Deşi în vremurile de tristă amintire ale comunismului nu a recitat nici măcar un singur vers omagial, actorul Constantin Cojocaru a reuşit performanţa ca după Revoluţie să intre nu o dată, ci de două ori în rolul fostului dictator.
Prima data l-a interpretat pe dictator într-un spectacol de teatru despre procesul soţilor Ceauşescu, spectacol cu care a făcut turnee în toată Europa. A doua oară, a devenit dictatorul comunist într-un film ce îi are ca personaje principale pe soţii Ceauşescu, „Trei zile până la Crăciun", realizat de regizorul Radu Gabrea. Pelicula urmăreşte ultimele zile din viaţa dictatorului, atât în latura factuală, documentaristică, cât şi în cea umană.
În rolul „sinistrei lui soţii", cum a numit-o presa postdecembristă pe Elena Ceauşescu, a apărut şi în teatru şi în film, Victoria Cociaş.
Pentru un actor, să joci un monstru precum Ceauşescu este nu doar o provocare artistică, ci şi un mare risc. „Când te apropii de un personaj din cartea de istorie ca de un om, un om care respiră, ajungi să vezi istoria în cu totul altă lumină",a explicat pentru „România liberă" Constantin Cojocaru. „Sigur că Ceauşescu era un dictator, un comunist bătrân, care vorbea cu o limbă de lemn neraşchetat, de lemn de esenţă tare, fag sau stejar ceva. Dar eu a trebuit să mă apropii de el din perspectivă umană, pentru că altfel ar fi ieşit un film de lemn cu un personaj de lemn, jucat de un actor de lemn".
Filmul lui Radu Gabrea este un amestec de documentar cu ficţiune, pentru că are în componenţă interviuri reale cu martori oculari, imagini de arhivă, dar, din punctul în care în istorie a rămas o pată albă, regizorul a „colorat" realitatea cu un pic de ficţiune. Astfel, în film apar mai multe momente despre care se ştie foarte puţin, de pildă ce au făcut Ceauşeştii după ce au fost lăsaţi baltă pe un câmp de pilotul elicopterului care-i luase de pe clădirea Comitetului Central din București. De aici intrăm într-un soi de road movie ce prezintă încercarea disperată a dictatorului de a ajunge la combinatul de oţeluri speciale din Târgovişte, la muncitorii despre care credea că îi sunt fideli, drumul său cu maşina unui cetăţean înspăimântat şi şocul lui Ceauşescu când începe să realizeze că în realitate era extrem de urât de popor. „Hai să lăsăm deoparte perspectiva istorică şi să ne imaginăm doi bătrânei pe un câmp, singuri, lăsaţi de capul lor", ne propune Constantin Cojocaru.
„Ajung la şosea şi el face semn maşinilor care trec, la ia-mă, nene. Preşedintele României, comandantul suprem al forţelor armate, ajunge să facă autostopul. E comic într-un fel, nu? Trece prima maşină, opreşte şi când şoferul îl recunoaşte, pleacă în trombă. A doua maşină îi ia şi îi duce la combinatul de oţeluri speciale, dar şoferul vrea să îi lase la uşa din dos. «De ce prin spate?», întreabă revoltat Ceauşescu. «Eu sunt preşedintele Republicii Socialiste România. Cel mai iubit fiu al poporului. Am venit la popor. Vreau să intru prin faţă!» Numai că în faţă, în curtea fabricii, se strânseseră muncitorii care urlau de bucurie că fugise dictatorul: «Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!» şi «Moarte dictatorului!» Vă daţi seama ce şoc pe el! De-abia atunci începe să i se ridice ceaţa de pe ochi".
Ca să îl facă credibil pe dictator, Constantin Cojocaru a vizionat până la epuizare “filmul” procesului încercând să îl “citească” pe omul Ceauşescu. Şi, după ce şi-a studiat personajul în amănunt, i-a găsit chiar şi o calitate: Ceauşescu era un soţ bun. “E incredibil, dar dictatorul, animalul, ticălosul care a înfometat un popor întreg, care a condamnat 22 de milioane de oameni la întuneric, la frică, la foame şi la îngheţ, îşi iubea nevasta”, spune actorul. “Dacă remarci numai modul cum o ţinea de mână la proces, încercând să o liniştească şi asta până la sfârşit. Elena şi Nicolae Ceauşescu au fost până la urmă, ne place să o recunoaştem sau nu, personajele unei poveşti de dragoste.”
Şi, beneficiind de carisma actorului Constantin Cojocaru, Nicolae Ceauşescu nici măcar nu mai pare un monstru, ci doar un bătrânel peste care trece fără milă tăvălugul istoriei.
