Alfabetul opincilor: un meșteșug tradițional în pericol de dispariție

Aş putea spune că am fost martor la un eveniment, atunci când Zâna Internetului a intrat în Ţara Opincilor.

Fata însă nu ştie nici măcar cum să atingă „ciudăţeniile” astea, drept pentru care meşterul trebuie s-o scoată, cel puţin pentru moment, din lumea modei din care vine adolescenta. “Bună ziua! Vreau să cumpăr o pereche de opinci. Mă ajutaţi?”, cu rugămintea asta venise domnişoara. Ea, îmbrăcată ca de oraş.

Alegerea

Meşterul cu barba lungă, albă, înveşmântat ca un dac liber, de parcă adineauri ar fi coborât de pe Columnă, se uită la ea, dă din cap, cu un început de zâmbet, o cântăreşte din priviri şi apoi se duce la grămada de opinci, să aleagă perechea pe care el o simte potrivită acestei siluete. Parcă îşi aşteptau viitoarea stăpână, pentru că imediat mâna grea, tăbăcită de muncă, le extrage din trecut şi le aduce în ziua asta. Şi chiar vin ca turnate pe firavele picioare ale elevei care spune că mai are puţin şi termină liceul.

Practica

Stau amândoi pe o băncuţă, la doi paşi de atelierul improvizat al opincăriei, şi bărbatul o învaţă. Ea îl priveşte cu nesperat de multă răbdare, ba chiar îi place să afle lucruri de care, recunoaşte fără ocolişuri, nici n-a auzit până azi. Uite, trebuie să pui opinca dreaptă în piciorul drept. Şi stânga, evident, la stângul. Notez şi eu explicaţiile. Te uiţi la gurgui, vârful opincii, după numele pe care i l-au dat strămoşii. Amândouă vârfuri seamănă. Dar totuşi, dacă le pui unul lângă altul, aşa cum trebuie, stângul şi dreptul, fiecare la locul lui, îţi dai seama că fiecare o ia puţin în exterior, se îndepărtează de vecinul său. Fata nu a ştiut, la început, şi punea stângul în piciorul drept şi dreptul în stângul. Aşa, vârfurile priveau unul spre celălalt.

Testul

Sigur că, mai întâi, gingăşia a fost îmbrăcată în ciorapi groşi, din lână, care vin până aproape sub genunchi. Şi abia apoi opinca îndrăzneşte să îşi ia rolul în primire. Dar asta e încă nimic. Să vezi de acum încolo. Cu nojiţele e cel mai greu. Un fel de şireturi, din acelaşi material ca şi tradiţionala încălţăminte, pe care trebuie să le conduci prin găurile de pe marginea opincii, într-un anumit fel, ca piciorul să devină un tot-unitar cu pielea neagră în care vei călca. Meşterul explică fetei cum să împletească nojiţele, i le prinde el, cu mişcări încete, pentru ca privirea începătoarei să nu rămână în urma cuvintelor. Pe urmă le desface. Urmează testul. Domnişoara să ţeasă, cu degetele ei, lungi, firave, conducând fâşiile tari. Care nu se lasă înduplecate şi nu intră atât de uşor prin găurile opincii, cum o făceau când erau îndemnate de meşter. Ca şi cum ar simţi ele că nu e stăpânul lor cel care le comandă. Meşterul intervine şi o ajută.

Reuşita

Domniţa nu se lasă, o văd cum se concentrează pe treaba asta. De mai multe ori, la fiecare picior în parte. Până când a reuşit să le domolească. De-acum e gata, ea e stăpâna opincilor. Şi ele o ascultă, de data asta. Nojiţele fug în ritmul impus de degetele ei. Fata se ridică, bucuroasă, încălţată aşa cum şi-a dorit, şi picioarele-i plutesc. Mersul legănat scoate în evidenţă corpul de sirenă şi, în special, părul, negru şi lung. Dovadă că arhaicul nu ştirbeşte nici pe departe frumuseţea. Eleva spune, în finalul acestei întâlniri, că se pregăteşte pentru un concurs de muzică populară, unde va urca pe scenă în costumul popular specific zonei din care se trage, Oltenia. Doar opincile îi mai lipseau. Acum le are. Sunt ale ei. Dar nu neapărat pentru că le-a plătit. Ci, mai presus de orice, pentru că le înţelege.

