Dacă în anii ’80 demolările erau făcute cu scop politic, fiind vizate valorile şi spiritul trecutului, după ’90 au dictat în primul rând interesele economice. De fiecare dată, casele vechi au fost ţinta principală.
Urmările cutremurului din 1977 şi noua sistematizare a centrului au fost pretextul ideal pentru regimul comunist să înceapă masivele demolări din anii ’80. Nu întâmplător în Bucureşti a fost aleasă zona centrală, practic vatra oraşului, unde îşi aveau locul şi numeroase monumente şi biserici. De altfel demolările s-au extins şi în afara zonei alese pentru sistematizare, iar modelul a fost preluat şi în alte oraşe. „În total, 37 orașe au fost schilodite şi 29 aproape complet distruse“, precizează istoricul Dinu Giurescu. Au fost demolate mii de case, au dispărut străzi întregi cu farmec deosebit, au fost distruse Dealul Spirii, cartierul Uranus, zona Dudești, zona Udricani, zona Pieței Unirii, zona Sfânta Vineri, Calea Rahovei, podurile de pe Dâmboviţa, biserici au fost dărâmate sau mutate, colina Mihai Vodă a fost pur şi simplu rasă. În locul caselor vechi, unele construite foarte interesant în pantă, şi al străzilor înguste, pavate cu piatră cubică, au apărut cartiere de blocuri înalte. Şi acum îmi stăruie amintirea Schitului Maicilor – un colţ de rai în mijlocul oraşului –, salvat in extremis, dar rămânând doar o bisericuţă între blocuri, precum şi o superbă casă turcească pe strada Cazărmii, locuinţa familiei Pittiş. Rezultatul, fără îndoială grandios, este şi acum contestat de majoritatea arhitecţilor. Nu trebuie uitat nici faptul că extrem de actuala problemă a câinilor maidanezi se datorează în mare parte tocmai acelor demolări.
„Tradiţia“ continuă
Iată ce spune Radu Merică, director general RER -(Recuperare Ecologică şi Reciclare), reprezentant al Camerei de Comerţ şi Industrie Româno-Germane: „Avem o mare apetenţă pentru -demolare, suntem adevăraţi exper-ţi în acest domeniu, dar mai puţin în construcţii“. Multe autorizaţii de demolare au fost date fară respectarea legii. Asociaţia Salvaţi Bucureştiul a reuşit să împiedice demolarea a 94 de imobile prin intervenţii în justiţie, aceasta hotărând că autorizaţiile ai fost ilegale.
Arh. Loredana Brumă,coordonatoare proiect ”Case care plâng”: Cadrul juridic pentru protecția patrimoniului trebuie actualizat
Țara noastră a trecut prin multe în ultimii ani, privatizările haotice de la începutul anilor ’90, boom-ul economic de la începutul anilor 2000, integrarea în Uniunea Europeană, criza economică din 2008. Încă ne căutăm o identitate, încă testăm terenul de joacă, încă învățăm.
Este ușor să apreciem „casele vechi“ pentru că suntem suficient de departe de contextul lor istoric, suntem detașați emoțional și putem avea o privire critică obiectivă. Anii’90 încă ne sunt prea aproape pentru a putea face o analiză comparativă.
Începutul acestui secol XXI este puternic marcat de o importantă criză de mediu. Este esențial să căutăm soluții cât mai durabile, cât mai prietenoase cu mediul și cât mai sănătoase pentru noi. Căutăm să lucrăm cu cât mai multe resurse locale, alegem producători/furnizori care au o anumită verticalitate etică, ne punem problema diminuării deșeurilor, consumului energetic sau al apei, colaborăm cu specialiști responsabili și care au o viziune coerentă privind politici de sustenabilitate. Luăm decizii ținând cont de vecini și vecinătăți. Sunt detalii semnificative pentru societatea actuală, indiferent de tipul de proiect abordat.
