Continuăm ideile prezentate în episodul precedent cu ruinele din oraşe care, împreună cu alte elemente, afectează grav imaginea acestora. Consiliile locale au ridicat în primul rând problema esteticii legate de neîngrijirea caselor şi terenurilor. Să vedem însă dacă autorităţile însăşi respectă criteriile urbanistice şi vom vedea că, în ceea ce îi priveşte, nu iau măsurile necesare.
Tot în categoria ruinelor intră şi moştenirile de la Ceauşescu, proiectele megalomane rămase în paragină de zeci de ani, precum şi construcţii începute de (zeci de) ani, neterminate şi ajunse în stadiu de ruină. În privinţa “moştenirilor”, cel mai elocvent exemplu este cel al vestitei Case Radio. Timp de 27 de ani nu s-a găsit nici o soluţie pentru structura ce urma să fie un edificiu grandios iar acum a ajuns o ruină, iar sute de milioane de euro din banii noştri se risipesc în vânt, mai cu seamă că este ocupată o suprafaţă foarte mare. Aici a fost în trecut Hipodromul din Bucureşti şi tot pentru această construcţie a fost demolat Tenis Clubul. În urmă cu câţiva ani, construcţia mai era încă viabilă şi solidă, aşa cum se vede din foto. Proiectul nou de transformare a fost dat unei companii turceşti fără a fi verificată bonitatea acesteia. Turcii au tăiat contrucţia în două, au afectat structura de rezistenţă şi apoi au plecat. Acum este o ruină.
De aspectul vizual care afectează oraşul de aproape jumătate de secol, de când s-au făcut demolările iar apoi s-a derulat şantierul, ce să mai zicem? Alături de construcţiile demarate şi lăsate de izbelişte precum şi de alte ruine, Bucureştiul arată în permanenţă ca un oraş neterminat sau în părăsire pe zone întregi.
Foarte gravă este şi problema construcţiilor începute în urmă cu mulţi ani şi din diverse cauze sunt lăsate în paragină. Astfel de construcţii sunt nu numai în centru dar mai cu seamă sunt construcţii industriale abandonate la periferie.
În urmă cu peste 20 de ani, în nordul Capitalei s-a început construcţia unui mare complex comercial, cunoscut sub numele de Puzdrea. Construcţia era ilegală, nu s-a dat autorizaţie de construcţie deoarece exact pe sub acestă construcţie trece conducta principală care alimentează Bucureştiul. După adevărate lupte, Primăria a reuşit (deşi târziu) să oprească lucrările dar resturile masivei construcţii, acum degradată, au rămas intacte şi acum, fără să se mai întreprindă nimic în această privinţă. O mai suporta mult conducta această construcţie? Noi, unii, ne-am obişnuit cu aceste imagini de teatru absurd şi nu credem că o sumă de câteva sute de euro, cât ar însemna creşterea anuală a impozitului, să îi deranjeze pe eventualii proprietari. Sau aceasta este o măsură care să demonstreze doar că se “face ceva”?
Tot estetica
Vom mai trece pe scurt în agendă câteva aspecte care ţin de estetică şi care pe noi ne deranjează dar nu şi pe edili. Este vorba despre grămezile de cabluri care atârnă în aer şi afectează vizualul, uneori chiar obturează frumoase imagini arhitecturale. Şi coroanele copacilor afectează de multe ori vizualul, semn că nu există o colaborare serioasă cu peisagişti şi urbanişti care pot dezvolta proiecte punctuale pentru a pune în evidenţă elemente semnificative.
În cazul multor blocuri faţadele au fost renovate de către primării. Cei care au luat deciziile privind culorile folosite ştiau probabil că anul acesta la modă este Greenary iar acum proprietarii apartamentelor care stau în astfel de blocuri verzi sunt mândrii că sunt în tendinţe. Iar pentru a rămâne originali până la capăt sugerăm şi altfel de modele care pot fi la modă, şi anume, faţade cu modele geometrice sau cu buline (a se evita totuşi cele roşii).
Propunem şi o soluţie pentru ruine sau resturile din demolări: Graffiti realizate de artişti autentici. Într-adevăr, aceste creaţii artistice avandardiste pot salva şi ascunde imaginile dezolante în unele artistice, aşa cum s-a realizat în zona Pieţei Berzei.
Din nou despre demolări
Multe din casele vechi, în special în zona centrală a oraşului, sunt înşiruite, având câte un perete comun. O problemă cu consecinţe grave este demolarea uneia dintre aceste case deoarece cea sau cele rămase pot suferi urmări în sensul afectării structurii de rezistenţă. Casa cu structură portantă, pereţi din cărămidă este ca un tot, dacă unul dintre pereţi suferă, va angrena în mişcarea sa şi ceilalţi pereţi. De aceea reglementările în vigoare prevăd ca demolarea să se facă în acest caz manual, în orice caz a peretelui lipit. Chiar şi în această situaţie, greutatea mare a unui imobil de mari dimensiuni, din beton (aşa cum se fac construcţiile în prezent), va apăsa puternic terenul de sub el iar pământul va avea tendinţa de ridicare în imediata vecinătate, adică exact sub casa învecinată, afectând deci structura de rezistenţă a acesteia. Iată şi un caz recent.
