Harta îți arată că între capitala României și cea mai mică localitate din această țară este o distanță de câteva sute de kilometri. Viața, în schimb, dovedește că secole despart comuna Ceru-Băcăinți, din județul Alba, de București.
Poate că nicăieri nu găsești mai clară exemplificarea depopulării satelor românești, așa cum se întâmplă în Apuseni, de cel puțin o sută de ani încoace. Din acest punct de vedere, "campioană" este comuna Ceru-Băcăinți, cu cei 291 de locuitori, câți are în prezent. Raportat la numărul atât de mic de oameni, fiecăruia i-ar reveni, la modul ideal, pământ cât nici cu privirea să nu-l poată cuprinde, judecând după cele aproape 5.000 de hectare aflate în posesia acestei unități administrativ-teritoriale. Să nu credeți însă că lumea se plânge de ceva. Am întâlnit oameni care-și povestesc cu demnitate istoria și viața, simplu, firesc, ca și cum ai citi o carte.
Acolo unde se termină asfaltul
Trebuie să faci un ocol, plecând din Sibiu, pe la Vințu de Jos. Acolo e un pod. Mai există, din câte am înțeles, și o altă cale, directă, numai că în acel loc e doar un fel de bac care traversează râul. Cum vremea nu e deloc prielnică, varianta "romantică" pică din start. Ne ținem de fâșia de asfalt care se tot îngustează, înaintând alături de prietenii mei din Clubul Off-Road Adventure România, spre poalele Metaliferilor. Asfaltul se termină chiar în centrul comunei. De-acolo, doar urmele de căruță și de copite de cai te conduc.
Comună din anii '40
Din punct de vedere administrativ, cu totul alta era situația aici, pe vremuri, iau notițe după izvoarele istorice locale. Comune mari înfloriseră, cel puțin în partea sudică a Munților Apuseni, unde ne aflăm acum. Dar lumea a plecat, încetul cu încetul. Poți să le găsești urmașii până în Banat. Și cum s-au subțiat atât de mult fostele comune, s-a găsit de cuviință ca "peticele" lor să fie unite într-o nouă comună, în anii '40, când apare Ceru-Băcăinți. Mai e un sat, aproape de Mureș, Băcăinți pe numele lui. Dar în acest loc, unde e Ceru', numele se trage de la o specie de arbore înrudită cu stejarul. Deci nicio legătură cu lumea de jos. Acolo, sus, pe dealuri, aparținând Cerului, se găsesc satele Bulbuc, Viezuri, Dumbrăvița, Cucuta, Bolovănești, Groși, Valea Mare, Fântânele și Carpeni. Unele abia se mai țin azi în viață. Viezuri, de pildă, mai are doar cinci locuitori. Bulbuc se mândrea cândva cu 60 de familii. Acum mai sunt șapte.
Fără acte de proprietate din 1909
Primarul, om între două vârste, Remus Florin Giurgiu, spune că aproape nimeni nu are acte de proprietate pe terenuri. Cele mai "recente" documente din arhiva Primăriei datează de pe vremea austro-ungarilor, din 1909. Părinții își lăsau moștenirea copiilor cu limbă de moarte. Asta se știa și era respectat de comunitate. "Acum, dacă e să mergem pe la arhive, la oraș, să reconstituim proprietăți după mai multe generații, ne costă o grămadă de bani, pe care nu-i avem", spune altul. Toată discuția asta pornise de la întrebarea mea legată de cât costă pământul, în cazul în care ar veni cineva să cumpere. Lipsa actelor face astfel de tranzacții foarte greoaie. Dacă nu cumva vrei să achiziționezi, după specificul local, pe chitanță de mână.
Ținutul Mocanilor
Nimic nu s-a schimbat, nici măcar pe vremea comunismului. Creșterea animalelor și cultivarea pământului au rămas "legi", mai presus de indicațiile colectivizării, care nu și-au avut locul în Ținutul Mocanilor. Denumirea vine de la moacă. Este bâta de care se folosește omul, să-și mâne animalele pe dealuri. Bâta cu mocioc. Asta înseamnă capul, uneori stilizat, sub forma animalelor sau păsărilor.
"Trebuie să înveți să nu depinzi de nimeni"
Am văzut cum lemnul prinde viață din mâinile unui iscusit cioplitor, Constantin Perța. Nu are nevoie de mai mult de un briceag. De la măsuțe și scăunele, până la linguri ori ramele icoanelor. Fiecare colț din casa lui poate spune cum anume s-a născut din talentul acestui om, ajuns la 77 de ani. A cărui faimă este cunoscută până la București, unde i s-a acordat titlul de "tezaur uman viu". Vorbește despre inteligența și puterea de-a te adapta în aceste locuri. Și cum îți construiești destinul cu propriile-ți mâini, de la fundația casei, până la patul în care te odihnești. "Trebuie să înveți să nu depinzi de nimeni, numai de Dumnezeu și de priceperea ta", primesc sfatul unei întregi vieți.
