După ce ieri am prezentat pe larg modul în care sovieticii orchestrează alipirea Maramureșului la Ucraina Subcarpatică, azi veți vedea cum maramureșenii se ridică la luptă, pentru a-și apăra vatra, dar și în speranța păstrării hotarelor României Mari.
Informații prețioase despre evenimentele din 1945 din Maramureş am aflat de la Nicoară Mihali, scriitor, jurnalist și profesor, pe care l-am întâlnit în Baia Mare. Voi face referire la monografia orașului Borșa, intitulată „Cartea munților. Borșa, schiță monografică“, pe care a scris-o împreună cu Nicoară Timiș. Aflu de la noua mea cunoștință că Nicoară Timiș a fost unul dintre cei care au luat parte la evenimentele din 1945. Borșa era condusă atunci de primarul Găvrilă Mihali-Ștrifundă.
Citește și: EXCLUSIV. Istorii cenzurate (Partea I): Revolta furcilor împotriva Moscovei
Era în a doua săptămână a lui februarie, când primarul convoacă suflarea localității la o adunare, să spună oamenilor despre faptul că Maramureșul e pe cale să fie rupt din trupul României.
„Printre ei ne aflam și noi, cei tineri. Primarul ne-a adus la cunoștință trista și îngrijorătoarea veste“, povestește Nicoară Timiș, care pe atunci avea 21 de ani. El expune apoi cuvintele rostite de Mihali. „Ne aflăm într-un moment de cumpănă. De noi depinde dacă vom fi liberi. De noi depinde dacă ne vom păstra limba, credința, tradițiile noastre strămoșești, dacă neamul românesc din Maramureș va trăi liber sau nu“.
Sutele de participanți rămân înmărmuriți în fața acestor vești.
Un primar de 21 de ani și rezistența de la Ieud
După adunare, primarul Ștrifundă hotărăște formarea unui comitet care să se ocupe de apărarea Borşei. La fel se întâmplă și în alte localități din Maramureș, cel mai bun exemplu fiind la Ieud, arată în lucrarea sa profesorul Ilie Gherheș. Edil tânăr, de numai 21 de ani, era la Ieud, Dumitru Pop-Roibu. „Noi ne-am hotărât să rezistăm“, răsună cuvintele lui.
Se organizează grupe de țărani, dintre cei mai curajoși, care știu să și mânuiască arma, cu scopul de a-i prinde pe delegații trimiși de la Sighet. Nu mai puțin de 25 de prizonieri cad astfel în plasa celor din Ieud. Mica armată locală intervine și în satele din apropiere, alungându-i pe agitatorii lui Odoviciuc.
Borșa strigă „Trăiască România Mare!“
Să ne întoarcem la Borșa, în ziua de duminică. Slujba de la biserică se termină mai devreme, pe la ora 11, pentru ca apoi coloanele de oameni să curgă pe toate drumurile. Se adună într-un final popor câtă frunză și iarbă, nu doar din Borșa, ci și din împrejurimi. Pentru ca la ora 13.30 să apară și delegații de la Sighet. Aici, în locul în care se desfășoară adunarea, se afla o clădire cu etaj, cunoscută drept crâșma lui Toader Mihali Spăretu. Primarul ajunge la etaj. Era un balcon și de acolo se adresează mulțimii. Nu înainte de a-și îndrepta fața și mâinile spre cer. „Dumnezeu să ne ajute, să fie iar uniți toți românii!“, zice el. Au vorbit apoi delegații. „Vă aducem vestea cea mare, hotărârea Congresului Poporului, Maramureșul s-a unit cu Ucraina Subcarpatică“, amintind și de telegrama trimisă „marelui Stalin“. La care niște bătrâni din adunare strigă la delegați: „În numele cui ați decis voi unirea? Dacă ați hotărât, la ce ați mai venit aici?“.
A venit rândul primarului Mihali-Ștrifundă să vorbească. „Niciun comitet, niciun congres nu poate să treacă peste voința majorității maramureșenilor. Suntem împotriva trădării și nu putem accepta această unire. Noi rămânem ce am fost, români!“. Mulțimea începe să se agite, moment în care delegații de la Sighet sunt scoși de oamenii lui Ștrifundă pe ușa din spate a clădirii, ca să nu fie linșați. Mai multe femei au alergat după unul dintre delegați, cel care amenințase mulțimea, zicând că „o să vă pară rău, veți plăti scump pentru fapta voastră“. L-au prins și i-au tras o bătaie soră cu moartea. Lumea striga, în acest timp, „Trăiască Regele!“, „Trăiască România Mare!“, „Vrem prefect român“, „Nu recunoaștem altă conducere“, „Jos cu ei!“.
