VIDEO.Trenurile morţii: Aşa cum stau pe scaun stăteam pe cadavre

de Flavia Dragan , 28 iunie 2011

Când intri în sufrageria apartamentului din Drumul Taberei parcă ai călători în trecut, la începutul secolului XX: o canapea clasică şi scaune înalte, cu o tapiserie aproape nouă, o masă şi două comode din lemn masiv, multe bibelouri - artă, nu în stilul kitsch comunist - iar lângă canapea, o stivă de cărţi.

Aici locuieşte Iancu Ţucărman, unul dintre ultimii supravieţuitori ai trenurilor morţii, din timpul pogromului de la Iaşi, din 1941. Are 89 de ani, dar o voce clară şi o memorie extrem de exactă şi povesteşte despre lucruri întâmplate în urmă cu 70 de ani ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. 

În trenurile morţii s-au stins aproximativ 3.000 de oameni, asfixiaţi în vagoane pentru vite. Supravieţuitorii au fost trimişi la muncă forţată în Călăraşi şi Podu-Iloaiei, apoi, până în 1944, au înfruntat legile rasiale şi munca forţată.

Când avea numai 19 ani, Iancu a fost înghesuit într-un vagon pentru vite, cu bălegar pe jos, fără aer, apă sau mâncare, mergând prin soare mai mult de opt ore, în timp ce tatăl lui l-a crezut mort o săptămână. Iubitor de muzică clasică, în ultimii ani, a luptat să promoveze tinerele talente.

Cu ajutorul unui prieten, a reuşit să obţină finanţarea a zece tineri care studiază diferite instrumente, iar trei dintre ei formează un trio, „Trio-ul Sternin", după numele binefăcătorului lor. Iancu Ţucărman are şi propria lui emisiune - Mari muzicieni evrei şi nu numai, la radioul online Shalom.

Discriminat de la 15 ani

Ţucărman s-a născut pe 30 octombrie 1922. A primit o educaţie iudaică riguroasă, pentru că tatăl lui era administrator de sinagogi. Sora lui îl ducea la concerte de muzică clasică - de atunci s-a îndrăgostit de muzica cultă şi a început să ia lecţii de vioară.

Iancu a observat primele semne de antisemitism încă de pe vremea când era un elev de 15 ani, iar un profesor de sport i-a tras o palmă: „Jidane, dă-te la o parte". „Atunci, am rămas pentru prima dată stupefiat de comportamentul acestui profesor de gimnastică. Asta a rămas pentru mine ca un ghimpe intrat în inimă."

Apoi, în 1939, a urmat corigenţa la limba germană, în condiţiile în care vorbea acasă în idiş (dia¬lect al limbii germane) şi studiase şi limba literară. Rămâne repetent, moment în care decide să întrerupă şcoala. „Tată, îmi face impresia - asta a fost textual - că nori negri se abat asupra noastră. A început războiul, am avut atâtea dovezi de pusee antisemite, eu nu mă mai înscriu la nici un fel de şcoală, dacă o să fie bine, am convingerea că o să recuperez, dacă nu, o să mor numai cu cinci clase de liceu."
Însă „puseele" antisemite nu s-au oprit.

„Într-o duminică dimineaţă, ne-am trezit cu geamurile sparte la magazin". Pe vremea aceea, familia Ţucărman avea un magazin de metale feroase-neferoase. Ulterior, o dată cu legile rasiale din 1940, familia îşi pierde dreptul să deţină magazinul.

După 7 septembrie 1940, când s-au instalat legionarii la putere, „ne-am trezit cu 30 de legionari la uşă, care au năvălit în casă, că suntem comunişti. Ne-au întors toată casa pe dos, nu ştiu da¬că ne‑a lipsit ceva... dar vă daţi seama, cu 30 de oameni în casă... noi, trei copii. Nici nu ştiam ce e aia comunism", povesteşte Ţucărman.