Locul poveştilor

Nimic nou sub soare, în privinţa meşterului Alexandru Ilinca, pentru că, după cum povesteşte, de multe ori s-a întâmplat ca oameni de toate vârstele, români sau străini, să se oprească în faţa standului său, acompaniat de sigla mare, încastrată în lemn, pe care scrie „Opincărie tradiţională”, şi să-l roage să le spună de unde se trag opincile şi cum se fac ele. Şi atât aşteaptă, cu vorba lui uşoară, cuvintele venind în acelaşi timp cu lucrul pe care nu-l lasă deoparte nicio secundă. Te pofteşte pe un scăunel din lemn, cu trei picioare, cum m-a invitat şi pe mine, şi pe dată te consideră unul de-al lui. Şi atunci nu mai pleci de acolo prea curând.

Arată lumii cum i-au fost primii paşi

Scoate un aparat fotografic, din acela micuţ, de buzunar, dar modern, şi îmi arată pe ecran zeci de poze făcute pe la diverse târguri din ţară, pe unde meşterul, care se trage din comuna Orleşti, judeţul Vâlcea, a fost invitat. Acolo, în comuna lui, are atelierul de bază. Pe când aşa, prin ţară, călătorind cu maşina personală, îşi instalează un altfel de atelier, ambulant. Nu de puţine ori a dormit în maşină, spune el. Tatăl său, care făcea şi el opinci, se miră când vede că băiatul lui s-a apucat de acelaşi meşteşug, spunând fiului ceva de genul „când lumea a ieşit din opinci şi a sărit în pantofi, tu la opinci te întorci?”. Dar fiul zice că vrea cu mult mai mult, nu să încalţe oamenii în opinci, ci să arate lumii cum i-au fost primii paşi.

Drumurile de sub picioare

Odată cu primele litere a învăţat şi opincăria. „Dar toate lucrurile se fac la timpul lor”, referindu-se la adolescenţa lui marcată de aceeaşi întrebare, ca a oricărui tânăr, „ce voi face în viaţă?”. Şi cum în timpurile acelea, ale comunismului, tinerii de la sate erau îndemnaţi să meargă la oraş, la fel a făcut şi el, şi s-a dus tocmai la Craiova, unde a învăţat croitoria. S-a întors apoi în Râmnicu Vâlcea şi a lucrat mult timp în meseria asta. Dar nu era omul care să stea într-un loc. Vezi, aici e şi povestea călătorului, pentru că, zice, de 30 de ani numai drumurile i-au fost sub picioare.

Când trecutul te ajunge din urmă

Mergea pe la târguri, cu tot ce făcea el în domeniul croitoriei. Azi aşa, mâîne tot la fel, până când bagă de seamă că lipsea ceva în domeniul acesta vast al tradiţiilor populare. Opincile. Uite cum trecutul îl ajunge din urmă! Scoate din sufletul şi din mintea lui tot ce învăţase de la tatăl său. Şi, de cinci ani, a lăsat tot ce ştia până atunci şi numai de opinci se ocupă. Şi-a creat o imagine bine întipărită în ochii celor care trec pragul poveştii opincilor. Acolo unde se aşează el se creează o altă lume, am simţit şi eu asta, cât am stat alături de acest om. El, cu uneltele lui, cu amintirile, şi deodată te vezi desprins de lumea înconjurătoare, prea grăbită. Asta e menirea lui, mă face şi pe mine să înţeleg.

Recunoaşterea valorii

Altfel, trăieşte din pensie. A fost apreciat de specialiştii de la Muzeul Astra din Sibiu şi face parte din Academia Artelor Tradiţionale din România, un for al creatorilor care protejează autenticitatea. “Eu lucrez din conşiinţă faţă de strămoşi”. Şi continuă cu oftatul care defineşte meşteşugurile din ziua de azi, pe care “nu le faci pentru pâine”, deşi afirmă cu tărie că altfel ar trebui să stea situaţia. Adică meseriile tradiţionale să fie încurajate de legislaţie, să poţi trăi din aşa ceva. Are doi copii, dar niciunul nu vrea să-l urmeze în meşteşug. Şi-i înţelege, tocmai în contextul acesta.

Mesaje din vechime

A făcut opinci pe care le-a donat muzeelor etnografice. Respectă vechi tipare, coborând până la daci. La el acasă a strâns mai mult de 100 de perechi, din cele pe care le-a găsit prin ţară, pe la oameni, unice, dar ţinute cine ştie pe unde, ca nişte fantome. A priceput ce spuneau încălţările acelea, pentru că transmiteau felul în care fuseseră confecţionate cu aproape un secol şi jumătate în urmă. De alţi meşteri. Mai trage nădejde, spune, înainte de-a ne despărţi. Ca el să nu fie ultimul…