„Noi, poporul român din Maramureș, vrem cu toată tăria să aparținem României“
Maramureșul fierbe tot mai mult, de la o zi la alta. Se vede și din activitatea Sfatului Național Român, al cărui președinte este Ioan Bilțiu-Dăncuș, primarul de drept al Sighetului. Cât încă era în funcție, acest om a stat ferm în fața comandanților militari sovietici și a respins categoric ideea unirii Maramureșului cu Ucraina Subcarpatică. „
Nu sunt de acord cu așa ceva, nici dacă m-ați tăia în patru“, a spus primarul. Starea de spirit a maramureșenilor este cel mai bine exprimată prin moțiunea redactată de învățătorul Nicolae Vancea și distribuită în tot județul. „Noi, poporul român din Maramureș, vrem cu toată tăria să aparținem patriei noastre, România, de care am fost rupți în mod mișelesc prin Tratatul de la Viena, în 1940“.
Demn de menționat că se strâng, cu ajutorul intelectualității de la sate, aproape 100.000 de semnături de pe cuprinsul Maramureșului, prin care oamenii cer ca vatra lor să rămână între hotarele României. Atât lista, cât și moțiunea sunt tipărite în noaptea de 1 spre 2 martie 1945. Vor fi trimiși apoi trei oameni, pe căi numai de ei știute, la București, pentru a duce aceste documente la Guvern, arătând voința românilor din această parte a țării. Doar un emisar va ajunge cu bine, ceilalți fiind arestați. Lista cu semnături se află azi la Arhivele din Cluj.
Marea adunare populară de la 5 martie 1945
De la un sat la altul se duce apoi vorba, prin ștafete, că poporul trebuie să se ridice în ziua de 5 martie, să meargă la Sighet, să spună așa-zisei conduceri că maramureșenii aparțin României. Descoperim cele notate de plutonierul Silaghi Alexandru, din comuna Săcel. El face un tablou al zonei sale de competenţă, în care, mai presus de toate, este evidenţiat faptul că lipsa structurilor de forță ale statului român din Maramureş, în speță Jandarmeria, a fost suplinită de implicarea masivă a civililor.
„Populația rurală română, din punct de vedere național, s-a comportat cu mult patriotism. Fapt care s-a dovedit în acest an, când elemente străine, după părăsirea teritoriului de către Jandarmerie, au căutat să anexeze acest județ la Rusia Subcarpatică. Populația aflată pe raza acestui post, cu arme a pornit spre Sighet, pentru a manifesta contra voinței celor care voiau să anexeze județul Maramureș“.
„Dacă nu vom face așa, vom fi blestemați pe veci de urmașii noștri“
Privim din nou spre Borșa, pentru că, așa cum istoricii recunosc, din acest loc vine cel mai important sprijin pentru mișcarea de forță a românilor. „Dacă nu vom face așa, vom fi blestemați pe veci de urmașii noștri. Ori trăim ca români liberi, ori murim. Nu vrem vărsare de sânge, dar dacă va trebui, vom lupta pentru drepturile noastre“, spune Găvrilă Mihali-Ștrifundă, care nu ezită să decreteze starea de urgență în localitatea pe care o conduce, referindu-se la „armata civilă“ pe cale de-a se constitui. „De azi suntem cu toții mobilizați pentru armata noastră civilă“, cerând bărbaților din localitate disciplină de fier.
Primul ordin dat de primar este ca un grup de oameni să se îndrepte spre Pasul Prislop. Aici exista un depozit de armament pe care horthiștii îl părăsiseră. Sătenii se întorc de acolo cu o „recoltă“ bogată – patru tunuri de munte, aruncătoare de mine și mitraliere, puști, grenade ofensive și multă muniție. Alt ordin al primarului este să se adune cât mai multe perechi de boi. Și cât mai mulți cai. Boii vor trage carele încărcate cu armament, dar și pe cele în care se află mâncarea pentru cei plecați la drum lung. Convoiul pleacă din Borșa la 1 martie, fiind compus, potrivit relatării lui Nicoară Timiș, din cel puțin 2.000 de oameni.
