Societatea românească a cunoscut în istoria sa extraordinar de multe influențe. După momentul ’89, România a reintrat în grațiile lumii occidentale, în special Statele Unite și Europa de Vest. Cât și cum am asimilat din aceste două aculturații în arhitectură, modă, film, politică și alte domenii de referință?
Pe glob sunt astăzi, dacă luăm în calcul și Taiwanul, nerecunoscut oficial de toate statele lumii, 196 de țări. Toate cu istorie proprie, de mai lungă sau mai scurtă durată. Evoluția multora dintre ele, însă, a fost puternic influențată de statele cu istorie mai îndelungată, Occidentul fiind printre cei mai activi actori în aceste procese.
Preț de aproape o jumătate de secol, în România, ca și în restul fostelor țări socialiste, lumina a venit de la Răsărit. Noua ordine impusă de sovietici după al Doilea Război Mondial a afectat toate segmentele și sferele societății. Societățile mixte româno-sovietice (SovRom), Societatea de Transporturi Aeriene Româno-Sovietice (TARS), cooperativele agricole de producție (CAP), Securitatea, realismul socialist, pionierii, uteciștii, Scânteia, Steaua sau Dinamo sunt câteva dintre produsele autohtone ale acestei influențe.
După 1989, într-un gest simbolic, credeam noi, de desprindere totală de Moscova, am spânzurat statuia lui Lenin din fosta Piață a Scânteii din București și ne-am întors spre Apus. După patru decenii și jumătate în care a construit socialismul, societatea românească se înhăma, alături de suratele ei din Europa Centrală și de Est, la un proiect nepereche: trecerea de la dictatură la democrație și de la economia socialistă la capitalism.
A urmat Tranziția, cu etape difuze, și, undeva la capătul ei, aderarea la NATO și Uniunea Europeană. După o foarte lungă perioa-dă, România reintra, mai de voie, mai de nevoie, în grațiile Occidentului. Societatea românească de astăzi poartă, după cum veți vedea, în multe privințe, amprenta modelelor sale.
Ca părți ale aceleiași civilizații occidentale, Statele Unite și Europa (continentală) reprezintă, totuși, culturi distincte, cu particularitățile lor. Câteva exemple generate de simțul comun: la ei, săptămâna începe duminică, la noi – luni; noi scriem „ziua, luna și anul“, ei scriu „luna, ziua și anul“; nouă ne plac fotbalul, Formula 1, tenisul și ciclismul, ei iubesc baseball-ul, baschetul, hocheiul pe gheață și fotbalul american; noi avem un ritm de viață mai lent, ei – unul mai alert; noi avem străzi cu nume, ei – cu numere; noi vorbim mai multe limbi, ei – una și bună; noi avem nobili, ei nu au; noi folosim litrul, metrul, gramul și gradul Celsius, ei folosesc iardul, mila, livra și gradul Fahrenheit; pentru noi, o localitate situată la 100 km e cam departe, pentru ei – relativ aproape; la ei, o biserică de o sută de ani e veche, la noi e de istorie mai recentă; la noi, ofițerilor le este interzis să facă politică, la ei aproape că nu poți ajunge președinte dacă nu ai în spate și o carieră militară; ei sunt mai îngăduitori cu portul de armă și limita de vârstă la care poți urca la volan, noi suntem mai permisivi cu nuditatea, avortul, fumatul, consumul de alcool ș.a.m.d.
Câtă lumină am luat sau ni s-a dat, în schimb, după 1989, de la Washington și Bruxelles? Cât ne-am europenizat și cât ne-am americanizat în toți acești ani? Cât mai e autohton sau de altă influență în toată această poveste? Sunt câteva dintre întrebările care au născut acest articol. Pentru răspunsuri, am întrebat specialiști în modă, afaceri, film, gastronomie, arhitectură, politică și alte domenii. Să le luăm pe rând!
Publicitate: Couleur locale
Nu cred că mai există „școli” americane sau europene în publicitate, după cum nu prea mai există nici în film, literatură sau management. Totul e difuz, regizorii și actorii sar peste oceane, așa cum trecem noi dinspre Berceni înspre Chitila. Directorii de creație, copywriterii, regizorii de reclame, creatorii de efecte speciale sunt și ei pe o piața globală. Și prin publicitatea noastră au lucrat sau lucrează americani, brazilieni, mexicani și indieni, pe lângă francezi, britanici sau sârbi.
Specificul e dat de așteptările publicului, numai că la noi, publicitatea a început brusc, după 1990, deci a fost modelată de cei care o produceau. Sau, mai precis, o trans-adaptau, cum s-a întâmplat aproape exclusiv în primii cinci ani. Interesant e că românii vedeau multe spoturi din America Latină și Filipine – acolo considerau producătorii de bunuri de larg consum că sunt societăți asemănătoare celei românești.
Pe de altă parte, România nu este întâmplător cea mai pro-americană țara din UE. Publicul mare compară defavorabil cinematografia românească, multi-premiată (în Europa), cu cea americană de acțiune, iar reperele noastre de succes în societate sunt marcate de individualism și de un simț eroic de tip „împotriva tuturor și-a sorții.”
În publicitate, avem un conflict între creatori și public. Publicul așteaptă lucruri simple și formulate direct, spre disperarea celor care asistă la focus-grupuri. Creatorii caută premiere și subtilitate, ca mai toți consumatorii de cultură europeană. În consecință, singurele reclame care ne ies bine apelează la culoarea locală, care, din fericire, de vreo 15 ani a început să fie apreciată și în afara țării.