Pentru proprietarii de case vechi, sfatul meu este ca pentru luarea unei decizii, fie ea de renovare, vânzare sau chiar demolare să consulte mai mulți specialiști înainte de a lua o decizie. Nu costă absolut nimic să întrebe. Să întrebe antreprenori, arhitecți, ingineri, agenți imobiliari. Fiecare va veni cu o expertiză pe domeniul său de activitate și va ajuta proprietarul să intervină în cunoștință de cauză. În România, se manifestă această frică aproape patologică de a întreba. Ca proprietar, am interesul să iau cea mai bună decizie pentru casa mea. Și nu mă costă nimic să întreb. Pe de altă parte, este foarte probabil să mă coste mai târziu pentru că nu am întrebat.
Statul are o lege pe care trebuie să o păzească. Ideal ar fi ca tot cadrul juridic pe partea de protecție a patrimoniului să treacă printr-un proces de actualizare. Dar până la acest moment glorios, ar fi bine măcar să se asigure că, în teritoriu, imobilele de patrimoniu sunt întreținute conform legii și să asigure suportul administrativ necesar -lucrărilor.
Trista poveste a Halei Matache și bulevardul care nu duce nicăieri
Hala Matache Măcelaru din București a fost un monument al arhitecturii inginerești din secolul al XIX-lea, construit de către primăria București între 1887 și 1899, în urma pro-iectului realizat de Serviciul Tehnic al Comunei, în anul 1886. Construcția inițială era formată dintr-o structură tipică halelor europene de secol XIX, din oțel nituit, suplă și perforată, acoperită în lateral cu suprafețe mari de sticlă și închideri de lemn. Intradosul acoperișului era format dintr-o astereală din lemn, aparentă, îmbinată cu lambă și uluc. Ulterior, halei i-au fost adăugate închiderile din pereți de zidărie, ferestrele cu arcade, basorelieful și în general, construcția exterioară.
Înconjurată de terenuri virane
Au trecut peste 5 ani de la demolarea halei, iar Piaţa Matache este înconjurată şi acum de terenuri virane, gunoaie şi dărăpănături. În decembrie 2012, într-o seară înainte de sărbători, odată cu lăsarea frigului, zona a fost blocată şi înconjurată de forţe de ordine. Operaţia a durat extrem de puţin, practic a doua zi se cam terminase, construcţia cu pricina era deja rasă. Motivul demolării a fost că aceasta depăşea cu doi, trei metri linia bulevardului, parte integrantă a „măreţului“ proiect al lui Ceauşescu, prin care arterele principale ale Bucureştiului trebuiau musai să ajungă la Palatul Poporului – o aberaţie conform părerii majorităţii arhitecţilor urbanişti –, iar edilii şi constructorii, nu puteau şi pace să realizeze proiectul din cauza halei. Am amintit modul în care s-a făcut demolarea întrucât el seamănă extrem de bine cu cel practicat de cei care fac un lucru ilegal sau imoral şi te pun în faţa unui fapt împlinit. Aşa făcea şi Ceauşescu când mai demola câte o biserică şi tot aşa unii proprietari care au demolat frumoase case vechi având sau neavând autorizaţii de demolare. Puşi în faţa faptului împlinit, nimeni nu mai putea spune nimic.
Însă în cazul Halei Matache Măcelaru demolarea acesteia, precum şi a unor case de pe acea parte a bulevardului Buzeşti întrunea adeziunea majorităţii populaţiei. O anchetă realizată de „România liberă“ a demonstrat că trei sferturi din oamenii chestionaţi – şi mulţi erau chiar din împrejurimi – au răspuns că astfel vor scăpa de o anumită populaţie din zonă şi de gunoaie. Priviţi imaginile realizate exact la trei ani de la demolare, precum şi anul acesta, şi veţi vedea cum visele acestor oameni nu numai că s-au spulberat, dar chiar totul arată mult mai rău.