132 de bătrâni, 15 pensii
Statistica oficială arată că în Ceru-Băcăinți sunt 132 de oameni la vârsta pensionării, dar numai 15 dintre ei au pensie. Explicația e simplă și ține tot de modul de viață de aici. Au muncit numai pentru animale și pământ. Nu s-au mișcat din universul satului lor. Dacă ar fi fost cooperativizare în acest loc, bătrânii ar fi avut o pensie de la fosta Colectivă. Altfel, cei puțini, cu pensie, au lucrat la Poștă, la fosta Miliție sau pe la vreo fabrică din cine știe de oraș din apropiere.
Cineva tot vrea să rupă "firul"
Am mers prin sate, vorbind cu lumea, între altele, și pe tema pensiei. Să auziți ce-mi spune Constantin Bota din Valea Mare. Frumoasă gospodărie are omul. Se vede că au muncit, nu glumă, și el, și nevasta lui, Ana. Cu părul alb amândoi. Pajiștea din fața casei li se umpluse de mioare. "Aceasta e pensia noastră. De o viață, zi de zi, ne câștigăm pâinea din creșterea animalelor. Și acum, la bătrânețe, tot de la ele ne obținem cele trebuitoare", spune Constantin. La fel face și fiica lor, Irina, care are 30 de ani. Altă cale nu-și vede. Dar are totuși ceva de zis. Despre fiul ei pe care vrea să-l trimită, când va fi mare, la școală, la oraș. Să nu rămână doar cu clasele primare și gimnaziale, la școala comunală. Cum s-ar zice, fiica soților Bota vrea să întrerupă "firul" acesta. Copilul ei are acum abia șapte ani. Dar planul tinerei femei e deja gata. Și pe termen lung.
Viitorul pare asigurat
Comuna are, în total, 59 de copii, 38 fiind de vârsta școlii. O iau ei, ce-i drept, pe drumuri bătătorite de pașii părinților și bunicilor, vară sau iarnă, spre învățătură. Șapte-opt-zece kilometri. Astea deja sunt amănunte nesemnificative, dacă vorbim de o "tradiție" care nu vrea nicidecum să moară, în privința școlarilor de la țară. Cel mai important e că în catalog nu sunt absențe, indiferent de capriciile naturii, mă asigură directoarea instituției, Florina Macovei.
"Așa cum Dumnezeu le-a așezat"
Spre alt sat, zăresc un om conducându-și cei doi cai pe bucata lui de pământ. A venit primăvara și ogorul e trezit la viață. Animalele trag o grapă care arată mai degrabă ca un fel de sanie. Numai că pe "burta" ei sunt înfipți niște țepi groși și lungi, din fier. Și uite așa fărâmițează glia, agale, de la un capăt la altul al tarlalei. Dialogul se leagă ușor cu Nicolae Bota, care-mi spune că are 36 de ani și opt clase. "Mai mult nu-mi trebuie", zice. Pentru ce vrea el să facă în viață. Și-mi face semn către tot ce văd în jurul meu. Casa lui se vede în zare, sub aripa unei păduri. Nu e încă însurat, dar convins că toate se vor împlini, "așa cum Dumnezeu le-a așezat". Timpul se scurge în ritmul cailor care conduc, încet, grapa. Ascult liniștea. Trag aer în piept și plec mai departe, după ce-mi iau rămas-bun.
Muzeul viu
Unelte agricole sau agregate rudimentare, pentru treburile gospodărești, moștenite de la străbunici sau confecționate recent, dar după tipare imemoriale. Descopăr o adevărată colecție în curtea lui Zaharia Remus, care are 41 de ani și o minte sclipitoare. Explicându-mi cum e cu fiecare obiect în parte. Semănătoarea pentru porumb cu roată din lemn. Calul trage, pe câmp, "mașinăria" asta, în timp ce mecanismul dozează corect fiecare boabă care va ajunge în pământ. La mică distanță se află un banc de lucru, toate componentele fiind din lemn. Mă uit la menghina în care prinzi "uscătura" căreia vrei să-i dai viață, cu ajutorul jilăului, adică a rindelei, transformând-o în diverse ustensile necesare, de pildă, în bucătărie. "Acesta e un agregat care are 100 de ani. Nu am vrut să-l arunc. Acum se folosesc strunguri moderne, eu vreau să lucrez cum am învățat de la părinții mei", vorbește omul. Observ un adevărat stâlp al gospodăriei – cuptorul pentru pâine. Afară, sub un șopron, o pâlnie lunguiață, din cărămidă. O dată pe săptămână, câte zece pâini văd lumina zilei, ieșind dintre pereții încinși la focul cu lemne. Nu-mi scapă din vedere nici sania cu tălpi lungi, din lemn, evident. La fel și carul, cu roți mari. Casă cu multe suflete, aici, în satul Groși. Zaharia și soția lui au patru copii.
