O mină de cărbune care trebuia să alimenteze Combinatul Siderurgic Galați, realizată pe teritoriul Statelor Unite în anul 1977 printr-un efort financiar al României, a ieșit inexplicabil din sfera de interes a conducerilor post-decembriste, cu tot cu acte.
Ideea construirii unui mare combinat siderurgic în partea de est a României a apărut în 1958. Decizia a fost luată printr-un decret adoptat în 1960, iar Gheorghe-Gheorghiu-Dej, conducătorul Partidului Muncitoresc Român, a hotărât poziționarea acestuia la Galați. Construcția combinatului a avut loc împotriva dorințelor Uniunii Sovietice, a Cehoslovaciei și a RDG, state mai puternic industrializate, care ar fi dorit ca partea sudică a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) – un pact economic al blocului socialist, replica la Piața Comună a statelor capitaliste din Vestul Europei – să se axeze mai mult pe agricultură. Refuzul URSS de a contribui la proiect a determinat România să caute finanțare în Occident.
În 1967 România a dat în folosinţă Combinatul Siderurgic de la Galaţi, iar pentru a-i asigura materia primă, adică minereu de fier şi cărbune cocsificabil, rezervele naturale interne nu erau suficiente. “Fiind inginer în domeniul minier, am lansat ideea importurilor de materii prime – nu intru în detalii tehnico-economice. Ceauşescu a auzit de acest lucru şi m-a chemat la el pentru consultări, împreună cu cei care conduceau Ministerul Minelor la acea vreme. Era nervos pentru că nu i se vorbise despre teoria mea. În fine, în 1974, am primit ordin să mă duc în Statele Unite şi să perfectez un contract privind importul de cărbune din America. Am negociat cu fostul senator american Al. Gore senior (tatăl lui Al. Gore jr., vicepreşedinte al Statelor Unite între 1993 şi 2001 – n.r.), care reprezenta Island Creek Coal Company, firmă deţinătoare a câmpurilor miniere Pocahontas din Virginia. Noi trebuia să investim 252 de milioane de dolari în deschiderea unei mine, iar producţia urma să fie împărţită între cele două state”, a povestit dr. ing. Florea Neagu, fostul director al Institutului de Proiectări Miniere, omul care a elaborat proiectul de contract pentru mina româno-americană.
Ruşii au supervizat contractul
“L-am întrebat pe Al Gore senior când se va semna contractul, iar el mi-a zis că se va semna la Bucureşti, după ce va face o vizită la Moscova. Adică trebuia să ceară consimţământul ruşilor – aşa erau vremurile”, și-a amintit Neagu Florea.
Contractul a fost semnat la 1 iulie 1975 şi prevedea ca exploatarea să înceapă în 1977 – ceea ce s-a şi întâmplat – şi să se încheie peste 40 de ani, adică în 2017. În cronologia Centrului de Cercetări pentru Istoria Războiului Rece în SUA se consemnează volumul afacerii: „30 mai 1977, România semnează un acord de două miliarde de dolari pentru cărbune cu firma Occidental Petroleum din SUA”.
Capacitatea minei a fost apreciată, în urma studiilor tehnice, la 1,4 milioane tone pe an, din care jumătate venea direct la Galaţi, respectiv 700.000 tone. Preţul cărbunelui de acest tip, în 1975, era cotat la Bursa de la Londra cu 27,65 dolari tona. Neagu Florea a explicat că îi convinsese pe Al Gore Sr. şi pe echipa sa de la Island Creek să accepte valoarea de 18,35 dolari pe tonă drept cost extrageri, un preţ mult mai mic decât cel de pe bursă. În acest cost intra inclusiv transportul huilei până în portul din Galaţi. Decontarea tonei de cărbune importate se făcea nu la preţ, ci la costuri. Exploatarea a fost realizată 100% de americani. Lucrau 1.600 de oameni în totalitate şi erau mult mai bine plătiţi decât cei din România. E clar de ce nici măcar nu s-a încercat negocierea mâinii de lucru, Al Gore Sr. explicând că e dificil să se pună cu sindicatele. Trebuie menționat că România era interesată de cărbunele american de la Pocahontas deoarece avea calitate superioară, exact ceea ce trebuia pentru obținerea oțelului de la Galați. Afacerea s-a derulat prin ICE Mineralimportexport.
