Revoluția din decembrie 1989 a reprezentat o schimbare de paradigmă și la nivelul satului românesc, care a ajuns într-un sfert de secol depopulat, îmbătrânit, cu țărani care, în mare parte, și-au abandonat pământurile. Există pe ici pe colo mici zone bine conservate care amintesc străinilor de vechea Europă.
O dată cu dispariția comunismului, oamenii și-au primit pământul înapoi (desigur au existat numeroase abuzuri, procese, contestații). În anii următorii s-a produs o migrație masivă a tinerilor de la sat înspre Occident (peste două milioane), concomitent cu pătrunderea unor facilități urbane (magazine mai bine aprovizionate, dar și cu modernizarea infrastructurii în anumite zone rurale, dar și a gospodăriilor private, apariția televiziunii prin cablu, a Internetului – chiar dacă pe fiecare din aceste paliere există carențe și neajunsuri). Iar în ultimii ani asistăm la un surprinzător proces de reîntoarcere a unei părți a populației, acasă, la sat. Toate acestea s-au petrecut în numai 25 de ani. A fost vorba de o schimbare rapidă și mai ales abruptă.
Cine se pronunţă
Am decis să analizăm destinul postdecembrist al satului românesc din câteva perspective clare și să-l decifrăm cu ajutorul unor oameni care au fost martori şi parte a transformării lui. Tiberiu Cazacioc este coordonator al Grupului de Inițiativă „Radu Anton Roman“ care susține agricultura durabilă și micii fermieri. Cristian Gherghiceanu este managerul Fundației Adept ce își propune protejarea ecosistemelor pastorale importante din Transilvania, biodiversitatea acestora, precum și comunitățile de fermieri care locuiesc în ele. Ultimul nostru interlocutor a fost Cristian Vlad, realizatorul producţiei „D’ale lui Mitică“, emisiune care a demarat la TVR în anul 1999 și a adunat aproape 600 de povești despre satul românesc. Cei trei inlocutori au vorbit pentru „România liberă“ despre câteva aspecte concrete.
Viața la țară
Tiberiu Cazacioc: În multe alte sate şi comune ale României, lucrurile s-au schimbat existând infrastructură, canalizare, energie electrică, Internet prin cablu. Trebuie să ne întrebăm de fapt ce este satul? Pentru că noi ne referim la sat, la comună, ca la acea împărțire administrativă rezultată din aplicarea legii din 1968. Dar azi se discută despre găsirea unor alte criterii pentru a defini mediul rural. Care ar face ca multe localități din România să nu mai fie parte a mediului rural. Apoi, trebuie văzută întreaga perspectivă a agriculturii de subzistență. O analiză de piață recentă, care măsura raportul de forțe între comerțul modern și cel tradițional, dar scotea în evidență pentru prima oară mărimea piețelor tradiționale, estima la circa 1 miliard euro vânzări prin piața nefiscalizată. Satul românesc este în sine o arie miraculoasă a rezistenței, ignorată de autorități, cum bine spunea un gazetar. Culturi agricole, livezi cu pomi fructiferi, poame, băuturi distilate din fructe, adică rachiuri, ouă, brânzeturi în saramură, sunt tot atâtea surse de venit, care nu aduc fericirea. Dar asigură traiul. Dogma oficială arată cu degetul la agricultura de subzistență, spunând că este anacronică. Este o parte a paharului. Dar poate că partea plină este tocmai agricultura de subzistență care dă de lucru la milioane de români.
Cristian Gherghiceanu: Locuitorii satului – pentru că lucrează pământul şi produc hrană, fie semănând, fie îngrijind animalele, sunt mai credincioşi decât cei de la oraş, din întreprinderi care se pot baza mai mult pe forţe proprii şi mai puţin pe nădejdea în cele ce se vor întâmpla, exterior lor. Prin aceasta ţăranul este mai umil, mai smerit. El ştie că în activitatea lui mare parte din condiţiile de mediu sunt exterioare capacităţii lui de influenţă. Acest raport de cauzalitate se reflectă şi în cutume şi tradiţii. Ca exemplu elocvent în satul Mălâncrav există o zi în luna iunie, în care nu se lucrează deoarece în urmă cu mai bine de 60 de ani a fost o ploaie cu gheaţă care a calamitat culturile în tot satul. Exemple din acestea mai sunt şi în alte zone ale ţării.
