Cu Iisus în celulă. Cum era sărbătorit Paștele în temnițele comuniste. Învierea Domnului, un simbol al speranței și al rezistenței prin credință | DOCUMENTAR

de Claudiu Padurean , 17 aprilie 2017 - stire actualizata la ora 17:21, 16 aprilie 2017

„Azi-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă”. Așa începe una dintre cele mai tulburătoare poezii ale Gulagului românesc, scrisă din spatele gratiilor de Radu Gyr. În lumea temnițelor comuniste, o lume a suferinței, a terorii și a morții, Învierea Domnului a reprezentat un simbol al speranței și al rezistenței prin credință. Ce însemna sărbătoarea Paștelui pentru cei închiși în pușcăriile politice ale anilor ’50 aflăm din memoriile lăsate de călugărul ortodox Nicolae Steinhardt și de cardinalul  greco-catolic Iuliu Hossu.

Perioada comunistă a fost una dintre cele mai cumplite din istoria României. Însă cele mai adânci suferințe erau resimțite în temnițele bolșevice, acolo unde comuniștii exterminau elita României. Mărturiile foștilor deținuți politici arată însă că, mai ales în apropierea Paștelui, suferințele se transformau în răscumpărare. În perioada în care se pregăteau de Învierea Domnului, mulți deținuți se simțeau înălțați sufletește.

Evreul Nicolae Steinhardt a ales această perioadă pentru a fi botezat ortodox, în spirit ecumenic. Apoi, după eliberare, a devenit călugăr la mănăstirea Rohia. El a fost botezat de ieromonahul Mina Dobzeu. Mărturia lui Nicolae Steinhardt a fost consemnată în „Jurnalul fericirii“. El descrie cum a ales tocmai perioada postului Paștelui pentru a primi taina botezului, într-o tradiție asemănătoare cu cea din primele secole de Creștinism.

10-15 Martie 1960

„Lecțiile de catehizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor și nepretențios, și e drept că și eu mă dovedesc a cunoaște destul de multe. Cei trei preoți se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe: ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără șovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez și ca un omagiu pentru credința lor și ca o dovadă că înțelegem cu toții a da viață ecumenismului într-o vreme în care Ioan al

XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fața preoților catolici. Toți trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenicității și să făgăduiesc a lupta – dacă-mi va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima.

Nu se poate ști când vom fi scoși din celula 18 (e de tranzit) și răspândiți pe unde s-o nimeri. Este așadar bine să nu mai amânăm. Botezul va avea loc în cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă și efectuarea botezului. N.N.P. a avut dreptate.

Hărmălaie, harababură, aglomerație crescândă (noi deținuți nu încetează să intre pe ușă), mai toată vremea nu e un strop de apă, cozi din ce în ce mai lungi la tinetă (suntem mai numeroși zi de zi și pe mai toți ne doare burta), învălmășeală, frig, răcnete ale gardienilor, vizite inopinate ale locotenentului Ștefan: înjură de mama focului, se holbează fioros și ne amenință că «ne sare în cap»; se fac controale și cei găsiți cu șireturi la bocanci sunt trimiși la «neagra». Nu-s gamele, nu-s linguri, nu-s paturi…“, scrie Nicolae Steinhardt.

Academia de după gratii

„Lotul Noica-Pillat, câți sunt aici, nu ia aminte la tămbălău și organizează câteva cercuri de cultură: lecții de sanscrită predate de dr-ul Al.-G., de istoria artelor (Remus Niculescu), de spaniolă (Theodor Enescu), de biologie generală (dr-ul C. Răileanu), de istoria culturii (Al. Pal.), de tehnică agricolă (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Ranetti); «deschid» și eu un curs de engleză. Sub imboldul doctorului Al-G. (care se dovedește a fi o personalitate cu totul excepțională: numai tărie, curaj, bună dispoziție, adâncime în tot ce spune, serviabilitate, ținută), au loc și niște ședințe colective cu teme de problematică generală, la care iau parte în mod obligator toți «cursanții». Prima temă e teoria actului. În paralel se povestesc marile cărți ale veacului al XX-lea: Doktor Faustus de Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg de același (eu), Marii inițiați de Schure (Em. V.), Revolta masselor de Ortega y Gasset (T. En.)… Sunt și subiecte mai lumești: un domn Radu Ant. – oltean și legionar – ne vorbește amănunțit despre pregătirea bucatelor la țest.

