VIDEO. Supravieţuitor al Holocaustului: Am murit din cauza lipsei de libertate, pentru că fratele mi-a fost omorât

de Flavia Dragan , 29 iunie 2011

Pentru Martin Sternin, anii '40 au însemnat internarea tatălui într-un lagăr pentru că era rus şi, prin deducţie, comunist, împuşcarea fratelui pentru că era "jidan", pierderea casei într-un bombardament şi experienţa din trenul morţii, la numai 15 ani.

Sternin este un bărbat înalt, a cărui voce umple sufrageria spaţioasă, dichisită cu tapiţerii scumpe, statuete cu cai şi mobilă veche, elegantă. După câteva înghiţituri de vin roşu, începe să-şi depene povestea vieţii.

S-a născut în 1925, la Roman, "într-o familie de oameni cumsecade". Tatăl lui era farmacist, iar mama sa, casnică. În 1939, tatăl i-a fost arestat pentru că a fost considerat comunist. În realitate, fusese soldat în armata rusă, şi ajunsese în Roman la sfârşitul Primului Război Mondial, cu trupele.

"S-a îndrăgostit de mama mea, care se pare că era o femeie foarte frumoasă, iar el nu avea nimic, nici pe suflet, nici în buzunar şi s-a căsătorit cu mama mea", povesteşte Sternin. Timp de cinci ani, tatăl lui Martin a fost purtat din lagăr în lagăr: Videle, Călăraşi, Târgu Jiu, Vapniarka.

"Ştiu că el nu era un tip religios- s-a declarat fără religie. Eu am urmat calea lui - aşa că nu pot să ştiu dacă am fost evreu sau nu, nu am vorbit niciodată despre asta. Ăsta este marele adevăr: s-ar putea să fiu un hibrid, habar nu am. Dar eu am fost luat ca evreu şi, în 1965, când s-a putut, imediat după ce a murit Gheoghe Gheorghiu-Dej, am plecat în Israel. Am emigrat acolo".

"Golanul ştia că poate să-l jefuiască sau să-l omoare pe jidan"

În Iaşiul anilor '40, era o "atmosferă teribilă" de război, însă mai mult din cauza acţiunilor poliţiei şi a "golanilor". Martin Sternin îşi aminteşte, că, până să aibă loc arestările în masă ale evreilor, apăruseră tot felul de zvonuri.

"În Iaşi, erau bombardamente ale ruşilor. Am fost acuzaţi că stăm în pod şi că facem semne la avioane... lucruri din astea ordinare, care nu mai aveau treabă cu evenimentele. Aveau treabă cu prepararea evenimentelor. Stai să-i acuzăm de ceva, întâi. De ce putem să-i acuzăm? Că suntem cu ruşii, că facem semnale".

Apoi au început jafurile. "Oamenii erau scoşi din case, veneau nişte golani şi începeau să fure. Ce nu puteau să fure, distrugeau. N-aveau nevoie de mobilă, că nu puteau s-o care. Dar, dacă găseau bani, bijuterii, alcool, ca să se îmbete bine- asta era suprema satisfacţie".

Gestapo-ul a fost în spatele acţiunilor împotriva evreilor din Iaşi şi a fost ajutat de "golanii de pe stradă, care ştiau despre religii, evrei şi Iisus Hristos cât ştie un căţel. El (golanul) ştia că are ocazia să-l omoare pe jidan sau să-l jefuiască pe jidan".

"Mă duce să mă omoare sau mă duce la muncă?"

În 28 iunie 1941, a fost dus la chestură cu fratele şi mama lui. Deşi au intrat împreună pe poarta poliţiei şi se ţineau de mână, acela a fost ultimul moment în care Martin Sternin şi-a văzut fratele. Abia după ce s-a întors la Iaşi, în noiembrie, după câteva luni de muncă forţată, a aflat că fratele lui fusese împuşcat în curtea chesturii, iar casa, distrusă de bombardamente.

"Pe la ora 4 (dimineaţa), am fost încolonaţi, duşi la gară, au început să ne numere şi ne-au băgat în vagoane. Cred că n-am ieşit mai mult de 10-12, din 120-130 de persoane".

"Aveam spaima în suflet. Cu mine s-a întâmplat o chestiune care nu i s-a întâmplat oricărui om: tatăl meu, în lagăr, la Vapniarka, fratele meu- dispărut, mama mea- dispărută, iar eu eram singur pe lume, un copil de 15-16 ani. Şi dus. Eu ştiam unde eram dus? Mă duce acolo să mă omoare, să mă împuşte sau mă duce la muncă? Dar nu se punea problema acolo de muncă, problema era de execuţie, de moarte, de spaimă, de frică".