Așadar, avem un public crescut în școala americană, creatori mai apropiați intelectual de cea europeană și un hibrid fericit: un firicel de școală românească de publicitate.
Daniel Gavrilă, strateg de comunicare
Urbanism: Premisele
Arhitectul bulgar Kiril Stanilov, cercetător la Universitatea Cambridge și specialist în modele de dezvoltare urbană, scrie, în volumul The Post-Socialist City.Urban Form and Space Transformations in Central Eastern Europe after Socialism/Orașul post-socialist. Transformări ale formei și spațiului urban în Europa Centrală și de Est după socialism (Springer, 2007), că orașele post-socialiste sunt definite de patru modele dominante: o vitalitate urbană specifică centrelor din orașele vest-europene, o privatizare a resurselor urbane tipice orașelor nord-americane (ca să nu mai vorbim de fascinația pentru cultura mall-urilor, pentru locuințele din afara orașelor sau pentru mașini), un nivel de erodare a serviciilor publice caracteristice țărilor din Lumea a Treia și un avânt economic similar orașelor din estul Asiei, din anii 1970 și 1980.
Arhitectură: Cinci vise urbane de tranziție
La început a fost turnul, semn de modernitate și capitalism, dar și, pentru mulți, simbolul distrugerii patrimoniului (deși acesta se distruge prin milioane de acțiuni, unele mici și aparent legitime). Între timp, turnurile au început să aibă mai multă valoare arhitecturală, să se așeze mai cu chibzuință.
Apoi, cred că a apărut mall-ul. Îl iubim și acum. Apar tot timpuri mall-uri noi, golind de viață centrele istorice și omorând micul comerț, oferind în schimb un surogat de spațiu public, închis ermetic, controlat, steril și strict dedicat consumului.
Pe la sfârșitul anilor 1990 a explodat și suburbia. Non-viața urbană, izolarea, dependența de mașină provin din modelul american; însă lipsa locală de planificare și de orice reguli, casele prea mari și lipsa de infrastructură au transformat suma viselor individuale într-un coșmar colectiv.
Nu prea avem, ce-i drept, autostrăzi între orașe, însă visăm la modernitatea americană din anii 1950-1960, a zeului-mașină și a șoselei în oraș. Acolo, azi se cheltuie miliarde ca să se desființeze exact acele pasaje și autostrăzi urbane pe care noi ni le dorim cu ardoare.
După 27 de ani de dezvoltare sălbatică, suntem foarte departe de modelul orașului european – adunat, mai puțin segregat, cu un transport în comun de calitate, o creștere echilibrată și o modernitate responsabilă. Dar și în State, unde se rad și înlocuiesc cu relaxare casele, se risipesc terenuri și resurse, în schimb, nu doar proprietatea privată, ci și cea publică e sacră, iar regulile (puține) sunt apărate iar acțiunile întotdeauna puse în discuție.
Ei, și aici intervine așa-zisul hipster, care ne vine atât de peste ocean cât și direct, din Europa. Clișeul (insuportabil, știu) nu-i cuprinde doar pe snobii caraghioși, ci și multe mii de oameni care se luptă pentru un oraș normal, o natură prezervată, deschidere culturală, drepturi de tot felul. E, de fapt, o nouă generație care, dacă devine mai atentă și la probleme sociale, ar putea genera schimbarea și în orașele noastre.
Ștefan Ghenciulescu, arhitect și redactor-șef al revistei Zeppelin
Modă: Se caută un trecut
Simplificând perspectivele, ambele estetici, și cel american, și cel european sunt prezente în egală măsură în creațiile designerilor români. Mulți designeri, atât tineri cât și consacrați, optează pentru un design avangardist, atipic, în pas cu tendințele și se adresează astfel unui public cunoscător și selectiv – înțelegând prin asta un public pentru care primează calitatea, unicitatea, expresia creativă; aceasta este nișa care se raliază designului european.
La fel de mulți designeri preferă abordarea americană, în care designul colecțiilor este purtabil, comercial, „pe înțelesul” tuturor; în acest caz, vandabilitatea produsului primează (fără ca asta să știrbească din calitate), iar estetica unei colecții va fi descrisă drept clasic-modernizată, ușor digerabilă. Fiecare dintre aceste direcții influențează în primul rând selecția clientelei, dar și orice alte strategii ulterioare de business (modalitățile de promovare, participarea la anumite Săptămâni ale Modei, designul showroom-ului, estetica campaniei de imagine ș.a.m.d.).
Încă nu putem vorbi despre o „industrie” a modei în România. Nu știu să existe vreun designer român care își produce colecțiile în sistem ready-to-wear (mă refer aici la a face producție de masă, în volum suficient de mare, pe care apoi să o distribuie fie către magazinele proprii, fie către magazine și siteuri cu care colaborează). În continuare, cei mai mulți designeri lucrează în serie mică sau limitată, în atelierele proprii sau, în rare cazuri, în mici fabrici, produc mai mult pe comandă și au un singur showroom, cel mai probabil în Bucuresti sau în Cluj.
