Un text care ne duce dintr-un ghetou proletar din România socialistă până în Havana și în Napoli, în Lima și în Valea Jiului, în Ferentari și în Giulești-Sârbi, în Karlstad și în Suedia, în Mizil și în pădurile de dincoace de Bacău, mereu în căutarea oamenilor.
Vederi de la periferie
M-am născut, fiu a doi profesori de matematică, în Republica Socialistă România, în prima jumătate a anilor `80, la sfârșitul unei lumi.
Am copilărit într-un oraș monoindustrial dintr-un județ de munte, pe o stradă care dădea într-o pădure. Numele acelei străzi era Aleea Zorilor.
Am copilărit într-un ghetou proletar care depindea în exclusivitate de o fabrică de armament, astăzi defunctă. De-aici am început să văd lumea.
Am văzut umerii bărbaților și femeilor care ieșeau din fabrică izbindu-se de umerii bărbaților și femeilor care intrau în fabrică. Sirena suna de trei ori pe zi. Dacă îmi deschid inima pot să o aud încă sunând.
Aleea Zorilor era, în ciuda numelui său fantastic, o indiscutabilă periferie. Oamenii aveau să devină, în trecerea anilor, tot mai săraci. Am văzut solidaritatea sabotată și în cele din urmă spulberată de această sărăcire.
Toți am plecat. Toți suntem astăzi bătrâni
Aici am învățat, privind calea ferată, care nu știam unde duce, să visez foarte departe. Am visat dintot-deauna că voi fi ziarist de presă scrisă și voi călători tot pământul pentru a înțelege ce este și ce poate, în bine și în rău, omul.
Tranziția nu mai trecea, iar orașul monoindustrial ne devenea tot mai mic, ne strângea. Când am fost pregătiți, toți am plecat. Toți am luat cu noi, în bagajul de inimă, cel pentru care nu există cală, Aleea Zorilor. Am purtat-o cu noi pretutindeni. Nu suntem speciali. Cine nu face așa cu locul din care a început să privească lumea? Toți suntem astăzi bătrâni, indiferent ce ne spun buletinele.
Pentru epilog, după treizeci sau după patruzeci sau după cincizeci de ani, aveam desigur să mă întorc pe Alee. Acasă.
Introducerea la viață
Cunoscându-mi drumul și crezând în el, în adevărul lui, n-am uitat niciodată această introducere la viață. M-am deprins să mă încânt de zorile zilelor și de poezia mahalalei, pe care doar cei care cunosc sângele care curge aici pot să o vadă cu adevărat dincolo de mizerie.
Am călătorit pământul, mai ales porturile. Am fost și la Havana și la Napoli, căutând întotdeauna poezia de dincolo de mizerie. Am văzut-o și n-am tăcut-o.
Și țara noastră am călătorit-o, înspre toate punctele cardinale. Am cunoscut oameni atât de săraci încât locuiau în bordeie săpate sub pământ. Am intrat în bordeiele lor și m-am așezat la masa lor. I-am ascultat și i-am socotit frați.
Am plecat înspre munți, unde am văzut copiii înfruntând iarna din casele lor fără geamuri. De aici învățau să privească lumea.
Țiganii care s-au întors la Domnul
Am fost într-o altă margine de lume să îi cunosc pe țiganii care s-au întors la Domnul. Nu mai fac fapte, ascultă cuvântul din Evanghelii și își trăiesc timpul ca pe un miracol. Plec în Valea Jiului, să cunosc alți și alți umiliți și obidiți, scoși în afara timpului prezent. Găsesc Valea magnifică.
Am fost în Ferentari, în ghetou, să scriu venele deschise ale consumatorilor de droguri. Am intrat în lumea celor mai săraci dintre săraci.
