Este foarte greu să vorbeşti despre nişte oameni care înoată împotriva curentului. Dacă le spui eroi, rişti să te creadă lumea patetic. Dacă zici că rup bariere, pare un şablon uzat. Mă gândesc că cel mai simplu ar fi să le dau definiţia pe care am înţeles-o din toată fiinţa lor. Sunt profesori. Au dat la o parte viaţa pe care o construiseră iniţial. Am întâlnit, spre exemplu, o tânără care a lucrat într-o corporaţie. Acum e cadru didactic în şcoala gimnazială din comuna Fundeni, judeţul Călăraşi. Ea şi încă trei colege ale ei, în acelaşi loc. Toate cu studii universitare şi uşi deschise spre cariere de top. Dar totuşi preferă catedra. Am înţeles, stând de vorbă cu ele, ce vor să construiască.
Nimic poetic nu este în această poveste de viaţă, ca să fi început materialul de faţă ca pe un reportaj despre oameni care au fugit de oraş, pentru a încerca senzaţii tari în mediul rural. Asta, dacă mă refer strict la locul pe care vi-l descriu acum, Şcoala gimnazială din comuna Fundeni, judeţul Călăraşi, unde aflu despre existenţa a patru tinere profesoare. Plăpânde, la prima vedere, pentru că, potrivit şabloanelor, sunt orăşence, de Bucureşti. Dar asta este doar o senzaţie risipită în timp ce le cunosc, dându-mi seama de voinţa lor de neclintit în ceea ce fac. V-o prezint, pentru început, pe Cristina Constantin, absolventă de Psihologie, şi nu numai atât, pentru că are şi Academia de Studii Economice în portofoliu. A lucrat patru ani şi jumătate într-o corporaţie. Continui cu un alt destin, cel descris de Anca Mărgineanu, şi ea trecută prin ASE, având însă şi o diplomă în Filosofie. Urmează un cu totul alt parcurs de formare şcolară, pentru că am de-a face cu Emilia Dinică, absolventă a Universităţii de Arte din Bucureşti, specializarea Restaurare. A şi lucrat pe o serie de şantiere de revigorare a trecutului, de pildă la Mănăstirea Tismana şi la Biserica Albă. Şi, la final, dar deloc ultima, Sînziana Spistyac, cu studii în Geografie, specializarea Protecţia Mediului.
Şcoala de la 30 de kilometri de Bucureşti
Gata cu blocurile, cu oraşul, pentru că Autostrada Soarelui te aruncă foarte repede pe o bretea, printre pâlcuri de pădure, în locul, aflat la vreo 30 de kilometri de Capitală, unde asfaltul se termină şi începe uliţa. Şcoala gimnazială din comuna Fundeni arată însă nesperat de bine, cel puţin la exterior. Mare, frumos vopsită. La interior e şi mai bine, pentru că întâlnesc un suflet de om plin de abnegaţie faţă de meseria lui, directoarea instituţiei, Elena Grigore, care îmi spune că lucrează în învăţământ din 1979. Mulţi copii în şcoală, în total 640 de prichindei, dar nu numai în unitatea aceasta, care are gimnaziu, ci şi în celelalte două şcoli, acelea fiind primare, aflate în două sate aparţinătoare comunei. Mai pune la socoteală şi trei grădiniţe. Pentru toţi aceşti copii, numai 30 de cadre didactice, de la educatoarele de grădiniţă până la profesoarele din şcoală. Adaugă ceva esenţial directoarea, pentru istoria locală, anume ce s-a întâmplat după 1990, când mulţi profesori au plecat din sistem, goniţi în special de salariile mici. Nimic nou, adaug eu, aşa ceva s-a petreczut în toată ţara.
Directoarea în căutarea profesorilor
Ai copii, nu ai profesori, ce faci? A mers directoarea noastră prin comuna Fundeni, acolo unde îi ştia pe foşti elevi ai şcolii. Unii absolviseră între timp liceul. Le-a propus să devină profesori. „Am încercat să le arăt frumuseţea acestei meserii”, oftează femeia, şi o înţeleg, pentru că frumuseţea e una, iar greutăţile matertiale îţi atârnă ca un pietroi de gât. Dar totuşi a reuşit să atragă oameni spre şcoală, vorbind despre „echipa de suflet”, constituită cu aproape 20 de ani în urmă, Speranţa, Gabriela, Mariana, Marina, Cornelia. Cu timpul, au mers la diverse specializări pedagogice şi s-au calificat în noua lor meserie. Dar nu este suficient nici până în ziua de azi, pentru că încă mai lipsesc profesori la unele discipline, de pildă la Matematică, Fizică, limbri străine. Până când i-au bătut la uşă cele patru fete din Bucureşti, pe care deja le-am prezentat. Două dintre ele, Anca şi Sînziana, au venit în 2014, restul, anul trecut.