"Pentru ce să ţip?"

Mai mult de 3000 de evrei nu au mai ieşit niciodată din trenul morţii care l-a dus pe Martin Sternin la Podu-Iloaiei. Oamenii erau îngroziţi, strigau "apă","aer" ori "Iţic, unde eşti?". La un moment dat, bărbatul îşi aminteşte că ajunsese "pe cadavre, în plafon".

Martin Sternin spune că norocul lui a fost că nu s-a agitat. "Nu m-am zbătut să ajung la geam, nu m-am zbătut să ajung la o crăpătură, am stat liniştit, ca un sfinx am stat. Cantitatea de oxigen de care aveam eu nevoie era jumătate din cantitatea de care avea nevoie ăla care striga ‘apă'. Deşi eram copil, mi-am dat seama: ‘Unde încep eu să urlu de apă? Unde încep eu să urlu de aer? De ce m-a băgat aici? Ca să nu-mi dea apă, ca să nu-mi dea aer. Atunci, pentru ce să ţip?"

Îşi aminteşte cum un bărbat care stătea lângă geam le-a propus celorlalţi să strângă bani şi să le dea soldaţilor, pentru puţină apă. "Eu aveam nişte bani în buzunărel, şi mă tot gândeam: ce să dau eu, mă, banii ăştia pentru apă, că, în primul rând, nu ştiu dacă mi-o aduce. Şi am rămas cu banii".

A urmat munca forţată la Podu-Iloaiei, din iunie până în noiembrie, şi apoi, la Iaşi, până în 1944. Nu-şi mai aminteşte foarte clar ce lucra acolo, "nu a fost greu, nu a fost de nesuportat".

"Eu nu sunt unul din ăia care a murit din cauza muncii, am murit din cauza lipsei de libertate, pentru că eram copil, pentru că am văzut că fratele mi-a fost omorât, am murit pentru că ştiam că tatăl meu zace undeva, într-un lagăr şi nu ştiam ce regim are. Erau nişte lucruri atât de teribile în mine, încât nu m-am gândit că mi-era greu să fac asta sau aia".

"Nimeni nu şi-a putut imagina o aşa grozăvie"

Martin Sternin crede că românii creştini nu ştiau ce se întâmplă cu evreii şi nici măcar soldaţii nazişti nu au crezut că poate exista "o moarte aşa groaznică".

"Calculul era să asfixieze oamenii şi să-i omoare, iar noi am fost primele victime, în primele şapte zile de la declararea războiului. Cine să-şi imagineze? Nu ştiu, cred că nici aceia care au făcut lucrurile astea nu şi-au imaginat că poate să moară un număr aşa de mare de oameni, din 130, să rămână zece vii... Nu cred că îşi puteau imagina oamenii aşa o grozăvie.

Din bestialitatea şi din răutatea lor, puteau să spună despre evrei:" să sufere, că n-au apă, că n-au cutare, o să-i ducem în lagăr şi-o să vedem ce facem cu ei, dar nu cred că a fost un calcul", explică Sternin.

"Holocaustul a fost confirmat de viaţă"

"S-au văzut pe viu nişte lucruri aşa de oribile, faptul că au dispărut şase milioane de evrei... asta nu poate să se numească decât Holocaust.

Nu mai trebuie să fie confirmat de nimeni. L-a confirmat viaţa, l-au confirmat anii, documentele, fotografiile şi declaraţiile marilor oameni de stat", spune el.

Sternin fost dezamăgit când, în 2003, Ion Iliescu, pe atunci preşedintele statului, a minimalizat existenţa Holocaustului.

"Este inadmisibil să ai interese politice de aşa natură încât să mai iei nişte voturi, ca să minimalizezi existenţa Holocaustului,* care este un fapt care, încet-încet, se va estompa. Oamenii vor ierta-aşa cum sunt eu - însă nu se poate uita. Este inadmisibil ca un şef de stat să spună că n-a existat, după aceea, a venit şi a spus ‘Da, e adevărat'. Atunci, când să-l cred că a fost de bună-credinţă? Când a spus ‘da', împins sau forţat de presiuni politice sau când a spus din el-‘N-a existat' ?"