Într-un sat din Giurgiu i-am strâns mâna unei femei care trăiește din urzicile pe care le culege pentru ca fiica ei să meargă la școală și să scape. Am fost în Mizil, traversând noroaie nesfârșite. Aveam tot treizeci de ani, la fel ca Geo Bogza, vedeam pentru prima dată Mizilul, iar lumea și viața mi se păreau minunate, de neînțeles.
Aspecte din mahalaua Teilor
Mă stabilesc în mahalaua Teilor și-mi duc aici zilele, deși aș putea trăi și altminteri. Nu mă pot sătura de poezia de aici. Nu pot pleca pentru totdeauna. Sunt legat. Deschid o carte (Bucureștiul meu, Humanitas, 2015) și citesc: „pe străzile din mahala văd, zilnic, filme indiene, filme de artă, filme horror, filme erotice, ba chiar și porno, filme de dragoste, filme de aventuri, filme cu bătaie, filme științifico-fantastice, dar mai ales filme neorealiste. Păi, «Hoții de biciclete» rulează de mai multe ori pe zi, mai ales înspre apus. Și nu o singură dată am văzut «Marea frumusețe». Suntem sorrentineni, suntem fellinieni, știm cinema, căci îl trăim, îl avem în sânge. La noi se supraviețuiește din talent. Am făcut din supraviețuire o artă. Dar ne place și dolce far niente-le, oho, cum ne mai place! E viața noastră». Eu am scris aceste cuvinte, și încă altele. Am dat o mărturie, dacă nu o declarație pe propria răspundere.
Am mers mai departe pe urmele unei femei care s-a luptat zece ani cu statul român să-și câștige o identitate pentru sine și pentru copiii ei. Am urmat-o din Valea Seacă până în Orașul Soarelui, până în Karlstad, în Suedia. Cerșea în fața unui magazin universal, cu un pahar mai mereu gol alături. M-am așezat lângă ea.
Merg în Giulești Sârbi și cunosc alți oameni ai nimănui, îi însoțesc la groapa de gunoi din care-și câștigă pâinea. Apoi, văd cum groapa se închide. Ei rămân să strângă cioburi și să le vândă. Și cioburile se cumpără. Totul se cumpără, deși nu totul este de vânzare.
Într-o altă iarnă, tot în Ferentari, am stat pe trotuar cu o curvă la care nu oprea nimeni. Era pe strada care încheie Bucureștiul. Începea să ningă.
Vederi din Havana și Napoli
Sunt în Havana, cu trei ani înainte de sfârșitul lui Fidel Castro, care deja se simte în insulă. Cuba se schimbă sub ochii mei. Revoluția merge mai departe, dar e mai puțin rigidă, mai puțin absurdă și, în definitiv, mai puțin sângeroasă.
Sunt pe Malecón, faleza din Havana, și discut liber cu cubanezi aleși la întâmplare despre socialism, dictatură și frații Castro. Ce se întâmplă în Cuba? Lumea se schimbă sub ochii mei. Vechile clădiri coloniale stau să cadă. Sunt niște încântătoare ruine.
Prima imagine din Havana este aceasta: m-am întors douăzeci și cinci de ani în timp, în Republica Socialistă România, în ghetoul proletar din care am plecat. Oamenii poartă haine croite prost și își suflă nasurile în batiste de pânză. Peste Havana cade însă o altă lumină. E cald, și culori sunt. Dar sărăcia este copleșitoare, te strivește.
Demnitatea și libertatea
Un cubanez îmi spune că au câștigat în demnitate ce au pierdut în libertate. Îi dau parțial dreptate, îl invidiez și îl compătimesc. Văd cubanezi care se organizează în colective de muncă. Trec în fiecare dimineață pe lângă o clădire pe care o repară singuri, fără niciun ajutor de la stat, pentru a o transforma într-un centru artistic. Parcă merg pe șantierul unui vis. Oamenii nu pot pleca de aici, au dezvoltat tehnici de supraviețuire.