Potenţialul incredibil al elevilor
Motivul, asta contează, de ce sunteţi voi, patru fete tinere, de la oraş, într-o şcoală din mediul rural? Răspunul cel mai tranşant vine de la Cristina Constantin. Pentru că vor să construiască ceva palpabil. Se referă la sufletele, destinele, caracterul elevilor. Cristina, în special, care e şi psiholog, a intuit un lucru esenţial, că materia primă e de calitate, deci ai cu ce să construieşti. Când spun materie primă, în viziunea interlocutoarei mele, mă refer la potenţialul copiilor. La faptul că ei vor să înveţe, că sunt inteligenţi. Şi mai ales pentru că au respect faţă de şcoală, faţă de profesori. Ea îmi spune un lucru pe care l-a observat de când e aici. Mulţi elevi provin din familii sărace. A văzut cu ochii ei asta, mergând acasă la părinţi, să stea de vorbă cu ei despre parcursul educativ al copiilor lor. Dar, în ciuda neajunsurilor materiale, elevii sunt frumos îmbrăcaţi când vin la şcoală. Ceea ce dovedeşte, în viziunea Cristinei, respectul părinţilor faţă de această instituţie. „Copiii aceştia au un potenţial incredibil. Au talent, însă nu este pus în valoare. Simt că aceşti copii îşi pot schimba viaţa prin educaţie. Dar problemele lor sunt accentuate de mediul familial, uneori nefavorabil. Copiii sunt conştienţi de greutăţile părinţilor”, aud de la tânăra aceasta.
„Munca aceasta îmi dă valoare”
Am ocazia să descopăr oameni pentru care banii şi funcţiile nu reprezintă o prioritate. Mai ales că în cazul Cristinei am de-a face cu o schimbare radicală, din punct de vedere profesional. „Este o experienţă care dă alt sens existenţei mele. Munca aceasta îmi dă valoare”, explică ea. Şi te face să vezi realitatea cu alţi ochi, „de la firul ierbii”, referindu-se la situaţia şcolii româneşti. Cristina face un lucru foarte important aici, este consilier şcolar, omul care îi ascultă pe copii. Cu toate că ei, iniţial, se temeau de ea. O percepeau ca pe “femeia cu acele”. Se fereau să vină la ea, la cabinetul din şcoală. Pe urmă au prins curaj. Sufletele s-au deschis. Şi au început să povestească. Despre viaţa lor, problemele lor. Şi sunt multe probleme, dar psihologul nu intră în amănunte. Revine însă la calitatea copiilor. A observat că aceia care au părinţi mai înstăriţi îşi ajută colegii cu buzunarele goale. Oferindu-le pacheţele cu mâncare. Şi asta nu se întâmplă ocazional, ci zilnic. Ce a mai observat este că în această comunitate sentimentul apartenenţei la familie nu e zdruncinat de vremurile actuale. Copiii vor să înveţe, să ajungă oameni cu stare, pentru ca mai apoi să revină aici, pentru a-şi ajuta părinţii, dacă aceştia se zbat în sărăcie. „Unii elevi mi-au spus că, atunci când vor fi mari, vor să construiască locuinţe pentru săraci”. Acum o înţeleg bine pe Cristina, şi pe colegele ei, ce caută în acest loc.
De la revendicări, la fapte
O altă poveste, a celei care a făcut parte din mişcarea studenţească, ştiu de la Anca Mărgineanu. Dar apoi şi-a spus că sistemul educativ nu trebuie doar criticat. “Dacă vrei să-l îmbunătăţeşti, atunci te implici”, zice fata. Şi uite-o acum predând Engleza pentru elevii din această comună din judeţul Călăraşi. Se creionează ca o fire gata să se implice în acţiuni cu caracter social, tocmai de aceea voluntariatul a făcut până acum parte din viaţa ei. Mai departe, un om care chiar a vrut să ajungă în învăţământ, Emilia Dinică, cea care la şcoala din comuna Fundeni predă Fizica şi Educaţia Plastică. Până să ajungă aici, a fost suplinitor la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”. De acelaşi „microb”, al catedrei, este legată şi Sînziana Spistyac, la început tot prin intermediul voluntariatului, acum deschizându-le elevilor apetitul pentru Limba Engleză.
Ce înseamnă să faci naveta
Hai să spunem că până aici totul e frumos. Sânziana însă îmi povesteşte cum, astă-iarnă, pe timpul viscolului, a îngheţat de frig în zona Pantelimon, aşteptând microbuzul care s-o ducă până în comuna Fundeni. De-aici încolo, intrăm în partea mai puţin plăcută a poveştii noastre. Faci naveta, zilnic, de acasă până la şcoală. Cu autobuzul sau cu trenul. Dacă iei trenul, de la Republica, descrie ea traseul, cobori în halta Frunzăneşti. De acolo, mai mergi pe jos doi kilometri, până la şcoală. Cu microbuzul e mai bine. El te lasă la numai un kilometru de şcoală. Le întreb pe fetele acestea care e programnul lor zilnic de lucru. Fac pe drum cel puţin două ore, la dus, două la întors. Dacă pleci la zece dimineaţa de acasă, te mai întorci seara la şapte. Şi asta nu e tot. La şcoală, iarna, încălzirea se face la sobe. Dimineaţa, când învaţă cei mici, se face focul în fiecare clasă. După-amiaza, când vin elevii din clasele mari, jarul se mai domoleşte, e mai puţină căldură. Apa curentă e şi ea o mare problemă, pentru că nu curge. La fel ca în vremuri imemoriale, toaleta te aşteaptă şi azi tot în fundul curţii. Dar îmi dau seama, privind aceste tinere, după expresia feţei lor, că se încăpăţânează să vadă partea plină a paharului, pasiunea pentru meseria de dascăl.
