Lăcașurile de cult din nordul țării îmbină influențe bizantine, baroce și tradiționale românești, iar unele dintre soluțiile de construire au fost deosebit de ingenioase.
Bisericile de lemn din Maramureș aflate pe lista UNESCO se numără printre cele mai frumoase monumente din această parte a Europei. Ele sunt expresia unei sinteze culturale unice, apărută în Transilvania după integrarea în lumea habsburgică, integrare care a adus în spațiul maramureșean influențe artistice caracteristice Europei Centrale și Meridionale și care au fost acceptate în arta sacră românească după crearea Bisericii Greco-Catolice.
Unirea Bisericii românilor ardeleni cu Biserica Romei, începută în ultimii ani ai secolului al XVII-lea și desăvârșită în anul 1700, a schimbat complet orizontul cultural al românilor. Populația românească din Transilvania a dobândit conștiința latinității sale. Elitele românilor din Transilvania au primit acces la școlile Vaticanului sau la cele din Viena, iar toate aceste elemente s-au concretizat într-un adevărat șoc cultural. Românii ardeleni nu mai erau doar populația „tolerată“ de „națiunile“ privilegiate ale Transilvaniei, ci erau urmașii romanilor, cei care stăpâniseră odinioară lumea. Mai mult, ei erau cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei.
Apariția Bisericii Greco-Catolice i-a pus pe românii care adoptaseră această confesiune pe picior de egalitate cu religiile „recepte“: romano-catolică, lutherană, calvină și unitariană. Desigur, în Transilvania exista o puternică tradiție catolică. În Evul Mediu, cei mai mulți nobili români erau catolici, precum Regele Matia Corvin al Ungariei, conducătorul ultimei cruciade, Iancu de Hunedoara, cancelarul Ungariei, Nicolaus Olahus, dar și reprezentanții familiilor Ban/Banffy sau Cândea/Kendeffy.
Au existat numeroase încercări de unire religioasă, care însă nu au avut succes pe termen lung, precum Unirea de la Ferrara – Florența. Insuccesul acestor încercări a fost determinat de faptul că mulți români, care au adoptat ritul bizantin și limba liturgică slavonă, percepeau ritul latin, folosit de maghiarii și de germanii colonizați în Transilvania drept un element de alteritate.
În urma Unirii de la 1700, românii au putut adopta credința catolică și să își păstreze ritul bizantin. Tradiția bizantină și cea post-bizantină s-au deschis astfel unor influențe culturale occidentale, de tip baroc. Acest fenomen a dus la o sinteză culturală încântătoare, care poate fi regăsită în toată Transilvania. Locul unde acest fenomen s-a manifestat cu vigoare și pentru prima dată a fost Maramureșul, deschis mai timpuriu curentelor de idei generate de Unirea Bisericii Rutene cu Biserica Romei, în 1596, datorită proximității acestei regiuni cu teritoriile care făceau parte din Regatul Poloniei, iar acum sunt parte a Ucrainei subcarpatice.
Această sinteză culturală este vizibilă în arhitectura bisericilor de lemn. Stilul lor este unul mai degrabă nordic, iar, cu o singură excepție, constructorii au renunțat la utilizarea planului în formă de cruce grecească. De asemenea, pictura este o îmbinare armonioasă a elementelor bizantine și baroce, cu puternice influențe „folclorice“, tradiționale românești. Sinteza culturală greco-catolică românească nu s-a oprit la bisericile aflate în patrimoniul UNESCO. Tot ea a generat și cunoscutul Cimitir Vesel din Săpânța, devenit faimos din perioada interbelică, de când, la sugestia preotului greco-catolic din sat, meșterul Stan Ioan Pătraș a început să realizeze celebrele cruci de lemn decorate cu picturi naive în culori vii și cu versuri care evocă într-o manieră epigramistică viața defunctului sau defunctei. Acest Cimitir Vesel poate fi un candidat remarcabil pentru includerea în patrimoniul UNESCO. Interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în perioada comunistă a pus între paranteze această sinteză culturală remarcabilă. Ea însă a depășit momentul reprezentat de comunism și se manifestă cu o vigoare regăsită.