Sunt deja bătrân reporter de presă scrisă. Îmi scot carnetul cu coperți negre și consemnez această solidaritate întru vise. Socialismul nu a triumfat, nu a creat acel om nou, dar văd – sunt în fața mea – oameni pe care lăcomia încă nu i-a mutilat. Sunt aproape în zdrențe. Ultimii oameni? Depinde ce vreți să spuneți. Cubanezii se bărbieresc în oraș, împărțind lamele de ras.
Călătoresc înspre provinciile din Est și sărăcia e tot mai apăsătoare. Cuba e un paradis prăbușit în mizerie. Devin tot mai bătrân reporter de presă scrisă și iată-mă la o periferie de Napoli, cel mai latino-american oraș din Europa.
Să o respectăm măcar pe Fecioara Maria
Clădirile sunt devorate de graffiti. Până și pe altare stau scrise cuvinte de revoltă. Citesc acest strigăt disperat: „să o respectăm măcar pe Fecioara Maria“. Napoli e un oraș controlat de Mafie în care oamenii trec printre gunoaie ca printr-un decor care nu-i privește. Și la Napoli, deși departe, mă simt acasă. Apoi, plec și de aici.
În urmă rămâne gândul că aș putea să scriu într-o zi o carte de poezii intitulată chiar Toată poezia lumii. În urmă rămâne gândul că singurul zeu care mai este, totuși, tolerat în Napoli e tot Diego Armando Maradona, ceea ce este în egală măsură groaznic și minunat.
Vederi din Lișteava și Budila
Sunt în satul Lişteava, comuna Ostroveni, lângă Sadova. Opt bordeie coborâte sub pământ sunt aici și în fiecare dintre ele – oameni. Pe pământ, pe o stradă (deși e mult spus) inundată cu nisip și pietriș, doi porci, trei câini și doi cai. Nu se pot da referințe exacte cu privire la numele proprietarilor: „E de la lume“.
De sub pământ, oamenii nu mai speră, e doar o gălăgie infernală aici – în fiecare an, în fiecare bordei, se mai naște un copil – și o revoltă împotriva tuturor, o revoltă care bineînțeles că se prăbușește într-o deznădejde dincolo de care nu mai urmează nimic.
Plec din Lișteava și ajung la Budila, într-un cătun de romi, nu departe de Brașov. Pe străzi (deși e mult spus) vezi oameni foarte ciudați, alergând ca niște gândaci, cu mâinile și picioarele răsucite, și capul mereu ridicat spre cer. Și mai vezi copii în cărucioare, care nu pot pleca nicăieri. Bineînțeles că te oprești și cauți să afli. Nu asta fac reporterii? Merg, merg, merg. Se opresc și caută să afle.
Sunt mulți oameni bolnavi de maladia Charcot-Marie-Tooth, o maladie ereditară, care a lovit fără milă. Pe certificatele de handicap ale oamenilor, funcționarii scriu așa: deficit motor membrele inferioare și regres neuromotor. Așa e la Budila.
Iar pe Strada Morii, la numărul 224, l-am întâlnit pe Gândac Colorado, un copil de școală generală. Acesta este numele lui – Gândac Colorado. Poartă breton, iar maică-sa i-a aruncat un strop de vopsea blondă peste el. Prietenii nu-i spun Colorado. Îi spun Coloratul. Tatăl său muncește cu cârca, mama sa nu realizează venituri. De aici, de pe această Stradă din Budila, care nu duce nicăieri, Gândac Colorado privește, la rândul lui, lumea.
În urmă rămâne gândul că singurul zeu care mai este, totuși, tolerat în Napoli e tot Diego Armando Maradona, ceea ce este în egală măsură groaznic și minunat.