Despre originalitate și autohton putem vorbi doar în condițiile în care am avea puncte de referință sau modele autohtone puternice sau o „istorie” recentă a modei românești. Nu avem așa ceva, nu avem un trecut recent al modei ca să putem face această comparație. Suntem în continuare la început de drum, este o industrie în care creativitatea, profesiile și modelele de business abia au făcut primii pași. Atât designerii, cât și cei din zonele adiacente (e-commerce, stilism, fotografie de modă, jurnalism de modă, visual merchandising) sunt într-un proces continuu de educație, de formare, de absorbire a influențelor estetice.
Există, în schimb, mult mai multe tipologii de consumatori, ale căror obiceiuri se diferențiază în funcție de sofisticare și educație estetică, de expunerea la anumite publicații, influențatori și evenimente din industrie, de venit, de importanța pe care o acordă fie calității, fie brandului ca substitut al statutului social. Altfel spus, pe măsura ce un consumator de modă devine mai sofisticat, cu atât mai puțin va pune accent pe alegerea unei piese vestimentare în functie de brand și logo, și își va face alegerile în funcție de design, exclusivitate, unicitate a produsului. Asta înseamnă că mulți dintre acești consumatori sofisticați vor prefera branduri europene de nișă (de îmbrăcăminte, bijuterii, marochinărie, accesorii) sau designeri mai puțin popularizați, mai puțin accesibili. Un astfel de consumator va alege să cumpere, de pildă, o geantă creată de un designer local și produsă în serie foarte mică, poate chiar personalizată, în locul unei genți care poartă un logo ultra-cunoscut, vizibil și, prin urmare, comercial, purtat de alte mii de persoane – chiar dacă cele doua genți au prețuri foarte apropiate!
O altă parte din populație preferă în continuare să achiziționeze branduri comerciale, din ceea ce noi numim „accessible luxury” – atât europene (italiene, franțuzești), dar și americane -, din simplul motiv că sunt recognoscibile. În sfârșit, ca în oricare altă țară, cea mai mare parte a populației nu își pune problema „modei”, bun-gustului, tendințelor, atunci când fac achiziții vestimentare.
Irina Markovits, consultant de stil
Film documentar: Oceanul e la fel de mare
Ca să răspund întrebării despre cât și cum ne-am americanizat versus europenizat din 1989 încoace, am să folosesc patru cuvinte. Desigur, nu pot vorbi decât despre cum percep eu, ca om care face filme documentare în România, diferențele între aceste două modele.
1. Admirație. Americanii par comunicatori înnăscuți, și asta se vede și în câmpul filmului documentar. Știu să povestească, dar și să facă show chiar și în acest domeniu cinematografic, care e cel mai departe de Hollywood și de industria spectacolului. A fost suficient, de exemplu, să o ascult pe Jennifer Fox, care a fost invitată la noi, la One World Romania, să țină un masterclass despre cum își construiește filmele.
2. Contradicții. America înseamnă, pentru teritoriul acesta, și Jonas Mekas, și Alan Berliner sau Fred Wiseman – adică autori care experimentează liber – dar și toate canoanele producției TV la care se raportează majoritatea publicului de la noi: vorbesc de canalele specializate gen Discovery sau NatGeo, care produc formate în care autorii n-au ce căuta. Presiunea și influența acestor formate sunt atât de mari încât publicul le confundă cu genul.
3. Spaimă. Spre deosebire de America, în Europa funcționează de mai bine de 20 de ani un sistem de finanțare publică care însoțește și sprijină – cât de cât – autorii de film, de la scrierea unei idei până la producție și distribuție. E un privilegiu de care suntem prea puțin conștienți. În America, oamenii își fac filmele fără sprijin public, finanțarea este aproape integral privată și ea vine de obicei târziu în procesul de realizare a unui documentar – adică după ce autorul a investit de unul singur timp, energie și bani ca să-l facă.
4. Inovație. De partea noastră a oceanului, sistemul a permis multă creativitate liberă, care are dificultăți să ajungă la public. Unde e tare America: în toate formele de conectivitate, de exploatare de produse culturale, de creare de rețele. Netflix a reușit să schimbe până și regulile de la Cannes anul acesta. Când cauți formule noi de distribuție, trebuie să te uiți peste Atlantic. La fel, când vrei să afli noutăți despre tot ce înseamnă web documentary sau platforme digitale. Una peste alta, mi se pare că oceanul dintre noi și ei este la fel de mare.
Alexandru Solomon, cineast
Politică: Mereu la răsărit de Eden
În plina ofensivă a iliberalismului în această parte a Europei – acum când, mai mult decât oricând altcândva după căderea zidului Berlinului, influența Rusiei se resimte în fostele țări satelite – majoritatea guvernelor din fostele țări comuniste se mobilizează împotriva modelului occidental. Și, pentru a nu fi acuzate că și-au schimbat obiectivele, își afirmă în același timp preferința pentru un așa zis model american, care ar fi încarnat de administrațiile republicane de la Washington.
Că această poziționare este, de fapt, doar un subterfugiu pentru a marginaliza, până la scoaterea lor în afara legii, organizațiile pentru apărarea drepturilor omului și libertățile cetățenești, o dovedește chiar poziția Statelor Unite, care rămân – spre surprinderea multora, inclusiv la București – pe aceleași poziții „liberale” privind consolidarea statului de drept și rolul esențial al societății civile în întărirea democrației liberale.