Șurdești, biserica cu turlă uriașă
Biserica greco-catolică din Șurdești este una dintre cele mai spectaculoase. Lăcașul de cult are un turn uriaș, din lemn de stejar, înalt de 54 de metri, înălțime calculată de la plafonul pronaosului deasupra căruia a fost construit. În total, de la fundație și până în vârful turnului, înălțimea totală este de 72 de metri. Astfel, biserica maramureșeană, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, se numără printre cele mai înalte construcții sacre din lume.
Biserica din Șurdești a fost construită pe locul unui lăcaș de cult distrus în timpul invaziei tătare din anul 1717. Constructorul ei a fost renumitul meșter Ioan Macarie, cel care s-a încumetat să ridice și turnul gigantic. După unele surse, biserica a fost ridicată în anul 1721, iar după altele în anul 1766. Pictura murală a bisericii îmbină elementele bizantine și post-
bizantine cu cele baroce, într-un stil foarte apreciat de maramureșeni în acea perioadă. Pictura a fost realizată în anul 1783. Au existat trei artiști care au lucrat la realizarea ei. Altarul a fost pictat de Ștefan Zugravul, naosul de meșterul Stan, iar pronaosul de către un discipol al acestuia din urmă, potrivit istoricilor de artă care au analizat icoanele păstrate pe pereții din interiorul bisericii.
Pe lângă turnul a cărui jumătate este marcată în mod expres și care păstrează clopotele într-o cameră specială de tip consolă, biserica greco-catolică din Șurdești mai are o particularitate arhitecturală. Este vorba de pridvorul care are două rânduri de arcade, identice ca decorație și formă, dar cu deschideri diferite.
Un al treilea element care conferă un farmec aparte acestei biserici de lemn de stejar și gorun din nordul României este dat de acoperișul cu două streșini, care acoperă într-un mod unitar inclusiv altarul, care este situat într-o absidă poligonală.
Trebuie remarcate și sculpturile care decorează exteriorul acestei biserici. Potrivit unor surse istorice, aceste decorații în lemn ar fi opera unui meșter local, numit Ștefan, potrivit UNESCOinRomania.ro.
Biserica din Rogoz, mândria Țării Lăpușului
Biserica din Rogoz este una dintre cele mai frumoase expresii ale artei din zona maramureșeană cunoscută sub numele de Țara Lăpușului. Ea are hramul Sfinților Arhangheli Mihai și Gavril. Lăcașul de cult a fost ridicat în anul 1663, pe locul unei biserici mai vechi, distrusă în timpul invaziei turcilor și tătarilor din 1661, îndreptată împotriva principelui Transilvaniei, Gheorghe (Gyorgy) Rakoczi al II-lea, după tentativa nereușită a acestuia de a deveni rege al Poloniei.
Biserica are o formă foarte rar întâlnită printre bisericile de lemn. Pronaosul are formă poligonală, cu acces dinspre sud, naosul are formă dreptunghiulară, iar altarul are, de asemenea, forma unui poligon cu șapte laturi.
În anul 1785, comunitatea locală din Rogoz i-a angajat pe pictorii Radu Munteanu și Nicolae Man pentru a realiza pictura murală. Aceasta a fost refăcută parțial, în anul 1834, de către pictorul Grigorie Bodea. Acesta a repictat plafonul pronaosului și bolta naosului. Tot în acel an a fost construită și tribuna de pe latura de vest a naosului. Acoperișul bisericii este asimetric, cu aproximativ 1,20 metri, pentru a proteja „masa moșilor“ de pe latura de nord a bisericii.