Vederi din Boldești, Găujani și Mizil
La Boldești-Scăeni, în Prahova, îl cunosc pe Pastorul Pichi. El a predicat cuvântul Domnului, deloc în pustiu. Oamenii l-au ascultat și au devenit alți oameni. Îi ascult. Îl ascult pe Valter, acel hoț din magazine care nu mai face fapte și e mai cuminte ca o fată mare. Îl ascult pe Nicolae Iorga, acel tâlhar care s-a căit înainte de a ajunge pe cruce, îl ascult pe Bebe, hoț de fier vechi care a aflat cât de frumos e lângă Domnul și vrea să plătească pentru greșelile lui, ca în Sfânta Scriptură, îl ascult pe domnul Răzvan, veteran, cu aproape un deceniu de pușcărie, care a aflat și el că Domnul umblă numai cu binele, și el umblă acum, smerit, în urma Domnului.
E o sărăcie cumplită și aici, dar, din loc în loc, oamenii întorși la Domnul și-au ridicat case pe care le țin frumoase, curate și mereu deschise, căci Domnul e pentru fiecare.
Plec la Găujani, în Giurgiu, să caut un copil sărac. 140.000 de copii au abandonat în ultimii ani școala românească. Cum, nu știați? Și cel puțin tot atâția se culcă în fiecare noapte flămânzi. Statisticile nu mint.
Câteodată, de la periferie, când nu pleci pe drumul pe care ți-l arată Domnul, nu știi unde să te mai duci. Aici o întâlnesc pe Gica.
Gica se zbate, într-o sărăcie lucie (specialiștii o numesc sărăcie extremă), să-și țină mezina, pe Mariana, la școală. E februarie la Găujani. E un februarie oribil, cu zăpadă neagră. Și Mariana nu mai merge la școală de două săptămâni. Mariana nu are bocanci. Gica nu are bani să îi cumpere bocanci. Ea strânge urzici și le vinde la piață, la o margine de București. Nu câștigă aproape nimic.
Plec la Mizil. Văd străzile celor săraci abandonate noroiului. Autoritățile întorc întotdeauna privirea când se ajunge aici. S-a pus totuși o pompă cu apă pe uliță. Și asta era marea victorie a celor care și-au cerut drepturile la periferia Mizilului. Și mai sunt și câinii. Maidanezii urlă și colții lor strălucesc sub soarele rece de iarnă. Și am plecat și de la Mizil. Știu că am lăsat în urmă privirea unui copil orb, căruia îi plăcea să stea la fereastră. În fața lui, tot orizontul, negru.
Vederi din Vale, Ferentari și Giulești-Sârbi
În toamna în care am intrat în Valea Jiului abia începea a bura. Am colindat Valea, strângând mâinile foștilor mineri și stând la căpătâiele trecutului lor ruinat, într-un priveghi îngrozitor.
În Vale, toate concluziile erau triste. Era, indiscutabil, mai bine înainte, dar binele acesta trecuse, Valea se stingea, iar de prosperat prosperau doar acele „firme transport oameni“ către Occident. În cârciumi se bea rachiu și se discuta despre trecut.
În Ferentari, am petrecut un anotimp pe Aleea Livezilor. Un loc rău famat, așa se spune. Această faimă negativă este și nu este întemeiată. Și pe această Alee s-a trăit napoletan, cu gunoaiele până la etajul I, dar și acele vremuri au trecut. Tot un ghetou este și această Alee.
Nu se mai știe când a ajuns aici heroina, dar niciodată nu a mai fost la fel. Viitorul a început să se șteargă. Apoi au adus și legalele. Apoi a venit HIV-ul. Nu există o statistică viabilă cu numărul morților cauzate de consumul de droguri injectabile. Statul român tot jonglează cu aceste cifre, mulți cad printre ele și nu se mai află niciodată nimic despre ei. Dar sunt mii de bolnavi în Ferentari – mii.
Aici, pe Alee, este și centrul Caracuda, care de ani de zile luptă pentru combaterea efectelor negative ale consumului de droguri. Aici, la Caracuda, i-am întâlnit pe cei cu venele deschise. Toate istoriile lor sunt, până la urmă, la fel. Se șterge tot răul până rămâne doar high-ul, explozia de bine care le inundă creierele când se injectează.