(*nota redacţiei: preşedintele Ion Iliescu a declarat, într-un interviu pentru cotidianul israelian Haaretz, că "Holocaustul nu a afectat numai populaţia evreiască din Europa", "În România perioadei naziste, evreii şi comuniştii erau trataţi la fel", "liderii din acea perioadă sunt responsabili pentru aceste evenimente", "este imposibil să fie acuzate poporul şi societatea română pentru acest lucru". Declaraţiile lui au fost ulterior suspectate de antisemitism.)

Casă şi pământuri de retrocedat şi pensie de 380 lei pe lună

Anul acesta, supravieţuitorii Pogromului de la Iaşi au primit medalii, la comemorarea a 70 de ani de la evenimentele care au îngropat zeci de mii de evrei.

Şi Martin Sternin a fost invitat. "Le-am spus: eu pot să merg la Iaşi, dacă guvernul, poporul sau oamenii vor recunoaşte că am fost o victimă a Holocaustului şi vor să mă recompenseze, dar nu cu medalii: să-mi dea posibilitatea ca, din banii pe care mi-i dau, să am posibilitatea să trăiesc".

De anul trecut, el a depus o cerere prin care să primească bani, în calitate de victimă a Holocaustului. Motivaţia lui a fost de ordin financiar: sponsorizează 10 copii să meargă la şcoală şi le dă alocaţii de 100 euro pe lună.

"Eu, până anul trecut, nici nu am cerut bani. Nici nu am vrut să-i iau... mi-era scârbă, cum să iau bani? Adică să-mi plătească ce? Să-mi plătească suferinţa? Să-mi plătească pierderile pe care le-am avut? Mi l-au plătit pe tatăl meu, pe fratele meu, pe cine au plătit? Pe mine?"

Sternin primeşte de la statul român 380 lei pe lună. A fost obligat, ca toţi supravieţuitorii, să facă dovada că a trecut prin pogrom.

"La 84 de ani, vrei să-ţi aduc martori? Pe cine să-ţi aduc martori? Pe Dumnezeu? Eu, întâmplător, am avut actele astea (actele care atestă că fratele lui a fost împuşcat la Iaşi, iar el a fost în lagărul de muncă forţată de la Podu-Iloaiei, n.r.). Sunt revoltat de atitudinea lor", explică el.

De opt ani, Martin Sternin aşteaptă să îşi primească înapoi pământurile şi casa din judeţul Roman, confiscate în anii '40. Din mai, a hotărât să renunţe la pensie, pentru că se deplasa greu şi a vrut să delege pe cineva, însă procedura costa în jur de 200 lei, în condiţiile în care toată pensia era de 380 lei. "Spânzuraţi-vă cu banii mei", le transmite el autorităţilor.

"Nu le e ruşine? Din banii mei, ei vor să-mi dea mie pensie? De ce nu-mi dau casa înapoi, de ce nu-mi dau pământul înapoi? E al meu. S-au făcut tovarăşi cu hoţii? Prima prioritate trebuie să o am eu, că am 86 de ani. Eu nu ştiu dacă mâine mai trăiesc. Dar vreau să fie al meu, pentru că părinţii mei au muncit pentru asta. Tot la studenţi o să meargă. Dar să îl dau eu, cu mâna mea. Nu să fure ei şi să bage în buzunar. Mai suntem şase-şapte supravieţuitori: dai 300 lei acestor oameni? Eu am, dar sunt care nu au; cine poate să trăiască din banii ăştia?", adaugă Sternin, pe un ton amar.

"În viaţă, sunt cai şi călăreţi"

După război, a absolvit Facultatea de Chimie. Nu a lucrat "nici o clipă" în domeniu şi nu a vrut să se integreze în aparatul comunist de stat, pentru că tatăl lui i-a transmis lipsa de consideraţie pe care o avea pentru comunişti. A emigrat în Israel, s-a căsătorit şi a început să facă afaceri. În România, are o fundaţie unde ţese tapiserii şi un complex de vile de vacanţă, la Breaza.

"În Israel, nimeni nu are nevoie de mine, nu vrea să-i dau nimic. Eu aici sunt marele mahăr, unde, cu bani puţini, pot să ajut oameni mulţi", îşi explică el iniţiativa din România.

"Viaţa este o permanentă luptă, sunt pe lume cai şi călăreţi. Caii sunt aceia care trag din greu, iar călăreţii sunt aceia care stau deasupra cailor", glumeşte Martin Sternin.

Şi-ar dori ca oamenii bogaţi din România să ia sub protecţia lor un copil sărac, pe care să îl ajute să termine şcoala. El îi învaţă pe tinerii cărora le-a oferit bursă "să nu se plângă niciodată, că n-au cui, n-au cum şi nu ajută".


Comentarii

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design