„România liberă“ încheie serialul dedicat Revoluției din decembrie 1989 cu o radiografiere a profitorilor evenimentelor sângeroase în care au murit peste 1.000 de oameni, iar alții, peste 3.000, au fost răniți prin împușcare. Profitorii principali au fost politicienii cu brevet de revoluționar, în frunte cu Ion Iliescu.
În timp ce răniții Revoluției – peste 3.000 – se zbăteau între viață și moarte în spitale, cu gloanțe în ei, pe străzile Capitalei, în ianuarie și februarie 1990, grupuri de câteva zeci de revoluționari și alții, cu sutele, aciuați pe lângă aceștia, se antrenau cu ciomege pe spinările protestatarilor care nu-l acceptau pe nomenclaturistul comunist Ion Iliescu în fruntea țării.
În spatele lui Iliescu era o armată de foști comuniști, de foști ofițeri și turnători ai Securității, milițieni de frunte sau cei de la MApN care au făcut parte din structurile represive din decembrie 1989. Aceștia au acaparat fostele structuri ale Partidului Comunist Român și ale marelui sindicat comunist, pe care le-au botezat FSN – Frontul Salvării Naționale –, și erau gata de alegerile noi, „libere“ pentru înșurubarea la putere.
Dan Iosif, garda lui Ion Iliescu
Structurile militare încolonate în spatele lui Ion Iliescu nu puteau fi folosite pentru dispersarea protestatarilor post-decembriști deoarece erau proaspete, în memoria colectivă, violențele sângeroase și crimele împotriva contestatarilor lui Nicolae Ceaușescu. Atunci au fost folosiți revoluționari cu notorietate din noaptea de 21 decembrie 1989. Liderul acestora a devenit Dan Iosif, unul dintre puținii revoluționari de necontestat de la baricada de la Hotelul Intercontinental din Capitală din noaptea de 21 decembrie 1989, când protestele au fost înăbușite cu gloanțe la ordinul președintelui țării de atunci, Nicolae Ceaușescu. Dan Iosif era deja recompensat: a fost cooptat de Ion Iliescu în structurile noii puteri. Și nu avea de gând să renunțe la putere.
Adversarii lui Iliescu
Adversarii principali ai lui Ion Iliescu în Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN) și apoi în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN – adunarea legislativă constituantă) erau partidele istorice, reprezentate în special de Corneliu Coposu și Ion Rațiu de la PNȚ-CD, de Radu Câmpeanu de la PNL și de Sergiu Cunescu de la PSDR (înghițit, ulterior, de partidul lui Ion Iliescu).
Lângă aceștia erau foștii deținuți politici, conduși de Constantin Ticu Dumitrescu, foștii disidenți, precum Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu și un grup mic de revoluționari din decembrie 1989, în special de la Timișoara și București.
Primul mare miting care l-a speriat pe Ion Iliescu
Marele miting din 12 ianuarie 1990 a speriat camarila lui Ion Iliescu. Era zi de doliu național. Sute de oameni s-au strâns pe străzile Bucureștilor, în locurile unde au fost împușcați oameni și la Cimitirul Eroilor. Apoi, grupuri compacte s-au îndreptat spre Palatul Victoria, la Guvern. Pe trasee, grupurile se opreau pentru a îngenunchea, a aprinde lumânări și a spune rugăciuni.
Grupurile se măreau, astfel că, spre seară, în fața sediului Guvernului din Piața Victoriei erau zeci de mii de oameni.
S-a dorit o adunare pașnică. Dar care să și poarte un dialog cu noua putere reprezentată de Ion Iliescu, președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), de premierul Petre Roman, de prim-vicepremierul Gelu Voican Voiculescu.