Cristian Vlad: Infrastructura sătească – şi tot ce implică ea – nu e insurmontabilă. Pe alocuri seamănă cu Evul Mediu. Dar există şi destule locuri care sunt extraordinare. România este o ţară a contradicţiilor. Oameni geniali, dar şi ticăloşi sau imbecili. Rămâne de lucrat la proporţii. Reindustrializarea României e o idée, dar o idée scumpă. Satul românesc e mult mai la îndemână pentru a-l face să funcţioneze. Administraţia nu trebuie decât să-i creeze condiţii, infrastructura, reducera birocrației, a corupţiei… căci în rest oamenii ştiu ce au de făcut. Renaşterea României va veni cândva tot de la sat.
Evoluția și identitatea satului
Tiberiu Cazacioc: De la sistematizarea forțată gândită de regimul comunist la casele țărănești părintești de azi, demolate, înlocuite cu „mândrie şi beton“, nu au trecut decât câteva decenii. Ne-am demolat singuri satul românesc. Este mai curat, mai asfaltat, dar nu mai este nici sat românesc, nici sat occidental. Doar ne încearcă o aspirație inversă și căutăm cu disperare tradiția. Pentru că a dispărut iar acum suntem în plin mimetism. Nu credeți ce vedeți la programele de știri, opincile din curtea Ministerului Agriculturii sunt din plastic!
Cristian Vlad: Lumea satului românesc nu a avut o evoluţie uniformă, egală. Într-un fel s-au mişcat lucrurile în mijlocul Bărăganului sau în sudul Moldovei şi altfel în Transilvania. Satul nu era – în urmă cu 15-20 ani – încă pervertit, viciat de năravurile acestei noi orânduiri. Minciuna avea picioare scurte şi oamenii îşi păstraseră echilibrul. Transformarea din membri de CAP în proprietari de pământ le-a crescut ţăranilor respectul de sine. După ce copiii lor au plecat în Occident, bătrânii au început să vândă moştenirea recuperată din urgia colectivizării. Fără pământ ţăranul nu e ţăran, nu mai e ancorat de nimic, însăşi noţiunea de glie dispare. În câteva zone din sudul României, Olteniei şi al Moldovei pământul s-a concentrat cu repeziciune în mâinile câtorva arendaşi deveniţi apoi proprietari pe mii şi zeci de mii de hectare de pământ în conditiile în care în Europa suprafeţele medii pentru o fermă familială sunt de 30-50 de hectare. Concentrarea exagerată a pământului este o mare greşeală. Este o întoarcere la Evul Mediu care va distruge armonia socială în satele şi aşa depopulate. Căci armonia este cheia în care se poate descifra lumea satului românesc. Satele care şi-au pierdut echilibrul, armonia relaţiilor interumane s-au topit mai uşor. A dispărut mai întâi echilibrul financiar. Unii au devenit mai bogaţi, alţii au rămas pe loc. Prosperitatea atunci când s-a născut prin mijloace imorale sau ilegale a generat inechități. În zona prosperă a Subcarpaţilor, în Bucovina sau Maramureş, în Transilvania echilibrul nu s-a rupt atât de uşor. Oamenii au prosperat împreună, poate și pentru că familia a fost ceva mai unită. Dar şi aici lipsa instruirii, a educaţiei sapă încet şi sigur la armonia societăţii. Flagelul care bântuie în toate provinciile e băutura, care e multă şi de proastă calitate. În fine, ţăranii, naivi în anii din urmă au fost storşi de bani prin escrocherii din cele mai ingenioase.
Cristian Gherghiceanu: Satul românesc are tendinţa să dispară. Oamenii visează la un trai mai bun şi nutresc speranţa că în afara ţării sau în oraşe viaţa este mai uşoară. Trebuie să recunosc faptul că şi eu am trecut prin această etapă, când asociam satul cu un loc uitat de lume, dar acum nu mai pot trăi fără sat: este locul unde mă pot odihni, unde îmi încarc bateriile, unde timpul trece mai încet, unde poţi socializa. Satul românesc este îmbătrânit, depopulat şi subfinanţat. Deşi toţi politicienii vorbesc despre mica gospodărie şi ferma de familie în preajma alegerilor, aceste lucruri nu se regăsesc în mod concret în strategia de dezvoltare naţională. Zona rurală are potenţial ridicat, iar un exemplu este satul Viscri. Veţi spune că Viscri este un exemplu special pentru că acolo vine Prinţul Charles şi de aceea s-a dezvoltat atât de mult, însă, în realitate oamenii locului sunt cei care au avut viziune şi au reușit să revigoreze satul. Au avut răbdare şi nu au căutat să se îmbogăţească peste noapte. Au fost interesaţi în primul rând de satisfacţia turiştilor şi nu de realizarea materială, acest lucru având un impact major în dezvoltarea turismului din Viscri.