Stârniți de exemplul nostru, ceilalți intelectuali din celulă se pun și ei pe treabă: un grup de ofițeri superiori predă istoria celui de-al Doilea Război Mondial, campania din Rusia a lui Napoleon, principii generale de strategie. Mai e și o ceată de băieți tineri – de nuanță social-democrată cu un adaos de naționalism – plini de entuziasm, sete de cunoaștere și maniere frumoase. Unul din ei este nepotul Sofiei Nădejde. Life’s little ironies (micile ironii ale vieții – n.n.). Cartea asta a lui Thomas Hardy ar trebui povestită și ea, se potrivește, măcar la titlu.

Gentili și buni, tinerii social-democrați ne iluminează și ne îndulcesc zilele. Mai sosesc și câțiva studenți frontieriști, băieți de familie bună. (E reprezentat și Jean Bart printr-un descendent). Sunt foarte curajoși, dezinvolți, dar cu toate că se poartă impecabil nu manifestă prea mult interes pentru susținuta noastră activitate culturală.

Remus Niculescu ne întrece pe toți, vorbindu-ne pasionat și pasionant despre pictorii impresioniști și prietenul lor, baronul român Belliou (Bellu).

Ceva mai târziu, în celula din ce în ce mai ticsită, apar două siluete deșirate și de o slăbiciune cum n-am văzut: un funcționar din Ploiești și un inginer legionar, care ne spune că a fost comandantul frățiilor de cruce“, mai scrie Nicolae Steinhardt.

15 Martie 1960 - ziua botezului clandestin

„Jurnalul fericirii“ continuă cu descrierea emoționantă a botezului primit după gratii.

„Catehizarea a luat sfârșit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc așa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socotește cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caralii sunt mai ocupați, când agitația e maximă. Trebuie să lucrăm repede și să acționăm clandestin în văzul tuturor. Conspirația în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov - Ovseienko. Eu unul nu voi ieși la plimbare. (Lucru ușor, deoarece m-a ros bocancul și am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am auzit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineață la raport. Doctorii Răileanu și Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ștergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite).

Rămân deci singur vreaun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câțiva scutiți de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă și forfotă, camera ia un aspect și mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite își găsesc sălașul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră față de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – și mă pot liniști, reculege nițel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tinete și un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-și scoate mantaua, dă buzna la singura căniță din cameră – e o căniță roșie, cu smalțul sărit, năclăită și respingătoare – și o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el și de un alt deținut. Vin la patul meu și cei doi preoți greco-catolici și nașul. Naș mi l-am ales cu vreo câteva zile înainte pe Em. V., fost avocat și profesor, bun cunoscător de latină și greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi «Vă ordon, treceți Prutul». V. a fost directorul de cabinet al lui Ică și a purtat cu mașina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul și foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său. De ce l-am ales pe V. pe care nu-l cunoșteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulți din oamenii alături de care am complotat) și nu pe Al. Pal. – un vechi prieten, mă rog prieten din ’54, dar spirist și el, și apoi luasem hotărârea de a ne considera prieteni din copilărie – ori pe dr. Al-G. a cărui personalitate mă impresionase atât de puternic, care a și rămas pentru mine ființa cea mai desăvârșit multilaterală pe care am întâlnit-o în pușcărie și omul cel mai dăruit cu virtutea curajului – Marinică P. a fost cel mai bun, la el bunătatea prefăcându-se, prin intensitate, și în inteligență și în tact și în politețe și în rafinament și în putere de judecată, dar totul la un nivel mai lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenți (nu m-ar fi refuzat) ori pe blândul Toto Enescu, nu știu să spun.

Doi dintre deținuți, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puțin probabil. La repezeală –  dar cu acea iscusință preoțească unde iuțeala nu stânjenește dicția deslușită – părintele Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului (cănița e un fel de ibric bont) și mă botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniștiți, oarecum ușurați – hoțul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia dintre preoții greco-catolici: e lângă tinetă și balie (am coborât cu toții de la cucurigu), și acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit“, mai scrie Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii“.   