România a abandonat afacerea în 1990
În mod ciudat, în 1990 s-a întâmplat ceva ce a dus la abandonarea efectivă a contractului Pocahontas de către țara noastră, contract care trebuia să se deruleze și astăzi. Acest lucru a dus la sancțiuni pe care țara noastră a trebuit să le plătească către partea americană.
Există o nebuloasă absolută în ceea ce privește recuperarea investițiilor făcute. S-au investit 252 de milioane de dolari, lucru pe care nu îl neagă nimeni, și s-au recuperat, teoretic, ”circa” (acesta este termenul folosit de Ministerul Economiei) 55,245 de milioane de dolari. Nu se mai regăsesc în această afacere ”fix” 196,755 milioane de dolari!
„România liberă“ a cerut lămuriri suplimentare, respectiv o copie a contractului inițial, o copie a dosarului de la Curtea de Arbitraj Internațional de la Paris, unde reclamant a fost partenerul american, precum și o copie a Raportului de expertiză contabilă (concluziile) realizat de Inspecția de cercetări penale din cadrul Inspectoratului General al Poliției în dosarul penal care a vizat acest contract.
Toate instituțiile statului implicate ne-au răspuns că nu mai dețin documente legate de caz. Datele contractului au fost preluate în totalitate de ICE Mineralimportexport, care s-a privatizat după 1990, iar în 2013 a fost radiată din Registrul Comerțului. Prinde orbul, scoate-i ochi! De asemenea, Inspectoratul General al Poliției nu mai găsește dosarul de cercetare penală nr. 0070 din 1998! A dispărut! Este foarte clar că acest dosar nu mai poate fi deschis decât printr-o nouă voință politică, pentru că este evident că tocmai o altă voință politică l-a închis.
„SC Mineralexportimport SA a intrat în lichidare în anul 2008“
Răspunsul dat de Ministerul Economiei, la solicitarea „României libere“, în legătură mina „românească“ din Virginia Pocahontas este lipsit de logică economică:
„În anul 1977, cooperarea bilaterală între România şi SUA în domeniul mineritului s-a concretizat printr-un contract de aprovizionare pe termen lung, cu plata parţială în avans.
Contractul prevedea obligaţia şi dreptul părţii române de a prelua 1/3 din producţia anuală de cărbune a minei pe o perioadă de 38 de ani, respectiv un total de 14 milioane de tone, cu drept de opţiune pentru încă 13,3 milioane tone (producţia totală a minei fiind estimată la circa 40 milioane tone, pentru o durată de existenţă a acesteia de 40 de ani), precum şi obligaţia României de a plăti în avans importurile de cărbune cocsificabil (acţiunea a fost aprobată în aceşti termeni prin Decretul 457/12.12.1977, care, în plus, a aprobat şi plata în avans a sumei de 53 milioane dolari pentru cărbunele care urma să fie livrat în România în următoarea perioadă).
Astfel, timp de circa 11 ani (în perioada 1980-1990) România reuşea să cumpere 4.098 milioane tone de cărbune cocsificabil extras de la mina Virginia Pocahontas nr. 6 (cantităţi anuale variabile, prima livrare având loc în 1980, iar ultima în 1990), pentru care se plătiseră 34,9 milioane dolari prin balanţa de plăţi externe şi circa 20,345 milioane dolari printr-un credit în valută aprobat de BRCE către ICE Mineralexportimport, aceste sume fiind decontate şi acoperite eşalonat în funcţie de cantităţile de cărbune importate în fiecare an, prin diferenţele dintre preţul de producţie al minei şi preţul de pe piaţa americană a acestui produs.