La chestură: „Măcar n-ai să mori azi"

„Scoaterea noastră din case, în dimineaţa de 29 iunie, a fost ca un trăsnet. Noi stăteam în beci, din cauza bombardamentelor; războiul împotriva Uniunii Sovietice începuse la 22 iunie." Evreii au fost scoşi din case, încolonaţi în rânduri de câte 10-12 oameni, cu mâinile ridicate - Iancu Ţucărman îşi repetă, în sufrageria apartamentului său, gestul de acum 70 de ani - şi duşi la secţia de poliţie (chestură).

„În dreapta mea, era cumnatul meu, în stânga mea, era tata. Şi, bineînţeles, eram sute... şi nu ştiam unde eram duşi, în ce direcţie... Eu aveam un cesuleţ... La un moment dat, s-a oprit un plutonier major, a văzut ceasul, eram al doilea din rând, mi-a dat două palme, mi-a scos ceasul şi mi-a spus: „Măi jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el".

„În momentul ăla, noi, toţi cei care am auzit vorbele lui, ne-am dat seama că ceva groaznic urmează să se întâmple. Tata, care era un om matur şi vorbea perfect în limba română, s-a exprimat în idiş. Tradus în româneşte, însemna: „Mă băiatule, fie acest ceas o jertfă pentru sufletul tău... Mi-a intrat asta în minte, tata era un om credincios", îşi aminteşte bărbatul. 

Poliţia a anunţat că toţi evreii trebuiau să aibă bilete de trecere liberă. Oamenilor în vârstă şi femeilor li s-a eliberat un bilet, „de 6/4, cu o ştampilă, pe care scria „liber". Şi li s-a dat ăstora şi li s-a spus: Cine nu are, a doua zi, acest bilet, va fi împuşcat pe loc". Şi, atunci, unii s-au dus la poliţie.

De altfel, soţia lui, care a murit anul trecut, i-a povestit că mama ei l-a împiedicat pe fratele ei, în vârstă de 16 ani atunci, să meargă la chestură după bilet. „Nu te duci, că o să te împuşte. O să te împuşte mâine, măcar n-ai să mori azi. Şi a scăpat, nu s-a dus.

Iar cei care s-au dus, mii de oameni, acolo au rămas. Unii au fost împuşcaţi în curtea chesturii, iar alţii, urcaţi în trenuri", îşi aminteşte bătrânul. La poarta secţiei, evreii au fost aşteptaţi de poliţişti şi soldaţi cu cravaşe în mână. „Mulţi mergeau doi paşi şi cădeau acolo, morţi. Erau sute de morţi. Eu, fiind mai mic de statură, am scăpat fără nici o lovitură. Am stat întinşi pe caldarâm, până ne-au urcat în tren".

Iancu Ţucărman evocă o imagine din curtea chesturii care i-a rămas până astăzi în minte. „Closetul, care era într-o clădire, la un moment dat, când a trebuit să mă duc, trebuie să cobori nişte scări... cam vreo 10 metri. Nu puteai să cobori, că era urină până aproape sus. Mai era un metru. Atâta era murdăria. Şi, a doua zi, la 5 dimineaţa, am fost îndreptaţi spre gara Iaşi, unde erau pregătite vagoanele".

Trenurile morţii: „Jidani, închideţi obloanele"

„Organizat şi bine gândit pogromul, ca să se întâmple aşa cum s-a întâmplat", explică Iancu Ţucărman. Oamenii au fost înghesuiţi în vagoane de vite, cu obloane laterale mici, care au fost închise în interior, iar unele vagoane au fost bătute în cuie.

„În momentul când urcam, număra cineva şi lovea în fund. Eu nu ştiu al câtelea am urcat, dar ştiu că, într-un moment, eram lângă oblonul de închidere şi am auzit „137" şi atunci s-a închis. Din cauza căldurii, oamenii s-au dezbrăcat, unii complet, iar alţii au ajuns chiar să-şi bea urina.

Mulţi au înnebunit. După o oră, a murit primul om. «Jidani, închideţi obloanele», adică cele două obloane interioare... ceea ce însemna că urmează să fim, pur şi simplu, asfixiaţi. Bineînţeles că noi nu eram atât de naivi ca să ne închidem noi singuri obloanele...