Acestă strategie care opune America Europei (de Vest) nu este nouă: a mai fost folosită de statele din Europa Centrală și de Est și încurajată de administrația Bush încă de acum 15 ani, în epoca dezacordurilor privind politica americană în Orientul Mijlociu, și mai ales în privința Irakului. Atunci, când Europa de Vest era refractară la invadarea Irakului de către coaliția americano-britanică, Washingtonul încerca să slăbească pozițiile vestice punând față în față veche Europă și noua Europă. Încă de atunci, o fractură valorică părea să separe cele două Europe, dar entuziasmul aderării celor zece state, în 2004, urmate apoi de România, Bulgaria și Croația, a părut să diminueze aceste falii. Dar astăzi, ele au apărut într-un nou context: cel al iliberalismului folosit ca armă ideologică de Rusia și Turcia împotriva Europei drepturilor omului.
Politicienii, români au încercat permanent să se revendice la un așa zisul model american. Și asta pentru că America era departe și sub protecția „realiștilor” de la Washington ar fi putut fi mai puțin constrânși să introducă exigențele europene privind statul e drept. De la vizita lui Adrian Năstase la George Bush jr. în plină campanie electorală, în 2004, la axa București – Londra – Washington a lui Traian Băsescu, America era folosită pentru a da onorabilitate politicienilor români. America a fost o prezență permanentă, mai ales după primul deceniu de tranziție, în alegerile românești. În 2009, unul din motivele pentru care Mircea Geoană, fost ambasador la Washington și până atunci considerat un pro-american, a fost învins în alegerile prezidențiale a fost teama unei posibile apropieri de Rusia, inteligent introdusă pe agenda publică de echipa lui Traian Băsescu.
Și în 2017, în jocul politic dâmbovițean, America a fost instrumentalizată, Liviu Dragnea încercând să sugereze ca are sprijinul noii administrații americane în privința liniei politice iliberale pe care intenționează să o imprime Românei. Iar președintele Iohannis a contracarat cu o vizită oficială, remarcată internațional, la Donald Trump. Între timp, despre Europa, numai de bine!
Cristian Pirvulescu, politolog
Graphic Design: Open source
Lăsînd la o parte influența anglo-saxonă prezentă în aproape tot ce înseamnă high-tech, muzică, film, mă tem că în design este greu să identifici vreo influență anume. Și va fi și mai greu în viitor. Adică, mă îndoiesc că profesioniștii urmăresc vreo școală de gîndire anume, ci, mai degrabă, profesioniștii se urmăresc între ei. Evident, internetul a reușit să devină o mare sursă de inspirație și o mare bibliotecă plină cu resurse de tot felul.
Designul fiind un soi de melting pot de discipline, nu contează școala de gîndire, cît contează soluția optimă – și ea poate fi găsită sau poate fi inspirată de designul chinezesc, columbian, mexican sau indonezian. De exemplu, în typography, au existat experimente care au lansat stiluri (vezi Neville Brody sau David Carson), dar care nu au rezistat decât la nivel de exercițiu. E adevărat că nu poți desena o literă ilizibilă și să clamezi vreo mare inovație atîta timp cît funcția literei este neglijată. Ar fi un act ratat. Ce poți face, însă, este să aduci, cu titlu de împrumut, elemente compatibile din alte culturi, fără a pierde, de exemplu, sensul, lizibilitatea.
Xavier Dupré este un designer care a desenat un caracter interesant (Malaga) prin felul în care a inserat elemente grafice indoneziene în scrierea latină. E o influență europeană sau americană? Greu de spus… Aș zice mai degrabă că este un exemplu de ceea ce înseamnă influența globalizării, a internetului, a ușurinței cu care oamenii își creează singuri albume de fotografii, cărți de vizită, felicitări…
Tot în typography, moda caracterelor de mână vine din dorința de-a superpersonaliza mesajul, dar și de-a miza pe unicitatea scrierii. Hipsterii sunt sau au fost marii consumatori ai acestui trend. Și asta s-a întâmplat la presiunea invizibilă a comunicării globale, unde se întrepătrund idei, curente, și nu școli de artă.
Ecologismul a adus un fel de relaxare la nivelul mesajului serios și apocaliptic, adoptând caractere militante cu voce imperativă, unele inspirate de cultura hip-hop, altele, mai sensibile în ton, inspirate de obiectivul pe care îl urmăresc (sănătate, educație).
În concluzie, aș spune că azi în graphic design ne influențează internetul, care nouă ne e accesibil cu precădere în engleză, dar că asta nu înseamnă că influența vine din școala americană sau din vreo școală europeană. E open source.
Iulian Puiu, Creative Director – Publicator
Industrie muzicală: Accidental și occidental
În 1989, muzica pop românească – și folosesc aici „pop” ca termen generic pentru muzicile care ajung să fie la un moment dat populare; deci sub umbrela aceasta ar intra și așa-numita muzică ușoară, și rock-ul, și jazz-ul etc. – era și nu era pregătită să-și trăiască Revoluția. După un deceniu distopic, cel al anilor ’80, în care legăturile consangvine cu stratul transnațional al pop-ului, deci cu trend-urile date de marile uzine de muzică, au fost subțiri și mai degrabă accidentale, începutul deceniului următor și marea schimbare de paradigmă socio-politică o găsea într-o poziție delicată. Marota pieței, a uneia mai degrabă conectată la iluzia unui laissez-faire înnebunitor (de aici, poate, propensiunea spre americanizare), pulsa foarte probabil în mințile celor care, până la urmă, vor deveni în câțiva ani constructorii ideii de industrie muzicală locală. Dar perioada de primă tranziție – cea dominată de o latență în structură, generată de demontarea monopolului de stat, de replierea și redistribuirea resurselor – a însemnat apariția casei de discuri Eurostar, primul business din industria muzicală românească de după 1989, deținută de muzicianul și, ulterior, producătorul Paul Stângă.