Apoi, trece un timp și începe iadul. Și așa ajungi să jefuiești, mereu în căutarea următoarei doze. Ești deja distrus și uneori, în clipele de luciditate, îți îngădui să visezi că vei trece pe metadonă, legal, și vei scăpa, vei scăpa din acest coșmar. Rar, prea rar, se întâmplă să iasă așa.
„50 de lei serviciu complet, boss“
Iar mai departe, Strada Zețarilor, curvele își așteaptă clienții cu o ofertă fără egal în București: „50 lei serviciu complet, boss“. Douăzeci de lei oralul. Treizeci de lei normalul. Aici o cunosc pe G., trei copii, mamă singură, doi părinți bolnavi. Toți trăiesc din câți șoferi opresc să o ia. În zilele bune face două sute de lei. Cea mai mare realizare a carierei ei, realizare despre care vorbește cu nostalgie, e când a fost luată de un procuror criminalistic. A doua mare realizare e că a fost luată odată de un băiat cu Passat. Înainte a lucrat, fără forme legale, la o spălătorie auto. Ce câștiga acolo nu-i ajungea nici să asigure o masă pe zi copiilor. Și așa a ajuns aici. Tocurile ei zdrobesc asfaltul prost, într-o poză de așteptare.
În Giulești-Sârbi, lângă o groapă de gunoi, am întâlnit un copil care m-a învățat ce înseamnă conștiința. Am învățat mai mult de la el decât de la Shakespeare, mai mult decât de la Macbeth, am învățat mai mult de la el decât de la Dostoievski, mai mult decât de la Raskolnikov. Și zicea așa copilul din căruță: a fost dat afară din școală fiindcă își bătea colegii. Acum, îi părea rău, că a fost prost. Copilul din căruță spunea că a făcut așa fiindcă nu a fost educat. Cine să îl educe pe el? Pe iapa de la căruța aceea o chema Margherita, ca pe fiica lăutarilor aceia din Clejani.
În Giuleși-Sârbi am întâlnit oameni care locuiau în blocuri abandonate și în case improvizate, mai mult de zece într-o cameră, nu mai mare de o carceră, femei care pleacă în zori să vândă napolitane în trenul care duce și aduce de la Roșiorii de Vede. Bineînțeles că nu ajung nicăieri.
Am cunoscut o femeie bolnavă de SIDA, mamă a nouă copii și pe mama ei care nu se putea ridica în capul oaselor. Mureau, literalmente, de foame în casă. Pe foc aveau o oală în care era o apă chioară în care era un os. Un os din acela care li se aruncă, nu fără mari speranțe, câinilor. Am văzut multe – am fost în leprozerie, la Tichilești, și i-am îmbrățișat pe leproși, am fost într-o tabără de refugiați din Palestina, am fost în gara Keleti din Budapesta, printre sirieni, m-am pierdut într-o noapte la periferia din Beijing și în altă noapte la periferia din Tel-Aviv, unde era vorba să fiu omorât, dar nu am mai fost. Așa ceva, însă, nu am mai văzut niciodată și îmi era greu să accept că există. Exista.
Magazinele de pompe funebre non-stop
Periferia! Cu magazinele ei de pompe funebre, deshise non-stop, cu oamenii amărâți târându-și zilele și cu fețele sculptate de durere. Suntem pe primul loc în Europa și la tuberculoză. Cum, nu știați?
Periferia, cu tramvaiele ei împuțite care se târăsc leneș, tolerate cu scârbă de mașinile care claxonează nebun pentru spațiul vital. Periferia cu problemele de familie care apar uite-așa, exact ca în versurile băieților de cartier de altădată. „Când încerci să înghesui șapte-opt inși într-o garsonieră jegoasă de la marginea Bucureștiului…“
Periferia! Cu șuții și fărădelegile, cu legile ei nescrise, nu întotdeauna morale. Se ajunge ușor la morgă de aici. Și pe cameră, la penitenciar se ajunge ușor. Și nu există grațiere pentru oamenii săraci. Asta e vrăjeală.