Casele din piatră
Până și casele au avut în acest loc propria poveste, total diferită, recunosc etnografii, de tot ce cunoaștem în România, în materie de construcții. Sălașuri cu ziduri, ba chiar și cu acoperișuri, din piatră. Felii netede ca-n palmă, extrase de meșteri din munte sau din albia pâraielor. "Piatra din munte e mai moale. Ea se punea la fundație. Piatra din albie, mai tare, în ziduri și acoperișuri", vorbește Aurel Giurgiu, care are 72 de ani și o vastă experiență în domeniu. Pământul galben umplea golurile, dar oricum trebuia să așezi bucățile, una peste alta, până în vârful casei, încât îmbinarea să vină aproape de la sine, ca într-un puzzle. Am observat tavanul unui beci. Plăci mari, cu laturi de aproape un metru, susținute de grinzi din lemn. Modernitatea s-a cățărat însă și aici, în Apuseni. Materialele de construcții s-au schimbat. Mai vezi încă fundații strămoșești. Și împrejmuiri, de mică înălțime, dând gospodăriilor aerul de cetate. Regresul acestui obicei apare încă din anii '80, remarcă Doina Ișfănoni, cercetător științific principal, doctor în etnologie, care a și participat, în Ceru-Băcăinți, la o amplă cercetare realizată de Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti". Cu regret mi se spune că azi, dacă ar fi vorba ca o casă din acest loc să fie strămutată în București, la Muzeu, nu ar mai fi posibil. "Locuințe integral din piatră nu mai există. Sunt doar anexe", arată cercetătorul. Cu totul altceva se poate spune, în schimb, despre uneltele și tehnologiile vechi. Așa cum interlocutoarea mea subliniază, faptul că nu au suficiente resurse financiare pentru a-și procura echipamente moderne, îi face pe oamenii din acest colț de țară să se bazeze în continuare pe comorile din lada de zestre.
Alegeri câștigate cu 111 voturi
Campanie electorală, afișe, dezbateri, mitinguri, promisiuni, analiști. Alo, unde vă treziți, la București? Am vrut să știu de la primarul Remus Giurgiu, silvicultor de meserie, aflat la primul mandat, cum se face politică în Ceru-Băcăinți. Și în special cum câștigi alegerile. Are cifre exacte. Pe el l-au ales 111 oameni, din totalul celor 232 cu drept de vot. Restul au avut alte opțiuni, împărțite între ceilalți candidați. Partidele se topesc în specificul locului, Te votează lumea nu după culoarea politică, ci în funcție de câte neamuri ai, de numărul prietenilor și al vecinilor cu care te înțelegi bine. Vorbește despre localitatea în care s-a născut, unde anumite lucruri se pot realiza, altele mai greu sau chiar deloc. Primul său plan a fost deja pus în aplicare, prin redeschiderea școlii comunale, închisă din 2010 până în 2012. Rețeaua de apa curentă și canalizare e un vis la care cu greu se poate ajunge, de vreme ce casele sunt atât de răsfirate, încât, așa cum se exprimă edilul, "dacă te duci la vecinul, ia-ți mâncare în straiță". Curent electric există, mai puțin în Vizurești. Acolo e un cerc vicios greu de spart, pentru că numărul redus de oameni nu califică acel cătun pentru o finanțare în acest scop. Concepe, în schimb, un proiect european pentru modernizarea drumurilor între sate.
Fiii satului se strâng la vatră
Este așteptată și în acest an, la sfârșit de mai, după tradiție, sărbătoarea "Fiii satului". Costumele populare încing jocul, cu nuanțe locale, al călușarilor. Se vor aduna trăitorii acestui ținut, copii, părinți, bunici. Și cei plecați în lumea cea mare, dar cu dorul rădăcinilor. Aproape că se dublează atunci populația comunei. Nici că se poate prilej mai bun pentru Ceru-Băcăinți de a demonstra că, în ciuda aparențelor, nu are de gând să dispară de pe fața pământului.