Starea mea sufletească a fost dusă până la îngrozire, când a venit cu nişte lanţuri şi le-a bătut afară. Nu ne‑a mai rămas decât câte un centimentru, aşa, între 3-4 lanţuri, cât le-a bătut el. Atitudinea de om zelos... acesta a fost unul din momentele în care m-am îngrozit."

Drumul a durat 8 ore. Oamenii au murit de foame, de sete, din cauza lipsei de aer. „Se poate spune că primele camere de gazare au fost trenurile morţii, de la pogromul de la Iaşi. În vagonul meu, a fost un strat de 30 centimentri de bălegar proaspăt, plus un centimetru de var nestins... Când am devenit inginer agronom, mulţi ani mai târziu, am învăţat că bălegarul pe care îl foloseam noi pentru grădinile de legume putea să emane o temperatură de 60-65 de grade", explică el.

Cum a rămas în viaţă, în condiţiile în care, din cei 137 de oameni, au trăit opt? Iancu Ţucărman a spus că a crezut mereu în cuvintele tatălui său şi a sperat că el „are trecere la Dumnezeu" şi că este optimist.

„Când am văzut că oamenii se agită, m-am ridicat în picioare şi am ţipat cât am putut eu de tare: „Nu vă agitaţi, trebuie să ne menţinem energia pentru când vom ieşi din vagon, dacă vom ieşi... Apoi, eu am tăcut din gură, am fost mulţumit de mine că am atras atenţia şi altora... poate cei şapte au ascultat", a explicat bătrânul.

Aşa cum stau pe scaun acum, stăteam pe morţi

Iancu Ţucărman spune că ştia ce îl aşteaptă, dar nu s-a panicat. „Nici măcar când am început să număr: 20, 18, 17, 15... şi vedeam cum ne împuţinăm". Oamenii cădeau unii peste alţii, şi, cu cât cădeau, „puteai să te mişti, aşa, puţin. De odihnă, dormeai pe morţi.

Aşa cum stau pe scaun, stăteam pe cadavre. N-aveai cum... Iar, când s-a făcut loc, unii înnebuneau şi se răsturnau în vagon aşa, ca la circ, şi, dacă te lovea unul... Trebuia să te fereşti şi de asta", îşi aminteşte bătrânul. În cele din urmă, trenul a oprit. Opt oameni au ieşit din vagonul lui.

Munca forţată. „Vă anunţ că am ajuns cu bine la Podu-Iloaiei"

Evreii au fost coborâţi din trenuri. Iancu Ţucărman avea cu el trenciul pe mână, luat de acasă, deşi era vară.„Pe imaşul ăla unde am coborât, erau denivelări cu apă stătută, murdară, şi oamenii, fiind deshidrataţi şi încălziţi, s-au aruncat să se răcorească. Unii au şi băut. Iar cei care au băut, acolo au rămas. 

Eu mergeam cu trenciul pe mână şi am căutat un loc unde să mă pot întinde pe iarbă, dar să nu fie murdărită de noroi. Să nu se murdărească trenciul - sigur că am fost învăţaţi acasă să fim oameni ordonaţi, dar până unde a putut să meargă treaba asta - dacă, după aşa un calvar, căutam un loc unde să nu se murdărească trenciul".

Supravieţuitorii au fost duşi la sinagogile din oraş, unde fiecare familie de evrei trebuia să ia acasă 2-3 oameni în grijă. Atunci, li s-au dat cărţi poştale, să scrie acasă. „Ce indicaţii au primit, nu ne puteam da seama, se vedea că s-a aflat în Occident sau au fost presiuni, şi am început: „Dragii mei, nici nu vă închipuiţi prin ce chin..." şi m-am oprit.

Zic, stai, dom'ne, aşa o să ajungă cartea poştală la Iaşi? Am rupt-o şi mi-au dat alta. „Dragii mei, vă anunţ că am ajuns cu bine la Podu-Iloaiei. Vă sărut".

