Dacă anul 2016 a fost marcat de o actualitate forte în plan naţional şi internaţional, 2017 se anunţă la fel de bogat în evenimente.
Anul 2017 se deschide cu o ordine mondială dominată de Rusia, Moscova părând că a decis ordinea de zi în relaţiile internaţionale pe tot parcursul anului 2016.
În Siria a impus o pauză, înainte de a se ajunge la un acord de pace potrivit propriilor termeni după ce, întâi indirect, apoi direct, a devastat ţara.
În Ucraina, unde forţele sale speciale au reluat ofensiva în Donbas, şi în Europa, unde candidaţi pro-ruşi au câştigat mai multe alegeri şi unde ideile Kremlinului câştigă teren.
În Turcia, unde a reuşit să obţină o întoarcere a alianţei; în SUA, unde a contribuit la alegerea preşedintelui Donald Trump, şi la ONU, unde a blocat funcţionarea regulată a Consiliului de Securitate.
Instalarea în funcţie a lui Donald Trump, la 20 ianuarie, inaugurează o nouă eră a politicii, în timp ce prima ameninţare, globală şi multiformă, cea a Rusiei lui Vladimir Putin, dereglează ordinea mondială. Pe scena internaţională, în noua realitate orwelliană a lumii, războiul este calificat drept pace, o victorie sângeroasă a marşului spre concordie. Principiile de bază ale existenţei democratice – adevăr, respectarea faptelor, justiţie, regula dreptului – sunt distruse puţin câte puţin cu ajutorul unei puteri străine.
Pericolul rusesc
Prelungirea mecanică a tendinţelor anului 2016 desenează o lume periculoasă, care ar putea însemna sfâr-şitul ordinii mondiale aşa cum o ştim. După invazia Ucrainei şi anexarea Crimeii, Rusia ar putea fi tentată să testeze rezoluţia ţărilor NATO, şi în special a SUA, de a aplica articolul 5 (garanţia automată a apărării reciproce), de exemplu, făcând o incursiune sub un pretext oarecare într-unul dintre statele baltice. Şi nu este sigur că răspunsul lor ar fi adecvat.
Europa, minată de diviziunile asupra strategiei geopolitice şi prinsă în mai multe alegeri cu formaţiuni prea puţin respectuoase faţă de drepturile fundamentale, ocupată să gestioneze faţa absurdă a Brexit-ului, se va găsi din ce în ce mai marginalizată pe scena internaţională.
Dosarul sirian
În Orientul Mijlociu, noua lună de miere care se anun-ţă între Washington şi Moscova, dar și între Ankara și Moscova va duce la dezmembrarea Siriei, la întărirea mişcărilor teroriste şi la o politică mai represivă în mai multe ţări din regiune, în special în Egipt şi Turcia.
Noua incoerenţă a politicii americane, jocul instabil al Rusiei şi diviziunea Europei ar putea slăbi perspectiva de pace în Libia, reformele din Tunisia şi o mai bună includere în jocul diplomatic al ţărilor din Golf, în special Arabia Saudită, fără a mai vorbi de procesul de pace din Israel şi continuarea masacrării civililor în Yemen.
În faţa unei politici ostile a Washingtonului, Beijingul ar putea accelera dominaţia sa în Marea Chinei de Sud şi ar putea să-şi afirme puterea în faţa unei alianţe ruso-americane ameninţătoare în viziunea sa.
Alegeri cu urmări imprevizibile
În Franţa vor avea loc alegeri prezidenţiale, în SUA vine la putere miliardarul Donald Trump, apoi au loc alegeri în Germania și Iran. Plus o eclipsă totală de soare vizibilă în America de Nord.
Din ianuarie în septembrie, calendarul politic francez va fi ritmat de mai multe scrutine, cel mai important fiind cel prezidenţial, cu două tururi, la 23 aprilie şi 7 mai, pentru alegerea succesorului lui François Hollande, şi cel legislativ, din 11 şi 18 iunie.
În 2017, calendarul britanic va fi dominat de punerea în funcţiune a Brexit-ului, care va dura doi ani. Declanşarea articolului 50 din Tratatul de la Lisabona va interveni înaintea lunii martie.
În septembrie vor avea loc legislativele în Germania şi Angela Merkel, realeasă în fruntea CDU, va candida pentru un al patrulea mandat de cancelar.
În martie vor fi organizate legislative şi în Olanda, urmând să fie constituit un nou guvern. Liderul extremei drepte, Geert Wilders, a promis că dacă va fi reales va organiza ieşirea ţării sale din UE.
La 25 martie, Europa va celebra 60 de ani de la Tratatul de la Roma, care, în preambul, aspira la stabilirea „unei uniuni mai strânse între popoarele europene”. Dar iată că, şase decenii mai târziu, UE este zguduită de o importantă criză identitară şi politică.
La 17 mai, iranienii îşi vor alege noul şef de stat.
În primăvară, în Turcia, preşedintele Erdogan vrea reformarea Constituţiei printr-un referendum, pentru a beneficia de noi pre-rogative. Dacă reforma va fi adoptată, el se va putea prezenta la prezidenţiale în 2019 şi să rămână la putere până în 2024.
În iunie se vor marca cei 50 de ani de ocupaţie a Cisiordaniei, iar liderul chinez, Xi Jinping, ar putea obţine un nou mandat în China.
În 2017, Franţa este principalul risc în Europa – dacă basculează de partea Rusiei prin victoria Marinei Le Pen, care a anunţat că va cere ieşirea ţării din UE, proiectul european nu va putea fi continuat doar cu Germania.