Credința, mai scumpă decât viața

O altă mărturie cutremurătoare vine din cartea „Credința noastră este viața noastră“, care cuprinde memoriile episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, primul român care avea să primească purpu­ra de cardinal. Este vorba de purpura sufletească, pentru că Iuliu Hossu a murit ca prizonier al comuniștilor, fără să fi apucat să își îmbrace vreodată ornatele de principe al Bisericii. În schimb, a primit zeghea de pușcăriaș la Sighetu Marmației, acolo unde au fost

aduși episcopii Bisericii Române Unite cu Roma, precum și personalități precum Iuliu Maniu, liderul PNȚ. Astfel, acolo unde se agață harta României în cui, după gratii, s-au întâlnit Iuliu Maniu și Iuliu Hossu, cei doi corifei ai Marii Uniri de la 1918.

Iuliu Hossu descrie cum ierarhii și preoții greco-catolici interiorizau sufletește calvarul temnițelor comuniste și cum reușeau să transforme umilințele la care erau supuși în prilejuri de înălțare spirituală.

„Tot ce știam pe de rost era scump pentru noi și trăiam comoara ce o cuprindea. Cu cât erau mai mari restricțiile la exteriorizare, cu atât coboram în adâncurile sufletului, tot mai adânc și tot mai adânc, prefăcând în sfântă rugăciune tot ce trăiam în temnița Sighetului și ofe­rind-o cu smerenie Domnului Isus. Da, sufletul nu este legat; este o cetate nebiruită, cum i-am spus ministrului Cultelor, Stoian, care va rămâne de pomină: este o cetate nebiruită în care nu poate intra nimeni, numai unul singur Dumnezeu, și cel căruia i-o deschide omul; acolo coboram, acolo ne simțeam tari și nebiruiți, avându-L pe Domnul cu noi.

Când ne rugam împreună, stam în picioare în dreptul paturilor noastre, cu fețele unii spre alții, și așa înălțam smeritele noastre rugăciuni. Restricțiile se tot înăspreau din partea politrucilor; am ajuns de ne-au intimat să nu ne rugăm (priveau prin vizeta din ușă); atunci stăteam tăcuți în picioare, cu fața către părete; nici așa nu ne-au permis; mai pe urmă ședeam pe paturile noastre reculeși, în tăcere, ori pe șoptite rostind ce aveam de rostit. Rugăciunea cea mai scumpă era viața trăită acolo și închinată Domnului. La orice lucru eram duși era rugăciune închinată Domnului. Făceam tot ce era cu putință să aflăm ziua Sfintelor Paști, pentru a ne orienta cu Triodul și apoi Pentecostarul, Înălțarea Domnului și Sfintele Rusalii; sărbătoream tot ce puteam sărbători, cu tot sufletul dornic și însetat de retrăire a tot ce ne putea mângâia și întări pe calea acestei vieți; aniversările zilei nașterii, hirotonirii etc., ale fiecăruia, erau și aici prilejuri de îmbrățișare în frățească dragoste; apoi fiecare retrăia sufletește calea lui din viața liberă, putând cumpăni bunătatea nemărginită a Domnului, mulțumindu-I pentru toate, din tot sufletul“, scria Iuliu Hossu.

Marea cinste de a fi întemnițați

„Ne-a lipsit sfânta liturghie, cu sfânta Împărtășanie; ne-a rămas sfânta Spovedanie, pe care o făceam săptămânal, și unii chiar mai des, cu împărtășania spirituală, străduindu-ne să rămânem strâns uniți cu Domnul Isus, știindu-L împreună cu noi: «În temniță am fost și ați venit la mine…»; am primit de la El marea cinste de a fi întemnițați pentru credința Lui și simțeam că nu numai vine la noi, dar este cu noi zi și noapte.“

Despre muncile istovitoare la care erau supuși prizonierii povestește în continuare Iuliu Hossu în cartea sa de memorii.