Cooperarea româno-americană şi contractul de aprovizionare pe termen lung au funcţionat, în acest mod, până în anul 1990, când ICE Mineralexportimport a încetat să mai preia cantităţile de cărbune oferite de partea americană din cauza scăderii consumului şi interesului intern pentru preluarea de cărbune cocsificabil din import, situaţie survenită ca urmare a proceselor de reformă şi de privatizare care aveau loc în cadrul industriei româneşti de profil. În acest context, partenerul american a cerut despăgubiri şi a acţionat partea română în instanţă, la Curtea de Arbitraj Internaţional de la Paris.
În conformitate cu concluziile Raportului de expertiză contabilă efectuat de Inspecţia de cercetări penale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei în Dosarul de cercetare penală nr. 0070 din 1998 (care citează rapoarte de control oficiale efectuate de Ministerul Finanţelor după anul 1990), rezultă că finanţarea acordată de la bugetul de stat în sumă de 34,9 milioane dolari a fost recuperată încă din anul 1986, iar creditul primit de ICE Mineralexportimport de la BRCE (de 20,345 milioane dolari) a fost restituit eşalonat de această companie şi de către succesoarea sa legală, până în anul 1993, când a fost plătită ultima tranşă;
În 1995, compania SC Mineralexportimport SA a fost privatizată prin MEBO, iar în anul 2008 a intrat în lichidare, hotărârea judecătorească privind radierea acesteia din Registrul Comerţului fiind eliberată în 2013”.
Neagu Florea ne-a explicat faptul că răspunsul Ministerului Economiei încalcă datetele economice reale ale momentului când a fost încheiat contractul. ”Potrivit cifrelor expuse – respectiv 34,9 milioane dolari balanța de plăți externe și peste 20 milioane de dolari luați printr-un credit -, tona de cărbune ar fi costat 0,00134 dolari, ceea ce este exclus. Chiar dacă (răspunsul – n.r.) este o greșeală de dactilografiere și, de fapt, trebuia să figureze cifra de 4,098 milioane tone cărbune, valoarea ar fi de circa 1,34 dolari pe tonă, de multe ori mai ieftin decât prețul pieței de la acea vreme”, a explicat acesta.
Coincidență
Pocahontas, iubita unui fost căpitan în oastea lui Mihai Viteazul
Că este întâmplare sau este un eveniment cu un anumit tâlc, trebuie spus că numele minei de cărbune românești din Statele Unite, Pocahontas, a aparținut fetei unui șef de trib amerindian care s-a îndrăgostiit de un englez care urma să fie executat. Este vorba despre John Smith, un englez născut la 1580, ajuns mercenar în oastea lui Mihai Viteazul, apoi prizonier la turci și, în final, refugiat în Lumea Nouă. Aici devine lider de colonie europeană în America, Smith intră în conflict cu pieile roșii, iar în momentul când era pe punctul de a fi executat de aceștia, fiica șefului de trib cere dreptul de a se căsători cu condamnatul, lucru care salvează viața acestuia.
Povestea autobiografică a lui John Smith, ”Adevărul despre călătoriile, aventurile şi observaţiile căpitanului John Smith în Europa, Asia, Africa şi America, între anii 1593 şi 1629”, a fost ecranizată cu mare succes de patru ori.
Timp de circa 11 ani (în perioada 1980-1990) România reuşea să cumpere 4.098 milioane tone de cărbune cocsificabil extras de la mina Virginia Pocahontas nr. 6 (cantităţi anuale variabile, prima livrare având loc în 1980, iar ultima în 1990), pentru care se plătiseră 34,9 milioane dolari prin balanţa de plăţi externe şi circa 20,345 milioane dolari printr-un credit în valută aprobat de BRCE către ICE Mineralexportimport.“ Ministerul Economiei