Se poate vorbi în acest context doar de un model de capitalism timpuriu, disfuncțional în fond și formă, care nu avea cum să se conecteze cu modelul occidental, american sau european, al industriilor muzicale. Fără o rețea de posturi de radio și TV care să se transforme în suport și sursă alternativă de venituri, fără reviste glossy care să lucreze întru infinita conservare a star system-ului, fără spații adecvate concertelor/consumului de muzică (dar nu numai), industria muzicală a înotat într-un limbo până în jurul 1994-1997.
În acei ani apar primele case de discuri „occidentalizate” pe un model mai degrabă american, cu racorduri concrete către această zonă de business prin contractele de licențiere, Cat Music (deținătoare a licenței Sony Music pentru România), Roton (licențiată astăzi Warner Music Group) și MediaPro Music (cumpărată în 2015 de Universal Music România, prima și singura subsidiară locală a unui major), care „inventează” muzica nouă și îi construiesc un context în care se amestecă termeni precum producție, distribuție, management, publishing etc.
Paul Breazu, jurnalist
Afaceri și etica muncii: Bolshoi boss
Atunci când discutăm despre afaceri şi etica muncii în România, trebuie să vă imaginaţi un sandwich. Feliile de pâine ar fi modelele puse în discuţie, cel american şi cel european, iar salamul din centru reprezintă un mix între o aberaţie neaoşă, cu influenţe majore ruseşti şi turceşti, un cocktail fatal pentru dezvoltarea economică a oricărei ţări.
Companiile sunt împărţite între cele care încearcă un model de afaceri onest, care pune în centru clientul şi încearcă să se autodepăşească (cele mai puţine), cele care strecoară şi afaceri „gri” printre cele oneste (cele mai multe), şi cele care se bazează doar pe banii statului (nu foarte multe, dar care rulează sume uriaşe), în general firme ale acelei caracatiţe uriaşe, transpartinice, pe braţele căreia se odihnesc nonşalant foşti securişti, politruci, rudele, prietenii, amantele şi pilele.
Bătălia uriaşă din economie pare să fie concentrată în jurul distribuirii resurselor statului, şi multe dintre companiile străine vin pe filieră politică, sau sunt „îndrumate” către modelul balcanic de angajaţi „binevoitori” (vezi cazul Microsoft, Bechtel, EADS etc.).
De remarcat câteva caracteristici ale pieţei locale: România este cunoscută pentru mâna de lucru ieftină (fapt care începe să se schimbe, treptat) şi pentru faptul că angajaţii muncesc mai multe ore decât cei din ţările dezvoltate, însă au o productivitate mult mai scăzută decât aceştia, ceea ce denotă o gravă lipsă de management competent.
Dacă discutăm despre un model preferat, acela este, fără îndoială, cel european, din motive de proximitate şi legislaţie comunitară UE. Cu toate acestea, de menţionat că o mare parte din resursele economice ale României se află comasate în mâinile unei oligarhii formate din câteva sute de familii, pe model rusesc.
Iulian Enache, jurnalist
Media: Ăștia suntem!
Eu mă recunosc vinovată de a fi participat la „americanizare” (vedeți, chiar și această propoziție este tot un efect al americanizării. Dacă rămâneam fidelă tradițiilor moștenite din bătrâni, aș fi spus „recunosc și regret fapta”).
Din 1998, de când m-am alăturat Centrului pentru Jurnalism Independent, promovez un model de jurnalism numit „american” (fact-based) și am făcut-o, un timp, cu resurse și cu sprijin de la țâța Americii. Am încercat să introducem un model de practică jurnalistică bazată pe independență editorială, pe fapte verificate și răs-verificate, pe „voci” din toată paleta de grupuri sociale, pe un model de business care asigură nu numai supraviețuire , ci și creștere.
Am mers astfel în răspărul unei culturi politice, sociale și profesionale bazată pe paralelism politic (unede-i partidul e și ziarul), pe un jurnalism emoțional (să nu spun umoral), în care opinia bate informația (și la emițător, dar și la receptor, care consumă, apreciază și așteaptă sau pretinde astfel de formate jurnalistice). Nu e un reproș adus presei din România. Ăștia suntem. Modelul e atât de bine definit teoretic încât poartă un nume: modelul mediteranean.
Ce-a prins rădăcini în acești 25 de ani? Cred că o percepție a drepturilor omului (aproape 80% dintre români cred că drepturile le sunt încălcate, deși nu prea știu care sunt acele drepturi – ne arată un studiu APADOR CH), un interes pentru banul public și un mugur de entitlement (da, și asta a adus americanizarea: romgleza), de sentiment că anumite lucruri ți se cuvin doar pentru că ești om și cetățean. Ar fi putut fi mai mult, mi-aș fi dorit să fie mai mult și mai solid. Dar ce sunt 25 de ani la scară istorică?
Ioana Avadani, Director, Centrul pentru Jurnalism Independent
Bucătărie: În căutarea gustului pierdut
Bucătăria, în general, e influențată geografic, regional, climatic. La noi, țară bogată, cu de toate și oameni cu frică de Dumnezeu, predomină bucătăria europeană, cu influențe balcanice și cu un strop de iz mediteranean. Americanii nu prea influențează conținutul farfuriei noastre, ci mai degrabă atitudinea față de mâncare, prin tehnici de promovare, mesaje mass media sau proceduri și scheme de management, ei fiind vânzători de servicii și dezvoltatori de nevoi.