Mă întorc în mahalaua Teilor. Deschid din nou cartea. Citesc: „Cu copiii e altă poveste. (…) Le place să se bată. Și se bat. Nu mai au maidane, și asta e rău. Eu locuiesc lângă o școală generală și îi văd zilnic urlând ca apucații, când își cară pumni în figură. Copiii din mahala nu își pierd timpul prin mediul virtual. Au mediul ăsta concret, foarte real, în care întotdeauna te caută cineva să îți dea un pumn în gură. De ce? Nu știu de ce. Dar știu că așa e. În Bucureștiul meu, am legat prieteșug cu vânzătorii de ziare (stația de la Lizeanu, unde în muzica de altădată se ședea și se citea ziarul, nu e departe!). Suntem cu cincisprezece ani-douăzeci de ani în urmă, așa că la noi încă se mai vând ziare tipărite, iar treaba asta mă emoționează până la lacrimi. Adus într-un asemenea hal, se întâmplă să mai plâng pe stradă. Mahalaua noastră, acest București existent, nu este o Siberie, mahalaua noastră nu este nici măcar o Moscovă. Mahalaua noastră crede în lacrimi noaptea, doar noaptea. Apoi, îi trece. Pe urmă, soarele răsare, deloc contrarevoluționar, ridicându-se peste zgârâie-norii noștri pitici.“
Salutări din Miraflores!
Închid cartea. Am fost cândva în Lima, Peru, am pierdut vremea printre bogații din Miraflores, pe urmele cărților lui Mario Vargas Llosa. Le-am văzut casele înconjurate cu garduri electrice și i-am auzit pe săraci deznădăjduind dincolo de gardurile acestea.
Apoi, m-am întors, din nou, în mahala. Nu peste mult se face timpul să mă întorc acasă.
Deși totul s-a schimbat, Aleea Zorilor e încă acolo și mă așteaptă.
Vederi din Orașul Soarelui
Karlstad este socotit cel mai călduros oraș din Suedia. Bineînțeles că i se spune Orașul Soarelui. Aici i-am cunoscut pe Alin Fălcaru și Ionela Ciobanu, oameni din Valea Seacă. Erau cerșetori și locuiau într-o rulotă la marginea orașului. Ionela tocmai dobândise, la peste treizeci de ani, după un deceniu de infern birocratic, primul act de identitate de la statul român. În România, dacă părinții dumitale nu au act de identitate, nici tu nu vei avea. Cum, nu știați?
Sunt aproape o sută de mii de oameni în țara noastră care, oficial, nu există. Eficiența administrației noastre este, de altfel, bine cunoscută. E fără egal și ea.
Mai târziu, aveam să merg în Valea Seacă, în județul Bacău, în bordeiul familiei Ciobanu, să îi întâlnesc pe cei trei copii ai Ionelei și ai lui Alin – Eduard, Abel și Ilaria. Copiii fără certificat de naștere nu pot merge, desigur, nici la școală. Chiar și așa, fără să existe în catalog, Eduard era cel mai bun elev din anul său. Sărăcia îi strivea pe acești oameni.
Insolații și o bucată de pâine
Erau puțin peste douăzeci de grade la Karlstadt și suedezii se plângeau de insolații. În nopțile de iarnă nordică, Alin a dormit și pe sub poduri, la minus douăzeci de grade, pentru o bucată de pâine. Și aceasta le e istoria. De la bordeiul lui Alin și al Ionelei începe o altă pădure. Ionela nu a muncit toată viața decât cu cârca, la cărat lemne. Cine te angajează când nu exiști?
De altfel, nici de îngropat nu te îngroapă popa. A fost și un caz în Valea Seacă. Până la urmă a fost dusă moarta aceea la groapă, dar aceasta este realitatea din țara noastră, de la nord la sud și de la est la vest.