Imobilul din Calea Şerba Vodă nr. 111, la 200 de metri de Piaţa Unirii, construit la final de secol XIX, nu era (în mod paradoxal) declarant monument istoric, deşi ornamentele de pe faţadă demonstrau, în afara unei valori istorice, şi una arhitecturală. Este adevărat că imobilul fusese mult degradat, în urma politicii autorităţilor de netratare cu respectul cuvenit a caselor vechi, fapt despre care am mai vorbit în episoadele precedente ale dezbaterii noastre. Astfel, noul proprietar a obţinut autorizaţia de demolare, în care era specificat faptul că demolarea peretelui lipit de imobilul vecin să se facă manual, cu ciocan şi baros. Este de semnalat şi faptul că în urma schimbării legislaţiei, acum se pot face construcţii şi demolări la o distanţa mai mica de 100 m de zonele protejate, cee ace pune, mai mult în dificultate clădirile vechi.
Proprietarii din imobilul învecinat au făcut numeroase plângeri la autorităţi (Primărie, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Comisia de Disciplină în Construcţii din cadrul Poliţiei Comunitare, etc.), arătând fotografii care demonstrau utilizarea buldozerului în lucrările de demolare, chiar la peretele lipit, dar când apărea vreun inspector buldozerul nu mai era la locul respectiv. Au apărut mai multe articole în media, asociaţii, cum este Bucureştiul meu drag, au acţionat dar demolarea s-a încheiat “cu bine”. Fotografiile? Răspunsul este ca în apărarea celor care nu acordau prioritate la trecerea pietonilor: fotografia arată că maşina este oprită la trecere iar pietonii trec liniştiţi. Deocamdată, proprietarii apartamentelor din imobilul învecinat se plâng de mari stricăciuni la interior (pereţi deplasaţi, crăpături în pereţi, finisaje deteriorate), unul dintre apartamente este distrus aproape în totalitate. Fotografia arată şi o groapă săpată chiar sub imobilul învecinat dar şi ea se poate acoperi între timp. Autorităţile şi-au “făcut datoria”, totul a fost legal, iar proprietarilor apartamentelor din casa avariată nu le mai rămâne decât eventual calea justiţiei, o luptă costisitoare, lungă şi în special inegală în faţa unui dezvoltator cu altă putere financiară decât o familie obişnuită.
Casele vechi nu pot supraviețui lipsite de orice fel de funcție practică
Maria Alexe – Universitatea Tehnică de Construcții București
Despre casele vechi ale Bucureștiului se tot scrie despre cum trebuie păstrate și valorificate. Din păcate, dezbaterile deși interesante nu s-au concretizat în planuri coerente. Orice demers concret are trebui să pornească de la definirea aceea ce înseamnă o casă veche. Mulți consideră a fi casă veche un imobil din perioada interbelică, construit în stilul cubist al anilor ‘30 (de fapt modern), fiindcă se află într-o stare avansată de degradare, în timp ce o casă din secolul al XIX-lea, bine restaurată, nu e întotdeauna percepută ca una veche.
În perioada de început a secolului al XIX-lea, Bucureștiul era capitala spirituală a întregii peninsule balcanice. La Academia grecească au studiat mulți din cei care după aceea au ajuns personalități în statele balcanice – Grecia, Albania, Serbia și Bulgaria. Din epoca aceea au rămas foarte puține case, multe suferind transformări succesive. Sunt printre ele unele locuințe boierești care au avut șansa de a deveni muzee (Palatul Șuțu, Casa Melik) sau instituții, au fost inventariate și sunt oarecum protejate de lege. Altele anonime, cum a fost o casa din zona pieții Matache, au dispărut fără urmă. Tot pe lista imobolelor protejate se află și casele în care au trăit diverse personalități, ceea ce nu reprezintă mereu o garanție. Nimeni nu a putut împiedica demolarea casei de pe strada Dionisie Lupu în care a locuit Alexandru Rosetti sau transformarea casei Luchian.
Cu toată admirația față de casele vechi. trebuie să recunoaștem că ele nu pot supraviețui lipsite de orice fel de funcție practică. Nu le putem transforma pe toate într-un muzeu, mai ales că au fost deja supuse la agresiuni diverse. În perioada comunistă au fost transformate din locuință unifamilială în mai multe apartamente. La început s-a locuit la ”comun”, ceea ce a degradat toate spațiile mai ales prin transformarea adesesa neinspirată a celor comune – holuri, vestibule, scări, închideri de balcoane, astuparea ferestrelor.
O problemă a caselor vechi o reprezintă adaptarea interioarelor la cerințele vieții moderne. Cele mai multe nu au suficiente grupuri sanitare sau poibilități de amenajare a unor astfel de utilități. Alte dotari, cum ar fi de exemplu, aerul condiționat sau încălzirea centrală lipsesc. Toate aceste transformări sunt destul de costisitoare mai ales dacă se fac respectând stilul inițial al casei. Imobilele din perioada interbelică, cele din așa numitele blocuri cubiste au o serie de dotari moderne, cum ar fi iluminatul indirect cu ajutorul scafelor, pereți despărțitori glisanți sau suprafețe vitrate. Frumoase și moderne în formă inițială, aceste locuințe au avut mulți proprietari și din păcate nu toți au înțeles viziunea inițială a arhitectului și linia lor modernă.
După 1990, casele vechi au devenit restaurante sau magazine. Li s-a gasit astfel o funcție practică, ceea ce într-un fel le-a salvat, dar din punct de vedere arhitectural s-au degradat. Un exemplu este casa în care a locuit Ștefan Luchian din strada Mendeleev. Interiorul a fost tranformat pentru a se creea spații largi potrivite noii funcții. La exterior casa a fost modificată prin supraînălțarea podului care a devenit mansardă, loc pentru organizat evenimente.
