Scaunul Secuiesc al Arieșului a fost desființat de autoritățile din Budapesta în anul 1876. De atunci, secuii au devenit o minoritate în această regiune.
Una dintre cele mai fascinante povești ale Transilvaniei este cea a secuilor pierduți în Munții Apuseni. Adevărul istoric este îmbogățit de numeroase legende, care, în felul lor, nu fac altceva decât să sporească atractivitatea turistică a zonei. Scaunul Secuiesc al Arieșului, cunoscut în documentele medievale sub numele de Sedes Aurata, a fost creat în contextul invaziilor mongole și tătărești și a fost desființat în anul 1876 de către autoritățile de la Budapesta, care au reorganizat din punct de vedere administrativ zona din Imperiul Austro-Ungar aflată sub jurisdicția lor.
Legende și adevăr istoric
În Evul Mediu, existau șapte scaune secuiești. Era vorba de structuri cu atribuții politice, administrative, judiciare și militare. Șase dintre aceste scaune erau situate în zona județelor Harghita, Covasna și Mureș, iar cel de-al șaptelea era situat în zona Munților Apuseni. Numele acestuia era Scaunul Secuiesc Arieș. Potrivit istoricilor, secuii au fost mereu avangarda înaintării maghiare în Transilvania. Buni militari, secuii păzeau teritoriile de graniță, iar după ce regalitatea maghiară își consolida stăpânirea pe un anumit teritoriu, secuii erau împinși să se strămute. În unele dintre vechile lor așezări au fost aduși mai târziu coloniști sași. Treptat, secuii au fost așezați în Carpații Orientali, cu rolul de a împiedica invaziile cumane, mongole sau tătărești sau incursiunile voievozilor Moldovei. Singurul
neam de secui care a rămas în interiorul Transilvaniei a fost reprezentat de războinicii din Scaunul Arieș. Aceștia au format peste 20 de sate. Capitala Scaunului Arieș era în Vințu de Sus, azi comuna Unirea din județul Alba. Cea mai importantă fortăreață a obștii secuilor războinici era cetatea de la Piatra Secuiului, din apropierea satului Rimetea. Legenda spune că cetatea secuiască de piatră a fost singura care a rezistat în Marea Invazie Mongolă din 1241, iar acest fapt i-a determinat pe voievozii Transilvaniei și pe regii Ungariei să renunțe la ideea vechilor cetăți de pământ întărite cu palisade și să mizeze pe cetăți și castele din piatră. Cetatea a fost abandonată la începutul secolului al XVIII-lea, în contextul în care noua administrație austriacă a Principatului Transilvaniei a decis să renunțe la vechile fortificații medievale și să construiască cetățile în stil Vauban de la Cluj și de la Alba Iulia, mult mai bine adaptate noilor arme de foc și, mai ales, artileriei timpului. Tot în acea perioadă a fost abandonată și Cetatea Trascăului din Colțești, o fortificație nobiliară ridicată în secolul al XIII-lea de către nobilii din familia Thoroczkoi. Cetatea Trascăului avea două turnuri și o incintă de piatră. Unul dintre turnuri era donjonul cetății, iar celălalt proteja poarta de intrare. Cetatea a fost confiscată în anul 1470 de către regele Matia Corvin și dată în administrarea voievozilor Transilvaniei. După moartea regelui, nobilii locali au revendicat cetatea și au obținut retrocedarea ei în anul 1510. Însă, patru ani mai târziu, fortificația avea să fie devastată în timpul răscoalei conduse de micul nobil secui Gyorgy Dozsa. Cetatea Trascăului din Colțești avea să fie reconstruită și și-a îndeplinit rolurile militare până în timpul Războiului Curuților, cel care avea să îi opună pe partizanii ultimului principe al Transilvaniei ales liber de către Dietă, Francisc Rakoczi al II-lea, Casei de Austria. Adepții lui Francisc Rakoczi al II-lea purtau numele de curuți sau de cruciați, în timp ce partizanii loiali Casei de Austria purtau numele de lobonți. Cetatea Trascăului a devenit unul dintre punctele de rezistență ale curuților. Asediată de trupele austriece comandate de generalul Tiege, cetatea a fost cucerită și aruncată în aer în anul 1703.
