fi avut un element definitoriu. Vorbim de un oraş de graniţă, muncitoresc şi cu, vorba poetului, „un centru intim şi cochet“. Presupunând că eşti un backpacker care are privilegiul de a străbate câteva state din America de Sud, acest prim oraş de graniţă din sudul statului Peru îţi oferă o revelaţie. În orașul Tacna îţi dai seama că ar trebui să alegi Peru dacă cineva ți-ar spune că în viața asta nu vei putea vizita decât o singură ţară din America de Sud. Sigur, călătorind prin Peru, te vor lovi în cap şi turmenta Arequipa, Nazca, Cusco, Lima, sau plajele din nord din Trujillo sau Piura. Venind, însă, cum am făcut-o eu, din Argentina, străbătând Chile, la Tacna am avut sentimentul de dezgheţ, de acasă. Argentinienii sunt ca nemţii, ştiu că sunt regii continentului (mai mult decât brazilienii), chilienii se comportă cu tine corect, exact cum ar trebui să o faci cu un turist: ia-le banii şi fă-i să se întoarcă.
Ei, peruanii, sunt altceva. De la San Pedro de Atacama la Arica (oraş chilian paralel, în oglindă, cu Tacna – cam cum e Ruse cu Giurgiu) am stat lângă un indian (peruan) cum doar în filme am mai văzut: creol spre negru, cu un păr lins şi foarte lung. A încercat să mă convingă, ore în şir, cât a fost drumul de lung, că trebuie să mă abat pe la Cusco, unde el are o casă şi eu sunt invitat (a fost singura persoană căreia am avut curaj să îi încredinţez rucsacul până m-am dus la baie în toată călătoria).
Mi-am dat seama că pornirea lui nu era o scânteie de ospitalitate. Mai degrabă, peruanul se simţea ofensat în propriul său orgoliu că am venit de departe, la el în ţară, şi nu văd o minunăţie de loc (nu mai aveam timp, nici bani).
Argument. Tot la Tacna am plătit 5 dolari pentru o ciorbă, un fel doi uriaş din pui, o bere şi un desert. Tot 5 dolari costa o bere la litru într-o bodegă mediocră din Buenos Aires. Şi tot aici, în piaţa mare, într-un bar unde am luat o îngheţată am avut sentimentul că, da, culoarea pielii contează. În Tacna, am intuit că Peru ar putea fi pentru mine acea ţară care pentru Gauguin a fost Tahiti. Şi tot la Tacna am auzit pentru prima oară sloganul turistic al acestei ţări: „Orgullo peruano: para estar siempre orgullosos de nuestra Patria y llevarla con nosotros donde vayamos“. Slogan obraznic de ţară nu mare dar mândră, cu plaje nesfârşite, minunate, preţuri ca la Tecuci, oameni calzi şi negrăbiţi.
Dracu ştie ce e de văzut în Tacna. Desigur, catedrala din centru, cu cei câţiva pantofari care amintesc de interbelicul românesc, străduţele cu inscripţii care amintesc, la rândul lor, de Războiul Pacificului, oameni curioşi care întorc capul după aparatul tău foto. Numeroase hoteluri/hosteluri se găsesc în apropierea autogării, iar preţul pentru o noapte de cazare este de 15 dolari.
Dacă veniţi din Chile, nu luaţi chiar primul autobuz spre Cusco, Arequipa ori Lima. Trageţi-vă sufletul câteva ceasuri la Tacna. De la staţia de autobuz, în centru, pe jos faceţi 20 de minute.
Nasca. Din păcate, timpul și mai ales bugetul nu mai aveau răbdare cu mine. Nu mai voiam aglomerații urbane așa că am făcut sacrilegiul de a trece peste lacul Titicaca, Cusco și Arequipa. Am luat-o pe coasta oceanului, am salutat din mers desenele făcute pe pământ de către extratereștri sau băștinași la Nasca (100 de dolari ca să le vezi din avion) și mi-am continuat călătoria.
Ica. Un oraș oriental, pentru că taxiurile aminteau de cele din Thailanda, pe trei roți. Ieftin și reconfortant pentru 24 de ore.
Pucusana. Ei da, merită să vă opriți câteva zile. Ca să ajungi aici trebuie să oprești autocarul pe autostradă, să sari peste benzile de circulație și apoi să iei un taxi. Orașul arată ca o favelă care se prăbușește în mare. Iar pe mare sunt sute de vase pescărești, pe străzi oameni care gătesc la minut cele mai bune măruntaie de pui sau de porc. Cât despre cazare, am optat pentru singura pensiune recomandată de Lonely Planet. O frumusețe. Albă, amplasată fix în punctul cel mai înalt al favelei, de unde se văd oceanul și micul port. Opt dolari pe noapte. Mi-am lăsat ultimele două zile pentru a vedea Lima. Am renunțat, prelungindu-mi șederea la Pucusana. A fost un fel de „să vezi Pucusana și apoi să mori“, în variantă sud-americană.
Recomandare. Argentinienii se consideră nemții Americii de Sud. Se simte superioritatea lor din atitudine și chiar din înfățișare. Chile, în mijlocul deșertului este rece, iar ceasul lor indică prețul corect. În Peru, pielea albă stârnește zâmbete. Prețurile sunt mici. Plajele, minunate. Oamenii au timp. Așa că, alegeți dumneavoastră.