De la americani, europeni la origine, am preluat consumerismul, atitudine dăunătoaare din multe puncte de vedere, de care americanii scapă prin specialiști inventați tot de ei. Mi-aduc aminte de „m”-ul galben și emoția de a intra la ei în restaurant, de fast-food ca fenomen, de discuțiile și bârfele pe aceasă temă, de tot felul de branduri și corporații. Acum, showurile tv influențează piața împărțind-o pe nișe, categorii de vârstă și clase sociale, că, deh, ei fac asta de multă vreme și se pricep.
De la europeni, vecinii noștri, am luat tabieturi, ingrediente, preparate, denumiri, ceea ce avem azi in farfuriile și paharaele noastre: espresso, kebab, prosecco, zacuscă, spatzle, chutney, gulaș, sarmale și polenta. Am preluat și prelucrat cam tot ce s-a putut, la un moment dat, chiar și creveții vietnamezi.
Românii nu au tabuuri culinare, suntem mai degrabă carnivori și mari iubitori de pizza. Azi e greu să identifici un preparat autentic, original românesc; e mai degrabă o încăpățânare să faci asta. Avem, însă, gustul românesc, un gust unic în lume, prin modul în care asociem ingredientele, folosim condimentele, alambicurile și ceaunele, un gust care prin preparatele noastre tradiționale rămâne în topul preferințelor și populează, într-un foarte mare procent, paginile meniurilor din restaurante.
Paul Pojan, bucătar, food&beverage manager
Cultură civică: Omul invizibil
Minneapolis, 1994, Ziua Recunoștiinței: studiam deja de patru luni în Statele Unite ca bursieră Hubert. H. Humphrey a Guvernului Statelor Unite și mă întorceam împreună cu Ardith și Jerry, o familie de prieteni americani de la masa festivă pe care și ei, ca fiecare familie americană o organizează în a patra zi de joi a lunii noiembrie.
Eram în mașină și ne îndreptam spre apartamentul meu din Minneapolis, puțin după miezul nopții. Străzile erau pustii, nu se vedea nici țipenie de om, iar Jerry se oprește la un stop, într-o intersecție unde nu se afla nimeni. După aproape un minut, îl întreb: „De ce nu treci? Este pustiu.” Jerry s-a uitat mustrător în oglinda retrovizoare și mi-a răspuns: „Într-o democrație, respecți legea și atunci când nu te vede nimeni.” A fost prima lecție de „democrație aplicată” pe care am primit-o, la miez de noapte, într-un oraș american. Da, într-o democrație adevărată, legea se respectă, indiferent de conjunctură.
Acesta a fost și spiritul programelor americane dedicate dezvoltării democrației desfășurate în România la începutul anilor 1990. Mulți lideri din sectorul neguvernamentaldin România au fost formați de experți americani și s-au inspirat din metodele americane pentru a dezvolta strategii de management organizațional, pe care unii dintre ei au avut șansa să le descopere în călătoriile de studii sau bursele oferite cu generozitate de guvernul american. Tot organizațiile americane au fost primele care au sprijinit ONG-urile românești să dezvolte campanii de advocacy pentru a crea coaliții care să ducă la schimbari de legislație și la îmbunătățirea actului de guvernare.
În ultimii 27 de ani, o parte dintre liderii și activiștii ONG formați la „școala americană” au părăsit sectorul neguvernamental și au promovat și practicat „modelul american” eficient, cu impact maxim și costuri minime, în sectorul de afaceri, sau în domeniul dezvoltării internaționale, îmbogățindu-l cu propria experiență.
După 2007 „modelul european” a devenit predominant, poate și datorită contactului direct pe care românii l-au avut cu modul de viață din alte țări, odată cu posibilitatea de a călători și munci în Uniunea Europeană. Finanțările pe care Uniunea Europeană le-a oferit României pentru programe derulate de organizațiile societății civile au schimbat dinamica sectorului. În general procedurile de aplicare și derulare a proiecteleor cu finanțare europeană sunt mai laborioase decât cele cu care „veteranii” sectorului erau obișnuiți în anii 1990, când puneau în practică proiecte cu finanțare americană. Există voci în sectorul neguvernamental din România care consideră că finanțările europene transformă activiștii ONG în birocrați, mai interesați în modul de aplicare al procedurilor decât de impactul pe care proiectele desfășurate le au în viața oamenilor cărora le sunt dedicate, sau de schimbările în bine din comunitățile lor.
Nu cred în supremația unui „model”, în defavoarea celuilalt în România. Inspirați sau nu de americani sau de europeni, românii au dovedit că pot să se mobilizeze și să-și facă auzită vocea, pentru a modifica legi proaste sau a propune schimbări pentru binele comun.
Luminița Petrescu, vicepresedintă a Comisiei pentru democratie, coeziune socială și probleme globale din cadrul Conferinţei organizațiilor internaţionale neguvernamentale a Consiliului Europei.
Educație: Bologna și mobilitățile
Bologna! Mai puțin orașul și mai mult procesul demarat printr-un document semnat în localitate, în 1999, de miniștrii Educației din 29 de țări europene, inclusiv România, cu scopul de a reforma învățământul superior, de a-l armoniza și de a-l face mai atractiv pe plan internațional.