Budapesta a suprimat autonomia secuiască
Așezările din Scaunul Secuiesc Arieș au cunoscut transformări profunde din Evul Mediu și până în secolul al XIX-lea. În contextul luptelor antiotomane, în perioadele lui Iancu de Hunedoara, apoi Matia Corvin, mulți români din zonă au primit rangul de mici nobili cu rosturi militare, precum și dreptul de a-și cumpăra proprietăți în acest scaun secuiesc. Astfel că, treptat, majoritatea etnică a unor sate s-a schimbat radical. Fosta capitală a secuilor de pe Arieș, comuna Unirea, are azi o majoritate net românească. Vințu de Sus fusese atestată documentar în anul 1219, iar un document din 1538 atesta faptul că devenise oppidum, adică un mic orășel. Satul a fost ars complet în timpul confruntărilor militare din Revoluția de la 1848–1849, apoi refacerea a fost una grea. În anul 1876, când autoritățile de la Budapesta au decis desființarea autonomiei secuiești, Vințu de Sus a pierdut statutul de reședință administrativă și a devenit o simplă localitate rurală din comitatul Turda–Arieș. Alte două sate secuiești, Sânmihaiu de Sus și Sânmihaiu de Jos, au fost unite în actuala comună Mihai Viteazu, cu populație amestecată. Poiana de Arieș a devenit azi un simplu cartier al orașului Turda. Secuii mai reprezintă majoritatea doar în anumite comunități izolate din Munții Trascăului, cum ar fi Rimetea sau Colțești. Însă locuitorii acestor sate, în majoritate vorbitori de limba maghiară, nu sunt doar descendenții secuilor, ci și ai minerilor germani, colonizați de regii Ungariei pentru a exploata bogatele rezerve de minereu de fier, precum și ai românilor așezați în aceste comunități. Rimetea a fost atestată documentar în anul 1257. Pe lângă rosturile militare, secuii și germanii din această comunitate au început să exploateze și să prelucreze fierul. Îndemânarea lor a devenit repede cunoscută, iar produsele din fier au început să fie vândute în toată Transilvania. Comunitatea s-a structurat în funcție de starea socială a membrilor săi. Bogații proprietari de ateliere și forjerii și-au construit casele în partea de sus a satului, iar meșterii care munceau în aceste ateliere și-au construit case la fel de frumoase, dar mai mici, în partea de jos. Casele au frontoane cu stucaturi și geamuri cu obloane din lemn. Cele de sus au pivnițe cu guri către stradă, pentru că acolo erau depozitate produsele de fier care au transformat Rimetea într-o comunitate prosperă. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când așezarea s-a confruntat cu incendii puternice, în piața centrală din Rimetea au fost construite două vaioare. Adică, două bazine dreptunghiulare, pline cu apă cristalină de munte, folosite drept rezervoare pentru stingerea incendiilor sau pentru adăparea animalelor în perioadele de secetă. Dezvoltarea atelierelor fierarilor a adus pentru Rimetea titlul de târg sau de oppidum în anul 1493. În anul 1666, Rimetea a primit rangul de oraș. În anul 1716, o perioadă de maximă înflorire economică, în oraș funcționau 16 cuptoare pentru topirea minereului și 16 forjerii. Însă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, orașul a început să cunoască un declin lent. Comunitatea s-a refăcut greu în urma unor incendii devastatoare. Proprietarii de forjerii din Rimetea nu au mai avut resursele necesare pentru a investi în modernizarea acestora, iar Rimetea a pierdut, pas cu pas, piețele sale tradiționale în fața produselor realizate în noile unități siderurgice din Hunedoara și din Reșița, care produceau obiecte mai ieftine din fier. Rimetea a redevenit o simplă așezare rurală din Munții Apuseni.
Renașterea unei comunități
Însă comunitatea a început să renască după căderea comunismului. Specialiștii Fundației Transilvania Trust și-au dat seama de imensul potențial al patrimoniului arhitectural din Rimetea, păstrat intact de sute de ani. Ei au început să ofere ajutoare materiale localnicilor care își renovau casele în așa fel încât să păstreze neatins aspectul tradițional al acestora. Programul, început în anul 1996, a dat rapid rezultate. În anul 1999, Rimetea a primit, pentru maniera în care și-a conservat patrimoniul, medalia Europa Nostra din partea Comisiei Europene. De asemenea, Rimetea a fost înscrisă pe lista tentativă a UNESCO. “Localnicii și-au redescoperit mândria de a fi proprietarii unor case tradiționale, iar turismul a început să se dezvolte, stimulat și de peisajele uluitor de frumoase al Munților Apuseni“, spune profesoara de geografie Erika Szasz. Rimetea a devenit un adevărat paradis al pasionaților de parapantă și de escaladă. Acum, satul secuilor este o destinație turistică specială. Turiștii care nu reușesc să găsească un loc de cazare în Rimetea merg în satele din jur, în Buru sau în Colțești, astfel că moștenirea secuilor pierduți printre crestele de stâncă ale Munților Apuseni aduce din nou prosperitate întregii regiuni.
Rimetea este una dintre cele mai pitorești comunități din Munții Apuseni