Pictura interioară a bisericii ilustrează tradiția post-bizantină. Iar exteriorul bisericii este bogat decorat. Ușa de intrare are forma unei acolade. De asemenea, este folosit motivul frânghiei profilate pentru a decora pereții exteriori ai bisericii. Streașina este susținută de console, ale căror terminații sunt sculptate în formă de capete de cal. Deasupra pronaosului se înalță turnul-clopotniță, de formă dreptunghiulară. Camera clopotelor este deschisă, în consolă.
Biserica din Rogoz este o adevărată excepție printre bisericile de lemn din Maramureș introduse în patrimoniul UNESCO. Dacă cele mai multe ilustrează sinteza culturală greco-catolică, aceasta a rămas ortodoxă. De asemenea, ea păstrează anumite motive decorative, cum ar fi cel al capetelor de cal, caracteristice Țării Lăpușului.
Legenda bisericii cu semilună din Poienile Izei
În legătură cu biserica de lemn din Poienile Izei există o legendă locală, provocată de prezența unei semilune de metal sub crucifixul care încununează turnul lăcașului de cult.
Această legendă spune că semiluna ar fi fost adăugată de către unul dintre localnici, pentru a feri biserica de profanările turcilor și tătarilor musulmani.
Legenda a fost întărită de faptul că, în timpul invaziei tătare din 1717, biserica din Poienile Izei a fost una dintre puținele care au scăpat nedistruse. Însă, în realitate, semiluna care a generat această legendă nu este un simbol musulman, ci unul bizantin.
Satul Poienile Izei a fost menționat, sub diverse denumiri, din 1430. Biserica a fost ridicată în anul 1632, pe locul unui lăcaș de cult mai vechi. Altarul, ca loc sacru, a fost păstrat din vechea biserică. El are forma unei abside dreptunghiulare, în contextul în care, în epoca ridicării noii biserici, erau utilizate absidele poligonale. De asemenea, clopotul cel mic dintre cele trei clopote din turn datează din secolul al XIII-lea, când, probabil, a fost ridicat primul lăcaș de cult. Celelalte două clopote au fost turnate, potrivit inscripțiilor de pe ele, în anul 1673. Biserica de lemn din Poienile Izei a suferit mai multe transformări de-a lungul timpului. În secolul al XVIII-lea, ea a fost supraînălțată. În anul 1785, comunitatea locală, cea care a ctitorit lăcașul de cult, l-a angajat pe renumitul pictor Radu Munteanu să decoreze proscomidia. Sătenii nu au avut suficienți bani pentru a-i plăti acestui artist decorarea integrală a bisericii, care a fost făcută de către un zugrav local, identificat de către unii istorici ai artei drept Gheorghe din Dragomirești. Acesta și-a terminat munca în anul 1794. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, bisericii i-a fost ridicat un pridvor, pe latura de vest, iar în secolul al XIX-lea, la sfârșit, au fost decupate ferestrele din peretele care separă naosul de pronaos.
Biserica are un dublu hram. Cel mai probabil, a moștenit hramul primului lăcaș de cult, Adormirea Maicii Domnului. Ulterior, i-a fost adăugat și hramul Sfintei Paraschieva, în condițiile în care moaștele acestei sfinte au fost aduse la Iași. Adoptarea celui de-al doilea hram denotă strânsele legături care existau în epocă între Maramureș și Moldova.
Planul bisericii este dreptunghiular. Turnul este susținut de pronaos. Un element remarcabil al acestei biserici greco-catolice este reprezentat de ușile împărătești, realizate în sistem traforaj, în care este reprezentată vița-de-vie.
Pe bolta naosului este pictată Sfânta Treime, într-o manieră occidentală, care include capete de înger, stele și flori.
Un element, de asemenea, extrem de important este includerea motivului folcloric al Pelicanului. În credința populară, acesta își sfâșie pieptul pentru a-și hrăni puii, de aceea este o metaforă pentru Isus Cristos. În patrimoniul bisericii se găsesc și icoane mobile, realizate la Mănăstirea Moisei, unde a existat o renumită școală de pictură.