Cererile mulțimii erau: adevărul despre teroriști, despre numărul celor uciși, interzicerea PCR și distribuirea patrimoniului între partidele nou-înființate, printre care și cele istorice: PNȚ, PNL și PSD (Sergiu Cunescu), alegeri libere, fără comuniști. De asemenea, s-a cerut reintroducerea pedepsei cu moartea (abolită după executarea soților Ceaușescu) pentru a fi pedepsiți cu pedeapsa capitală ucigașii din decembrie.
Au existat momente tensionate în timpul discursului lui Ion Iliescu de la balconul Palatului Victoria. Iliescu a fost huiduit.
Utilitatea lui Dan Iosif. Armele folosite: alcoolul și manipularea
Utilitatea lui Dan Iosif pentru Ion Iliescu și FSN în a conduce grupuri de revoluționari și alții aciuați pe lângă aceștia s-a dovedit la confruntările cu protestatarii lui Ion Iliescu din 28-29 ianuarie 1990, apoi din februarie 1990, la alegerile din 20 mai și mai ales din perioada 24 aprilie -13 iunie 1990, perioada marelui miting al golanilor, înăbușit în sânge de hoardele de mineri infiltrate de foști ofițeri de Securitate.
Pentru modul în care acționa Dan Iosif cu trupele sale de bătăuși relevantă este contramanifestația din 28 ianuarie 1990.
În acea zi – era duminică –, partidele istorice au organizat un miting în Piața Victoriei. În aceeași zi, Dan Iosif i-a adunat pe revoluționarii din grupul său la Banu Manta (între Primăria Sectorului 1 și Gara de Nord). Tot acolo era și un camion cu alcool și cu apă minerală. În afară de grupul lui Dan Iosif, au apărut și alții. Mobilizarea s-a făcut și prin sindicate și fostele structuri ale PCR, rebotezate FSN, din întreprinderile bucureștene. Grupul masiv, condus de Dan Iosif și de alții, foști sindicaliști și lideri comuniști de la întreprinderi, s-a îndreptat spre Piața Victoriei, pentru a-i alunga pe cei care vor „să fure“ Revoluția: țărăniștii, liberalii și studenții golani.
Membrilor grupului lui Dan Iosif li s-au dat câte două sticle de o jumătate de litru: una de alcool, alta de apă. Unii le luau pe ambele, alții – nu. Discursul incitator a fost ținut de Dan Iosif. Mulți erau beți. Strigau „Jos fiii de chiaburi și legionari!“, „Frontul, la alegeri!“, „Iliescu, Iliescu“.
Violențele grupului lui Dan Iosif i-au trimis pe protestatari acasă. A doua zi, pe 29 ianuarie, au apărut minerii în București, pentru restabilirea ordinii. A fost prima mare demonstrație de forță a lui Ion Iliescu pentru intimidarea opoziției.
În februarie 1990 scenariul a fost identic. Ion Iliescu, prin susținătorii săi, printre care și revoluționari precum Dan Iosif, a reușit să-i mobilizeze și pe muncitori, și pe mineri pentru a salva „democrația“ sa de hoardele burghezo-moșierești, care n-au mâncat „salam cu soia“, dar au venit să fure țara și democrația.
Spaimele lui Iliescu din 1990: „Golaniada“, Proclamația de la Timișoara, Alianța Civică
Proclamația de la Timișoara, din martie 1990, prin care se cerea interzicerea foștilor lideri comuniști și a securiștilor să candideze pe o perioadă de trei legislaturi sau să ocupe funcții publice timp de 10 ani, le-a dat frisoane lui Ion Iliescu și camarilei sale. Dacă s-ar fi aplicat, toți rămâneau fără putere.
Un alt moment de spaimă a fost mitingul-maraton „Golaniada“ din Piața Universității din București, din perioada 24 aprilie – 13 iunie 1990. Denumirea provine din invectivele proferate de Ion Iliescu, care i-a făcut „golani“ pe protestatari. Împotriva acestora Ion Iliescu a folosit, din nou, mineri, muncitori și grupuri de revoluționari conduși de Dan Iosif, căruia i s-au alăturat și alții, precum Bebe Constantin Ivanovici, revoluționar contestat, dar util în luptele de stradă pentru păstrarea „cuceririlor revoluționare plătite cu sânge în decembrie 1989“.
