» Una dintre cele mai mari crime din istoria celui de-al doilea razboi mondial s-a petrecut, cu siguranta, in micuta localitate Oarba de Mures. 11.000 de ostasi romani au fost sacrificati atunci de maresalul sovietic Rodion Maliovski, care i-a trimis la moarte sigura in batalia cu armata germana care se apara in fata ofensivei romano-sovietice.
» Dupa incheierea razboiului, pe dealul imbibat cu sangele militarilor romani a fost ridicat un monument, in jurul caruia a fost amenajat un cimitir. Jur-imprejur, au fost aduse blocuri de piatra in care artistii romani au sculptat figuri de osteni ori scene care infatiseaza sacrificiul miilor de oameni. Acum insa, dealul a devenit o simpla faneata pentru localnici.
Accesul catre oarba de mures este posibil de pe drumul european E 60, dintre Cluj-Napoca si Targu-Mures. soseaua, ca un sarpe cu solzi cenusii, trece prin Lunca Muresului, apoi trece prin smarcuri si peste raul care isi poarta lenes unda catre apus. La doar cativa kilometri de drumul european, se inalta un deal care domina intreaga regiune. Este vorba de celebra Cota 495, a carei cucerire a insemnat un adevarat macel al soldatilor Armatei Regale Romane in toamna anului 1944. Pe pamantul dealului, imbibat cu sangele soldatilor romani, sunt presarate blocuri de piatra, inalbite de soare, aidoma oaselor gigantilor din poemele lui Vasile Voiculescu. Blocurile de piatra sunt adevarate opere de arta plastica. An de an, in fiecare vara, la Oarba de Mures obisnuiau sa se adune artisti plastici din toata tara, care transpuneau in piatra, cu tehnicile sculpturii moderne, suferinta ostasilor romani sacrificati in lupta pentru eliberarea Transilvaniei. Din aceasta suferinta, in toamna insangerata a anului 1944 s-a nascut si un cantec ostasesc, rapid interzis de autoritatile comuniste. "De la Ludus la Iernut/Trei divizii am pierdut", glasuiesc versurile cantecului, care povestesc dorinta de razbunare a maresalului sovietic Rodion Malinovski, comandantul Frontului II Ucrainean. Acesta i-a trimis pe soldatii romani, slab inarmati, sa lupte impotriva armatei germane care ocupase dealul de la periferia orasului Iernut. In ciuda faptului ca germanii ar fi putut sa fie infranti printr-o incercuire mai indelungata, maresalul Rodion Malinovski a dorit sa spele cu sangele romanilor rusinea infrangerilor pe care le suferise el pe Frontul de Est, in primii ani ai razboiului, in fata Armatei Regale Romane. Ostasii trimisi la moarte, in ofensiva care a pornit de la Ludus, cantau "Daca am plecat, Ardealule, din tine/Nu-i vina noastra, ne vom intoarce iar". Soldatii erau insa slab inarmati. Documentele din arhiva arata ca, de pilda, Regimentul 6 de Artilerie Calareata avea in dotare tunuri Schneider, model 1897, cu calibrul de 75 milimetri. Tunurile fusesera folosite si in timpul primului razboi mondial. In schimb, fostii camarazi ai romanilor, soldatii germani, erau dotati cu cele mai moderne arme ale Wehrmachtului. In timp ce soldatii germani supravegheau Valea Muresului din cazematele de pe culmea dealului, ostasii romani au fost trimisi sa treaca, prin focul germanilor, prin smarcurile din Valea Muresului, apoi pe un pod de pontoane, construit de genisti sub tirul artileriei germane. Romanii au cucerit un cap de pod pe aliniamentul Cipau-Ogra-Iernut, apoi au pornit asaltul impotriva dealului. Batranii din Oarba de Mures isi amintesc ca au murit atat de multi oameni incat apele Muresului s-au inrosit de sange. "Fiecare centimetru din acest deal a fost scaldat in sangele ostasilor nostri", spune Valer Orosan, de 75 de ani.
Candva, loc de pelerinaj
Odinioara, cand memoria colectiva era proaspata, dealul de la Oarba de Mures devenise un adevarat loc de pelerinaj. Oamenii, mai ales rudele celor cazuti, veneau si aduceau flori la monument sau rosteau rugaciuni pentru odihna sufletelor celor trecuti in eternitate. Acum lucrurile s-au schimbat. Pamantul ingrasat cu sangele eroilor de pe coasta dealului a devenit faneata pentru sateni. "Nu cred ca e nici o problema daca noi ne apucam de cosit. Macar nu cresc buruieni printre monumente. Ii si asta o forma de intretinere. si daca tot cosim fanul, ar fi pacat sa il aruncam. Mai bine il dam la vite sau la capre", spune un barbat care sta rezemat in furca cu care intoarce brazdele de iarba puse la uscat. La poalele dealului, in spatele vechii scoli cu patru clase din satul care este azi o suburbie a Iernutului, a fost amenajat un teren de fotbal. Strigatele copiilor si adolescentilor care se joaca pe teren sunt singurele sunete ce tulbura tacerea apasatoare a cimitirului. In apropiere, va fi construita o biserica. De aici vor porni pe viitor procesiunile care vor strabate drumul de tara, apoi parcul monumental, cu scari din beton, ce duce spre cimitirul in care nu arde nici macar o lumanare, spun localnicii. Insa procesiuni si rugaciuni vor fi doar de Ziua Eroilor, pe 9 mai, sau de Ziua Nationala.
In rest, mormintele soldatilor vor fi strajuite doar de doua mitraliere, doua lansatoare si mine si doua tunuri, ale caror tevi inteapa vazduhul care miroase a iarba cosita. Chiar daca stau sub cerul liber de zeci de ani, armele dezafectate sunt inca in stare buna. Oricum, mult mai buna decat starea in care se afla creierele celor care au infundat cutii goale de bere si mucuri de tigari in tevile lansatoarelor de mine.
Cimitirul si ansamblul monumental din Oarba de Mures sunt lasate in paragina pentru ca putini isi mai amintesc de acest episod al razboiului. Despre macelul de la Oarba, exista o carte, "Epopeea de pe Mures", scrisa in anul 1985 de istoricul Gheorghe Ploesteanu si de ziaristii Vasile Suciu si Lazar Ladariu. Mai exista cativa supravietuitori si cateva articole pe site-ul www.memoria.ro.
Unii dintre veterani se intalnesc an de an si isi amintesc cele petrecute. "La Oarba de Mures, acolo erau armatele germane. Era o balta, asa, pe partea stanga a cursului apei. Acolo erau dansii amplasati si veneau subteran pana sus, pe creasta, iar armata noastra era dincoace de Mures", spune un veteran. Pentru a cuceri dealul, romanii au trecut prin smarcuri, balti si peste Mures, apoi au escaladat dealul. Pe atunci, dealul era plin de vii. "Strugurii erau stafiditi, pentru ca nu au putut oamenii sa ii culeaga in anul acela", isi aminteste un alt veteran, cu precizia dureroasa a detaliului.