Cartea poştală a cumnatului lui a ajuns imediat, însă a lui, după o săptămână. „Când a văzut tata că sora mea a primit carte de la soţ, iar el de la mine, nu, tata a zis: gata, Iancu nu mai există. Şi-a lăsat barbă, s-a dus la sinagogă şi a spus rugăciunea zilnică. Ce-o fi fost în sufletul lui săptămâna aia...".

„Tu eşti, Iancu?"

„Mă gândeam: „Cu 48 de ore înainte, eram în casa mea, şi-acuma cine sunt? Aveam 19 ani". Când stătea pe treptele sinagogii, a primit un ceai. După prima înghiţitură, a început să tuşească şi, timp de un sfert de oră, nu a putut respira. Atunci a crezut că va muri.

Apoi, unchiul său s-a oprit în faţa lui şi l-a întrebat: „Tu eşti, Iancu?". Băiatul s-a gândit: „De înnebunit, au înnebunit oamenii în vagoane, dar tu?! Eşti rudă cu mine şi nu mă mai cunoşti?"
A urmat munca forţată la o fermă, până în 24 noiembrie, când evreii au fost iarăşi încolonaţi şi duşi la gară, apoi în Iaşi.

„Am cerut noi să nu luptăm alături de fraţii noştri creştini?"

Iancu Ţucărman spune că nu a avut coşmaruri atunci, legat de ceea ce a trăit, însă se teme acum, când vede „recrudescenţe ale antisemitismului". „Am fost întrebat de un prieten: Voi aţi curăţat strada de zăpadă, iar noi am fost pe front, cu arma în mână! Voi aţi fost cu mâna pe coada lopeţii!

Şi i-am răspuns: Dragul meu, ai dreptate în ceea ce spui, dar răspunde-mi la următoarea întrebare: Am cerut noi mareşalului Antonescu să ne dea lopeţi în loc de arme sau invers? Noi am avut atâţia eroi în Primul Război Mondial, când evreii nu erau nici măcar cetăţeni români... În Al Doilea n-am fost acceptaţi. Am cerut noi să nu luptăm alături de fraţii noştri creştini?"

Ce este Holocaustul românesc

Holocaustul românesc a avut loc între 1940 şi 1942, timp în care au murit aproximativ 300.000 evrei, potrivit Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului în România (CMCAR).
Primul pogrom a fost cel de la Dorohoi, din 1 iulie 1940. Potrivit unui proces-verbal întocmit în 3 iulie 1940 de autorităţile locale, ar fi murit 50 de evrei. În realitate, istoricii susţin că este vorba de 150 de oameni.

A urmat Pogromul de la Bucureşti, care s-a manifestat în timpul Rebeliunii legionare, din ianuarie 1941. Între 21 şi 23 ianuarie, legionarii, conduşi de Horia Sima, s-au răsculat împotriva mareşalului Antonescu, care voia să îi înlăture de la putere. Legionarii au omorât aproximativ 90 de evrei în pădurea Jilava. A mai fost masacrul de la Abator, în care 15 evrei au fost omorâţi şi atârnaţi în cârlige, iar intestinele le-au fost scoase şi înfăşurate în jurul gâtului. Între 120 şi 140 de evrei au murit la Bucureşti, 1.274 de prăvălii, ateliere şi apartamente au fost devastate şi s-au găsit 200 de camioane cu obiectele şi bijuteriile furate de legionari de la evrei.

Potrivit CMCAR, 13.000 de evrei au murit în timpul Pogromului de la Iaşi, care a avut loc între 27 şi 30 iunie 1941. Pe 27 iunie, mareşalul Antonescu i-a ordonat comandantului militar de la Iaşi să „cureţe oraşul de jidani". Mii de evrei au fost omorâţi la secţiile de poliţie (chestură) din oraş. Alţi 4.000 de oameni au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi cu trenul la Podu-Iloaiei şi Călăraşi, unde, până în septembrie, au fost trimişi la muncă forţată. Apoi, au fost lăsaţi să plece înapoi în Iaşi, unde au făcut din nou muncă forţată. În trenurile morţii, au murit în jur de 2.600 de oameni.

Comentarii

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design