Stil turcesc autentic
În „avântul revoluţionar“ de atunci a fost demolată la fel de rapid şi o casă din preajma halei şi a pieţei, care era la distanţă apreciabilă de carosabil şi deci nu ar fi împiedicat cu absolut nimic realizarea bulevardului. Casa, cu etaj, era în stare bună – înainte vreme fusese la parter o alimentară –, avea o arhitectură extrem de interesantă, fiind una dintre puţinele case din Bucureşti în stil turcesc autentic. De ce a fost nevoie să se demoleze şi această casă? Acum acest teren a rămas liber, practic un teren viran, tot aşa cum este şi cel pe care era hala. Mai întâi demolăm, pe urmă mai vedem noi. De fapt răspunsul nu diferă mult şi faţă de cel legat de demolarea halei. Chiar dacă nu era o clădire de patrimoniu (oare?) şi nu avea statura Halei Unirii – structură metalică după modelul Halelor din Paris, dar mai mare, cea mai mare construcţie din Bucureşti la data realizării, demolată de Ceauşescu –, Hala Matache reprezenta ceva (Matache Măcelaru este chiar un brand), avea o arhitectură interesantă şi, mai presus de toate, era funcţională şi avea instalaţii bune, s-ar putea zice incomparabil cu halele actuale din piaţă. Cu puţină bunăvoinţă şi respect faţă de tradiţii, hala se putea integra lesne în proiect, iar o renovare a clădirii ar fi pus întreaga zonă într-o lumină extrem de favorabilă.
Enclavă în centrul Capitalei
Acum, însă această zonă unde se găseşte Piaţa Matache nu este altceva decât o enclavă în centrul capitalei, mărginită de terenuri virane, case prăbuşite şi ruine care îţi taie orice gând de a cumpăra produse agricole româneşti, unele cu adevărat bio. Procesul a început de când se punea problema trecerii metroului în apropiere de Calea Griviţei. Şi atunci, în anii ’80, s-a demolat tot, metroul nu a mai trecut pe aici, iar terenurile au rămas virane. După revoluţie, încetul cu încetul, sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor, clădiri cu arhitectură deosebită în stil art deco autentic şi chiar cu cariatide – hoteluri, cinematografe, clădiri rezidenţiale cu valoare incontestabilă, care dădeau un şarm deosebit cartierului, au intrat în paragină. Totul este decrepit, în ruine sau terenuri virane pline de gunoaie. Acestea sunt vecinătăţile Pieţei Matache. Este nou însă Buzeşti, bulevardul modern cu greieraşi, cel care nu duce nicăieri.
Actualmente Piaţa Matache „beneficiază“ de hale noi din plasticul şi termopanele cele mai ieftine (turcismele sau chinezismele ar fi în comparaţie un lux). Se invocă legea achiziţiilor prin care adjudecarea licitaţiilor se face la preţul cel mai mic. Puţin dai, puţin primeşti. Fără ventilaţie sau sisteme de încălzire, vara este sufocant, iarna îngheţi, tocmai „bine“ pentru depozitarea legumelor şi fructelor sau pentru comercializarea brânzeturilor. Acestea sunt condiţiile pentru care ţăranii producători plătesc chirii şi taxe nu tocmai mici. Desigur, în concepţia autorităţilor, dacă nu le convine pot opta pentru Piaţa Amzei, însă acolo s-a mers exact invers, pe un spaţiu de lux pentru ţărani (!) Însă nici plasticul şi nici luxul nu rimează cu o piaţă ţărănească. O soluţie simplă, frumoasă şi potrivită ar fi stilul rustic.
„Bucureştiul avea caracteristicile unui oraş bizantin, ei au distrus o şesime din oraş, echivalentul Veneţiei ca metri pătraţi. A fost amputată o zonă care reprezenta inima vechiului Bucureşti, pentru a se obţine posibilitatea de a face un nou oraş, care să nu se raporteze la alte valori ale trecutului, ci doar la el însuşi.“
Dinu C. Giurescu, istoric