Coloana are în față trei preoți și un grup de bătrâni. Ei aveau menirea să adune, pe traseu, alți oameni care să vină de partea borșenilor. Primarul venea în urma preoţilor, pe un cal alb, urmând alți vreo 200 de călăreți, apoi un pluton de tineri cu brâul încins cu benzi pline de cartușe. Pentru ca în urma lor să vină carele cu armamentul greu și merindele. Trec prin satele Moisei, Săcel, Dragomirești, Săliște, Cuhea, Șieu, Rozavlea, Strâmtura și Bârsana, în cele din urmă ajungând la Vadu Izei.
Armata maramureșenilor, între 5.000 și 10.000 de oameni
Un alt martor ocular, Ioan Pălcuș, amintit în lucrarea sa de profesorul Gherheș, arată că țăranii din satul Petrova au plecat cu carele încărcate cu merinde, semn că lumea se aștepta ca răzmerița să se prelungească. Un alt om din acele timpuri, preotul Eugen Botoș, referindu-se la cele întâmplate în Bârsana, afirmă că țăranii din localitate au plecat spre Sighet înarmați. Mai mult, indică și o cifră, cea de 10.000 de participanți. De reţinut că în Bârsana se făcuse joncțiunea între cetele venite din mai multe sate, inclusiv din Borșa. Cifrele nu sunt foarte clare.
Cu toate acestea, profesorul Ilie Gherheș spune că armata țărănească are 5.000 de oameni. Majoritatea surselor de informație indică cel puțin acest prag numeric. Un alt aspect foarte important este că toți oamenii care porniseră pe calea revoltei aveau cu ei câte un drapel tricolor. Administrația ilegitimă din Sighet intră în panică, la aflarea veștii că o armată atât de numeroasă se apropie de porțile urbei. Orașul avea pe atunci 17.000 de locuitori. Să te trezești cu un grup de 5.000 și 10.000 de oameni că te înconjoară, era cu adevărat impresionant.
Regimul separatist din Sighet se clatină
Așa-zisul prefect Odoviciuc îşi trimite propria miliție, îmbrăcată în uniforme rusești, să-i întâmpine pe răsculaţi, în poziţie de luptă, în comuna Vadu Izei. Nu este clar dacă în acel loc, la vechiul pod de lemn, au loc confruntări între cele două tabere. Martorii acelor timpuri aduc informații contradictorii. Unii vorbesc despre morți și răniți. Alții despre arestări pe care miliția le face, vizați fiind liderii răsculaților. Care vor fi apoi eliberați de țăranii strecurați în timpul nopții, în Sighet.
Urmează un alt val de arestări, 600 la număr, cei în cauză fiind închiși nu doar în penitenciar, ci şi în diverse clădiri ale orașului. Degringolada din rândul regimului separatist e tot mai mare. O parte din oamenii lui Odoviciuc pun umărul la eliberarea românilor. Printre cei reținuți se află profesorii Paul Lupuțiu și Iuliu Epure, învățătorii Gheorghe Chira și Gheorghe Roman, preotul Darie Vlad și avocatul Gheorghe Oros.
Reacția întârziată a Bucureștiului
Bucureștiul decide, în sfârșit, să pună piciorul în prag și, pe cale diplomatică, discută cu Moscova situația Maramureșului din stânga Tisei. Rușii răspund că acest teritoriu aparține României. Ca urmare, arată studiile întreprinse de profesorul Gherheș, din Capitala noastră pleacă spre Sighet unul dintre liderii comuniști de vază, Vasile Luca, flancat de o gardă înarmată, toți îmbrăcați în uniforma armatei ruse. Pe numele său adevărat Laszlo Luka, secui la origine, personajul ajunge la începutul lui aprilie în pasul Gutâi, una dintre „granițele“ Maramureșului stăpânit de Odoviciuc. Milițienii văd în fruntea grupei de sovietici un maior și iau poziția de drepți.
Ajungând în cele din urmă la Sighet, Vasile Luca intră în cabinetul “șefului”. Este consemnat, cu aproximație, dialogul lor. „Cine te-a pus pe tine prefect?“, întreabă liderul de la București. „Poporul“, zice Odoviciuc. „Care popor? Nu te-a pus poporul. Pune cheile de la Prefectură pe masă. Ai la dispoziție 48 de ore să părăsești România. Altfel, te execut“, a fost cât se poate de ferm Luca. Odoviciuc s-a conformat și, în 9 aprilie, se va întoarce pe unde a venit, traversând Tisa.