Relația cu autoritățile
Cristian Gherghiceanu: Oamenii de la sat sunt mai uşor de mulţumit. Nu caută neapărat să se îmbogăţească, ci caută siguranţa zilei de maine. Problemele principale sunt legate de accesarea de fonduri pentru dezvoltarea fermei, birocraţia excesivă, lipsa unui cadru legislativ simplificat pentru micii fermieri. Am participat la numeroase întâlniri organizate de autorităţi şi de foarte multe ori se pune întrebarea cum îi informăm pe fermieri cu privire la oportunităţiile de finanţare. În majoritatea cazurilor răspunsul este unul sec: informaţiile se pot accesa de pe site-ul agenţiilor/ministerelor. Cei care pregătesc politicile agricole pentru România nu au contact cu realitatea. Fermierul știe să lucreze pământul, să crească animale, iar autoritățiile se așteaptă ca el să aibă cunoștințe de informatică, contabilitate, cultură juridică, să știe să implementeze proiecte, să cunoască sistemul de achiziții publice etc. Nu ar trebui să-i lăsăm pe ei să facă ce știu cel mai bine? Ar trebui să avem grijă să nu pierdem un sistem întreg de valori: culturale, culinare, tradiții, meșteșuguri.
Cristian Vlad: Important este ca statul să nu devină inamicul principal al comunității în care trăiesc. Am întâlnit comune în care deși exista un primar ales, un consiliu local, aceștia sunt pur și simplu inexistenți ca unități ce administrează un teritoriu. Nu le pasă de oameni. Le pasă doar să-și împartă între ei ce mai e de împărțit. Funcția preotului s-a denaturant. Oficiază în numele unei Instituții care își pierde treptat din credibilitate operând doar cu lozinci și care se interpune între om, credincios și Dumnezeul pe care îl caută fiecare. Preotul este acum om de afaceri care în timpul care-i rămâne oficiază la nunți, botezuri, înmormântări. Implicat în mica, dar și în marea politică folosindu-se chiar de autoritatea bisericii pentru a manipula enoriașii.
Viitorul
Tiberiu Cazacioc: O știre recentă din presă, pe marginea unei comunicări a unor indicatori statistici, scotea în evidență că, în fiecare an, circa 100.000 de români se mută în mediul rural. Mizantropii ar vedea în asta apetența românului mediu pentru un trai modest, sărăcia care îi împinge pe români din nou către un mediu de subzistență. Prima oară când am citit despre gentrificare, ca fenomen social, era prin anii ’90, într-o revistă americană. Este acel fenomen de polarizare în urma căruia, într-o zonă de locuire anume, pe măsură ce se mută acolo oamenii cu venituri modeste, cu alte obiceiuri culturale, de consum, o educație mai scăzută, ei îi scot, îi dizlocă pe oamenii cu venituri bune, cu educație mai ridicată, care rând pe rând se mută. După un timp anume, orașul rămâne cu una sau mai multe pungi intra-urbane de tip ghetto. Este un fenomen natural, dar care apoi se tranformă în fapt social, cu devianță, criminalitate, subdezvoltare. Un altfel de gentrificare se vede în părăsirea conurbațiilor de către orășeni. Nu în mod masiv, ci felii, felii, elitele urbane. Poate că este vorba de o retragere într-un mod de viață economic. Sau poate nu, și este de fapt o retragere în normalitate? Orașul a devenit murdar, gălăgios, agresiv, constrângător. Banii care vin de la Uniunea Europeană pentru agricultură și dezvoltare rurală, sunt ca ploaia pe un teren uscat. Comparați zecile de linii de finanțare, și totalul sumelor alocate ce au fost disponibile în perioada 2007-2014 pentru proiecte în agricultură, cu orice alt fel de finanțări pentru locuitorii din mediul urban și nu veți găsi. Asta a dat un impuls consistent micilor afaceri locale. Un om harnic, deștept poate să își facă un rost la țară.
Cristian Gherghiceanu: Viața la țară în România nu este o viață ușoară din punct de vedere fizic, dar este o viață liniștită și mult mai frumoasă decât viața de la oraș. La țară ești conectat cu natura, noaptea reușești să vezi cerul înstelat și să te bucuri de liniște, oamenii încă se ajută între ei. Am întâlnit foate mulți turiști occidentali, impresionați de ceea ce întâlnesc la țară. Ne spun că aceste sate funcționale au dispărut de mult din țara lor și ne roagă să avem grijă să nu le pierdem și noi.
În numerele următoare vom continua analiza satului românesc, la 25 de ani de la căderea comunismului.