Profesori pentru România
Probabil că ministrul, reformatorul învăţământului românesc, Spiru Haret, ar răsufla uşurat văzând că în ziua de azi încă mai sunt oameni care vor să-i ducă mai departe ideile despre cum trebuie organizat sistemul educativ de la noi. El, care a susţinut principiul ca în fiecare localitate, oricât de mică, elevilor să li se asigure dreptul la educaţie. Prin zidirea şcolilor, nu numai cu mortar, cărămizi şi acoperiş, ci în special cu devotamentul cadrelor didactice. Am descoperit un program aplicat de o asociaţie neguvernamentală, „Teach for Romania” pe numele ei, care a încheiat un parteneriat cu Ministerul Educaţiei, în 2014. Organizaţia este nouă, abia are trei ani de funcţionare, la noi, deşi conceptul pe care îl promovează este mai vechi, la nivel mondial fiind aplicat de peste 20 de ani în 32 de ţări. De bază este o noţiune extrem de interesantă, aceea de a încuraja oameni care au terminat o facultate, dar, atenţie, care au fost printre cei mai buni în timpul studiilor, apoi care au performat în locurile lor de muncă, ei bine, aceşti oameni să meargă în şcoli şi, pentru doi ani, conform programului de faţă, să fie profesori. Deci ei îşi întrerup activitatea profesională pe care au avut-o până în momentul în care au intrat în acest nou mecanism, şi se dedică trup şi suflet şcolii. Evident că pe lângă pasiune mai este vorba şi despre formarea lor ca pedagogi. Aceeaşi organizaţie neguvernamentală pune la dispoziţia celor dornici să intre în program cursuri intensive în cadrul Academiei de Leadership şi Pedagogie.
Angajat al statului
Ai făcut cursurile acestea, plus practica de rigoare, ca să dovedeşti că ştii despre ce e vorba în metodica predării. Al doilea pas este să dai concurs pentru ocuparea unui post în învăţământ. Cum s-ar spune, ai intrat în sistem. Dovedeşti că eşti pregptit, ai ajuns la catedră, după toate normele învăţământului public. De-acum înainte, te numeşti angajat al statului român. Primeşti aşadar salariul acela mizerabil, undeva în jur de 1.000 de lei, cât este chenzina unui dascăl debutant. E drept că viaţa acestor oameni este îndulcită de bursa pe care o primesc de la organizaţia în programul căreia sunt înscrişi. Nu poţi spune totuşi că ai buzunarele pline, de vreme ce banii, mi se spune, se duc în special pe materiale didactice.
Program pentru şcolile cu probleme
Ce mai trebuie să ştiţi este că pentru nobila întreprindere sunt alese şcoli şi din mediul rural, şi din cel urban, dar unităţi de învăţământ cu probleme. De pildă, acolo unde abandonul şcolar este mare sau unde nu există suficiente cadre didactice. Sunt discipline, ca Matematica, Fizica, limbile străine, unde lipsa de personal calificat este acută şi nerezolvată de mulţi ani, în special în mediul rural. Nu maI spun de situaţia în care rezultatele la învăţătură ale elevilor sunt dezamăgitoare, iar asta se vede în special în procentul foarte mic de promovabilitate la examenul naţional de după gimnaziu.
Pasiunea nu se stinge
Este una dintre cele mai grele meserii. Dar şi printre cele mai frumoase. Cea de profesor. Dovadă mai bună nu există decât aceea că, în fiecare an, 350 de oameni au bătut la uşa acestei organizaţii neguvernamentale, dorind să intre în programul de formare didactică. Anul acesta se anunţă şi mai bun, pentru că deja sunt 360 de aplicanţi. Ultimii doi ani au însumat 37 de persoane care, după toate testele prin care au trecut, au câştigat dreptul de a deschide catalogul, în faţa elevilor. Alt element, foarte important, este legat de vârsta celor care aspiră la statutul de dascăl, între 23 şi 32 de ani. Vorbim despre o majoritate, dar fără a neglija nici voinţa unora de peste 40 de ani, la fel de inimoşi. După ce le-am cunoscut pe cele patru fete de la şcoala din Fundeni, care nu vor să se lase de catedră nici după ce se încheie stagiul lor de doi ani, mi-e clar un lucru. Sistemul educativ românesc are viitor, datorită oamenilor şi pasiunii lor. Rămâne ca şi cei de acolo, de sus, să vadă asta. Şi să facă, în sfârşit, acea reformă pe care de atât de mult timp o dorim. Profesorii, oriunde s-ar afla ei, chiar şi în cel mai îndepărtat colţ al acestei ţări, încă mai au răbdare să aştepte. Până atunci, singura lor grijă este să îşi facă datoria faţă de elevi.