Procesul Bologna e perceput deseori, în mod eronat, ca fiind impus de aderarea la Uniunea Europeană. UE nu are competențe directe în materie de educație, prerogative ale țărilor membre, dar are, totuși, un rol important de suport și de armonizare a politiciilor naționale și, mai ales, are bani cu care stimulează și motivează universitățile să participe la proiecte comune.
Aderarea voluntară la procesul Bologna a făcut ca învățământul superior românesc din ultimii 18 ani să fie puternic influențat de crearea Spațiului European al Învățământului Superior. Trecerea la ciclul de trei ani (licență) + doi ani (masterat) + trei ani (doctorat) este printre cele mai importante schimbări structurale datorată exclusiv angajamentelor luate în cadrul acestui proces pan-european. Structura similară a ciclurilor universitare a permis ca diplomele să fie mai ușor recunoscute în toate țările semnatare (acum ajunse la 48) și ca studenții, profesorii și chiar personalul administrativ să poată circulă mai ușor între universități din țări diferite prin așa numitele mobilități.
Mobilitățile sunt dovada că procesul Bologna nu este un proces abstract, ci unul cu impact direct și potențial profund asupra a mii de studenți, profesori și administratori, care au avut ocazia să studieze, predea sau să facă stagii la universități din toată Europa fie prin programe de tip Erasmus, fie prin cele de cercetare.
Mobilitățile au chiar acest scop: de a permite studenților și profesorilor dintr-o țară să cunoască realitatea altor țări și a altor universități iar prin această experiență să devină mai competitivi pe piața comună, să se poată muta mai ușor într-o altă țară după ce își termină studiile și pentru a deveni cetățeni europeni în largul lor. nu doar acasă, ci și în alte țări membre.
Desi numărul mobilităților în Europa este mult sub nivelul anticipat și dorit de către Comisie iar România nu este printre țările care au beneficiat atât de mult pe cât ar fi putut, este de necontestat că mobilitățile au schimbat percepția cu privire la educație și viașa a mii de studenți și profesori români, precum și mii de străini care au studiat și (mai puțin) predat în România.
Influențele europene asupra educației universitare în România sunt așadar semnificative în timp ce influențele din alte sisteme de învățământ superior sunt mult mai slabe, mai ales în învățământul de stat. Universitățile private cu structura lor de conducere corporatistă, similară majorității universităților americane, ar putea fi într-o oarecare măsura o excepție.
Pușa Năstase, cercetător în științele educației
Industria de carte: Mai e mult până departe
Literatura română ar fi trebuit să fie prezentă în spațiul european imediat după 1989. Din păcate, trebuie să consemnăm o tristă realitate: vreo 15 ani, noi n-am avut o literatură care să meargă „la export“. Polonezii, ieșiți din comunism, aveau, încă din 1990, o librărie proprie la Paris și începeau să ducă pe piața europeană de carte autori polonezi. Dar asta însemna o preocupare din partea statului polonez: să faci traduceri din autorii tăi în limbi de circulație și să le incluzi în cataloage cu care să mergi la târgurile internaționale de carte, să te preocupe prezența autorilor tăi în Europa la lansări, dezbateri, lecturi publice (și, pentru asta, să le plătești, ca stat, deplasarea), să ai legături directe cu editori occidentali și să cauți să le oferi autori care să spună ceva despre spațiul în care trăiesc. Specificitatea României (și în interbelic, și în comunism) a fost și este o miză culturală europeană, descoperită târziu. Iată, în 2016, la editura Penguin, în Marea Britanie, apare romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, în traducerea lui Philip Ó Ceallaigh, un irlandez îndrăgostit de România, care ne vorbește limba și ne știe obiceiurile. A fost un succes (editorial și comercial), tocmai pentru că prezenta oprimarea minorităților în interbelic și schimba imaginea ușor idilizată a României, ca o țară exotică și primitoare.
După intrarea în Uniunea Europeană (grație și eforturilor Institutului Cultural Român, condus de Horia-Roman Patapievici), prezența scriitorilor români este un fapt real în spațiul european. Astăzi, am lăsat mult în urmă imaginea unui scriitor român acrit în rele, care își dispută supremația între două blocuri. Deși mai este mult până departe – editorii occidentali sunt încă rezervați să publice literatură română –, s-au produs câteva breșe. Este nevoie de perseverență și de susținerea statului român: schimbările frecvente de conducere și de viziune la ICR și la Ministerul Culturii nu ajută unei politici culturale eficace, într-o Europă în care autorii anglo-saxoni dețin supremația.
Ovidiu Șimonca, redactor-sef adjunct, revista Observator cultural
România Euroatlantică: '48, '18, '48, '18
A întreba dacă România s-a americanizat sau europenizat în ultimele trei decenii îmi pare un pariu riscant deoarece se generează astfel o falsă dihotomie. Un singur veac ne desparte de Marea Unire, ori aspiraţia Paşoptistă, care a precedat şi a generat unirea, plasa România în civilizaţia occidentală, definită ca un tot. Chiar dacă pe atunci influenţa americană era mai puţin pregnantă, spaţiul euroatlantic se baza, atunci ca şi acum, pe un set de valori comune Europei şi Statelor Unite, fără a diferenţia decât în mod marginal cele două continente. Ambele sunt societăţi deschise şi multiculturale în care toleranţa, respectul egal pentru viaţă, autonomia şi libertăţile individuale, drepturile omului, domnia legii şi meritocraţia sunt trăsături comune şi unde, în spaţiul public şi privat deopotrivă, raţiunea şi dialogul înlocuiesc apelul la forţă sau autoritatea.