Acasă la fiica lui Găvrilă Mihali-Ștrifundă
Dincolo de cărți, trecutul încă mai respiră prin cei care se trag din eroii acelor vremuri de demult. Așa am ajuns s-o cunosc pe fiica lui Găvrilă Mihali-Ștrifundă. Lucreția, la cei 85 de ani ai săi, locuiește într-un bloc din Baia Mare. Anii pe care-i poartă în spinare nu i-au știrbit cu nimic privirea. Ochii ei spun mai mult, în comparație cu vorbele. Exprimă acea noblețe, explicabilă, nu doar pentru un om care a suferit mult în viață, ci mai ales în urma realizărilor.
Pentru că am de-a face cu cea care, în județul Maramureș, a pus bazele învățământului dedicat asistentelor medicale, înființând și conducând o lungă perioadă Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila“ din Baia Mare. Mă gândesc la faptul că femeia aceasta avea 15 ani, în 1945. Amintirile conturează în special caracterul tatălui ei. „Avea o voce gravă, accentuată. Era teribil de curajos. Asta îmi amintesc cel mai mult, fermitatea lui. Când își punea ceva în cap, nu se lăsa până nu făcea cum a vrut el”.
Sfâșietoare amintiri
Dar suferința e cea care domină tinerețea Lucreției. Statul comunist român vrea mai degrabă să se răzbune pe unul dintre liderii revoltei maramureșenilor. Mai ales că primarul nici n-a vrut să audă, când i s-a propus, să intre în rândurile partidului roșu. El fiind liberal convins, din tinerețe. Preferă să se ascundă în munți, împreună cu cei care-i fuseseră apropiați dintotdeauna. Este arestat în 1949 și trimis la Canal, pentru un an și jumătate. Pe urmă ajunge în județul Suceava, lucrând ca brigadier silvic, până în 1958, când e din nou pus sub acuzare, pentru „instigare publică“. Lucreția își amintește că și-a văzut tatăl la Tribunalul din Cluj.
Nu mai era bărbatul înalt, bine făcut, de odinioară. Acum, numai piele și os. „Văd și acum pielea lui de pe ceafă. Era atât de zbârcită și de neagră. Căuta cu ochii pe cineva din sală, familia lui. Când m-a văzut pe mine, s-a liniștit. Mai târziu, când a trecut pe lângă mine, sub escortă, am apucat să-i șoptesc că va fi bine“. A fost condamnat la opt ani de închisoare. Dus în penitenciarul din Botoșani, moare în 1961, fără a se cunoaște cauza. Cel mai probabil în urma tratamentului inuman la care a fost supus. Avea doar 60 de ani. Comuniștii nu s-au mulțumit cu tatăl. Au vrut să-i distrugă și pe cei doi copii, Lucreția și Gavril, de multe ori trecuți prin anchete. Gavril se stinge în urma unei pneumonii, la 18 ani. „Fratele meu era atât de talentat la inginerie“. Și dintr-o dată se face liniște în odaia în care am vorbit până acum. Lucreţia nu a putut să urmeze o facultate, deși notele din liceu erau numai de zece. Ca un zid a fost, pentru ea, „dosarul“.
Eroul s-a întors la vatra sa în 1969
Pentru amintirea tatălui ei face orice. Merge până la București și, în 1969, obține aprobarea de a-i deshuma osemintele. Știa că fusese îngropat în curtea penitenciarului din Botoșani. Se duce acolo și are noroc să întâlnească un paznic care-i indică exact locul. Tatăl ei avusese o fractură în tinerețe, la piciorul drept. Așa „vorbesc“ oasele. Pe care femeia le va lua, să le ducă la Borșa. Dar ce s-a întâmplat atunci a fost peste așteptări. Pentru că se aflase. Oraşul întreg participă la reînhumarea osemintelor, în fața bisericii din Poiană. Pe crucea mare, exprimând tăria pietrei, sunt încrustate următoarele cuvinte – „te-ai avântat cu tot poporul, în iureș, ca să trăim și azi în Maramureș“.