Prin august 1990, zelul bătăușilor lui Ion Iliescu a scăzut. Mitingurile cu zeci de mii de oameni, precum cel organizat de Alianța Civică în august 1990 pentru eliberarea celor arestați de mineri în iunie 1990, nu au avut parte de contramanifestații.
Se apropia decembrie 1990, cu alte adunări comemorative care puteau degenera în proteste anti-Iliescu.
Asociațiile de revoluționari, structuri de control pentru distribuirea certificatelor
Iliescu și camarila sa aveau nevoie de hoarde de bătăuși și de vectori electorali. Trebuiau plătite, recompensate. În aceste împrejurări, Ion Iliescu a promulgat în decembrie 1990 Legea 42/1990, a „recunoștinței“ pentru faptele de vitejie din decembrie 1989.
Certificatele și brevetele de revoluționari puteau fi obținute doar prin asociații de revoluționari. Astfel, se putea organiza selecția celor care „meritau“ aceste certificate și beneficiile materiale care le însoțeau. Așa au apărut asociații de revoluționari inclusiv în localități în care nu s-a tras nici un glonț.
Cei care doreau certificate trebuiau să fie și utili. Iar prin asociații, revoluționarii puteau fi controlați, manipulați, folosiți în luptele electorale.
Inițial, beneficiarii acestei legi trebuiau să fie doar răniții, urmașii celor uciși și arestații din decembrie 1989, care au rămas cu sechele după bătăile încasate, dar Ion Iliescu a extins-o la „luptătorii cu merite deosebite“, iar acești luptători au fost, în primul rând, gărzile sale pretoriene conduse de Dan Iosif, căruia i s-au alăturat alții, precum Bebe Ivanovici sau Emil Cuteanu.
După 27 de ani de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989, există circa 150 de organizații de re-voluționari, numărul membrilor înmulțindu-se aproape în fiecare ciclu electoral. Numărul revoluționarilor crește, cu toate că dintre cei autentici, înregistrați între 1991 și 1992, au murit câteva mii. Au murit mulți răniți și dintre cei arestați și bătuți. Astăzi, nimeni nu știe numărul exact al revoluționarilor.
Primele vile apărute pe certificate de revoluționar au fost cele de partid
Primele vile, apărute în pâlcuri după decembrie 1989, au fost cele ale membrilor FSN, ale unor ofițeri de la Armată, de la Ministerul de Interne, precum și ale unor jurnaliști de la Radio-TV care și-au luat certificate de luptător cu merite deosebite în revoluția din decembrie 1989.
Și-au făcut vilele pe terenuri primite de la stat în zone de lux, precum malul Lacului Snagov sau pe cel de la Mogoșoia, în Voluntari sau pe malul Mării Negre și la munte. Cu bani de la băncile de stat, a căror dobândă am plătit-o noi toți, prin taxe și impozite. Printre cei cu pământ și vile s-au aflat și militarii grupați în spatele lui Ion Iliescu, precum generalii Cătălin Voicu, Dumitru Iliescu, Dan Gheorghe sau Mugurel Florescu, teleaști precum Cornelius Roșiianu. Ei au fost primii bogătași ai României democrate, chiar dacă au participat la reprimarea protestatarilor din decembrie 1989 sau la manipulările transmise prin TVR, în urma cărora au murit prin împușcare aproape 1.000 de oameni.
Mineriada din februarie 1990, Piața Victoriei
După 27 de ani de la evenimentele sângeroase din decembrie 1989, există circa 150 de organizații de revoluționari, numărul membrilor înmulțindu-se aproape în fiecare ciclu electoral. Numărul revoluționarilor crește, cu toate că dintre cei autentici, înregistrați între 1991 și 1992, au murit câteva mii.