Chiar dacă pot apărea diferenţe între SUA şi Europa, acestea rămân superficiale—ambele modele culturale şi de guvernanţă au infinit mai multe trăsături comune decât deosebiri.
Aşadar garantarea apartenenţei României la întreg sistemul de valori occidental îmi pare o prioritate mai stringentă decât cea de a alege de partea cui ne aliniem. Atunci când Preşedintele Iohannis poziţionează ţara noastră drept un promotor al strânsei legături între Europa şi SUA, este util să înţelegem că apartenenţa României la spaţiul Euroatlantic este mai benefică pentru cetăţeni decât orice alternativă, cum ar fi alinierea la un sistem bazat pe autoritate sau pe forţă. Istoria a demonstrat că sistemele autoritare servesc doar elitele care îşi împart puterea în detrimentul cetăţeanului de rând, lăsându-i acestuia drept „hrană” doar firimiturile marelui festin din banii publici.
Numeroasa Diasporă românească reprezintă azi o ancoră în plus spre lumea liberă, occidentală, o ancoră preţioasă înfiptă în valorile spre care năzuim. Să facem aşadar împreună efortul de a invita aceşti Noi Paşoptişti să contribuie cât mai temeinic la o Românie aşa cum ne-o dorim.
Sandra Pralong, Consilier de Stat la Administraţia Prezidenţială, responsabilă pentru relaţia cu românii de peste hotare.
Mentalități: Europeni și nimic mai mult
Schimbarea la nivelul mentalității este mai subtilă. Dacă europenii erau învățați să muncească constant, din greu, păstrându-și o atitudine modestă, ușor suferindă și așteptând să fie remarcați, americanii au dezvoltat modelul de orientare rapidă spre succes, scoaterea în evidență a persoanei, ideea de a te vinde, de a convinge. Copiii români născuți după ’89 sunt cei care au spus că nu de gând să muncească mult și pe salarii mici așa cum au făcut-o și o fac părinții lor. Meserii considerate „brățară de aur” au devenit aproape rușinoase. De exemplu a-ți dori să fii profesor este aproape de neînțeles pentru cei de-o vârstă cu tine.
Anda Păcurar, psihoterapeut
Visăm american, avem coșmaruri balcanice, dar la trezire căscăm european. De aproape trei decenii de post-comunism „vrem o țară ca afară”, dar nu ne e clar nici cum și nici cam ce-ar însemna asta. Dacă întrebi un român la întâmplare ce înseamnă pentru el acest „ca afară”, cel mai probabil vei primi unul din următoarele răspunsuri: ca la americani: o democrație de tip occidental, o țară civilizată, un stat de drept fără corupție sau altele din gama asta. Puțini, cred, îți vor spune că-și doresc o țară cum e, să zicem, Rusia lui Putin, China sau vreo monarhie absolutistă de prin Orientul Mijlociu, ca să nu mai vorbim de ce mai poți găsi prin Africa. Și nici America Latină nu-i o sursă de inspirație pentru prea mulți, cu toate telenovele lor atât de gustate de români.
Așadar, consensul pare să fie în jurul a ceva ce seamănă cu o țară sau un model de țară din lumea modernă civilizată, europeană sau trans-atlantică. Dar lucrurile se opresc cam pe la nivelul ăsta oarecum vag, pentru că, dacă intrăm puțin în detalii, diversitatea opiniilor ar putea părea unui observator extern ușor confuză și cel puțin contradictorie.
Un exemplu: dintre toate țările lumii, cea mai iubită de români e America (prin asta înțelegând, evident, SUA) și și-ar dori ca țara lor să-i semene. Dar dacă întrebi ce anume iubesc de fapt la americani, unii îți vor spune ceva despre „țara tuturor posibilităților”, alții că le place sistemul lor politic, cu acel „checks and balances”, mecanism constituțional care asigură echilibrul puterilor în stat și evitarea abuzului din partea uneia sau alteia dintre ele, alții că e țara care asigură cea mai multă libertate cetățenilor ei sau, mai nou, că le place de Trump. Dar mai nimic din ce-ți vor spune că apreciază la americani nu are vreo legătură cu ce-am făcut din țara noastră de când am avut și libertatea să alegem. SUA rămâne pentru noi, așadar, la statutul ei vechi de „american dream”. În realitate, România a adoptat, ușor-ușor și încă destul de inconsistent, modelul să-i zicem european. După o scurtă tranziție, din 1990 până prin 1996, în care țara se zbătea încă să înțeleagă ce-i cu democrația și cu capitalismul, am intrat în siajul Uniunii Europene, aceasta impunându-ne practic modelul de țară pe care urma să-l construim (nici nu aveam de ales, deși o parte din clasa politică de-atunci mai visa și la alternative gen modelul chinez, numit și „o țară, două sisteme”, adică ceva capitalism cu voie și sub coordonarea partidul unic).
Prin urmare, oricât am mai visat noi în ăștia aproape 28 de ani la tot felul de modele, suntem europeni și nimic mai mult. Europeni cu ingrediente balcanice care uneori ne mai dau coșmaruri, dar în esență europeni.
Pavel Lucescu, jurnalist și sociolog