„Nu peste mult au urmat lucrări mai grele, s-a făcut repartizarea muncii pe echipe; directorul s-a gândit să ne pună la spălatul rufelor: nu ne-am putut angaja, căci n-am fi fost în stare să o îndeplinim; am ales mai bine să pompăm apa. Am coborât la beci o echipă de șase dintre noi: Moldovan, Vezoc, Bob, Chertes, Tecșa și umilit subscrisul. Era o pompă grea pentru pomparea apei până la etajul II, pentru întreg institutul; ne perindam câte doi la roata mare; mergea atât de greu că nu eram în stare să o învârtim mai mult de 36 de ori; veneau alți doi și așa mai departe; mergea atât de greu că credeam că ne crapă pieptul; atunci și-a bătut capul canonicul Vezoc să facem o altă încercare, să învârtim roata câte patru, doi la o parte, doi la cealaltă, doi trăgând de mâner, ceilalți doi de sârma legată de brațul de la roată; am dus-o așa câtăva vreme, apoi n-am mai fost în stare să continuăm; am spus directorului că nu mai suntem în stare de a sta la pompă. Foarte ușor puteau pune un motor, dar nu se îndurau când aveau robii la îndemână, a căror viață nu mai costa nimic; astfel am luat asupra noastră tăiatul lemnelor cu joagărul. Aceasta am făcut-o din toamna anului 1950 până în luna februarie 1952, când s-a făcut o altă așezare în celule și altă împărțire a noastră. La tăiatul lemnelor au coborât și ceilalți frați ai noștri din celulă, când puteau, și cei mai bătrâni și bolnăvicioși, când doreau“, mai scrie cardinalul Unirii.

Joagărul ca o cruce

„Cei șase de la apă eram la joagăr; doi de-o parte, doi de alta trăgând joagărul, doi se odihneau; apoi intrau ei la tras și ieșeau alți doi și tot așa de la 08.00 până la 12.00 și de multe ori și după masă; camera noastră era și ea cameră de muncă, fără alte avantaje afară de ceva supliment de mâncare din când în când, din ceea ce rămânea în ciubăr; apoi și numirea dată de ei, echipă fulger; aceasta era o muncă grea și istovitoare; dimineața, de multe ori, milițienii mai răi nici nu ne lăsau să terminăm ceașca cu «terciul» și intrau răstindu-se: «Repede, coborâm!»; «N-am terminat cu terciul!»; altă răstire și câte-o îmbrâncire la munca voluntară; dar să nu fi rostit cuvântul «voluntar», căci era de tot rău primit; atât de voluntar era cât voluntar era în venirea noastră la Sighet; da, pe plan superior, pe care din mila Domnului ne mișcam, cădea în altă cumpănă, acolo era mângâiere în trudă, mângâiere în suferință, bucurie sufletească în batjocură; grăbeam dară la poruncă răstită – ascultând un alt glas, mângâietor, al Domnului, care cobora cu noi împreună la tăiatul lemnelor. Așa m-a văzut o dată profesorul universitar Iuliu Moldovan, purtând în spate joagărul (poate l-a ascuțit în celulă bunul Vezoc, care se pricepea la așa ceva) și i-a spus, după ieșirea de la Sighet, fratelui meu Vasile de la Cluj că i se părea că duc crucea în spate“, mai relata, în memoriile sale, primul cardinal român din istorie.   

Comentarii

  • Ecce Homo

    16 aprilie 2017 21:18

    Iar azi dimineață la duș mă aplecarăm după săpun și hopa, a doua venire...

    raspunde comentariului
  • ZIUA DE AZI

    16 aprilie 2017 17:37

    A AVUT SI COMUNISMUL UN LUCRU BUN...A BAGAT LA PUSCARIE PE TOTI POPII SI CRETINII CARE CREDEAU INTR-UN ASAZIS DUMNEZEU CU BARBA CARE NE SPUNE CA E PACAT NU STIU CE SI NU STIU CUM SI CARE NE LIMITEAZA LIBERTATILE INTORCANDU-NE PRIN BISERICA IN EVUL MEDIU...

    raspunde comentariului
    • Flash

      16 aprilie 2017 18:27

      Nu Biserica te intoarce in evul mediu, ci gandirea ta mediocra, gramatica de doi bani si intoleranta penibila de care dai dovada.

      raspunde comentariului
  • narcisa

    16 aprilie 2017 15:47

    Au fost chinuiti in puscariile comuniste, martirizati si nu si-au pierdut credinta, nu au cazut in deznadejde ... Cat de mare este puterea lui Dumnezeu !

    raspunde comentariului
  • zeitgeist

    16 aprilie 2017 15:31

    Propaganda capitalisto-fascista-sclavagista !

    raspunde comentariului
  • zeitgeist

    16 aprilie 2017 15:29

    Propaganda kapitalito-fascista !

    raspunde comentariului
  • Groza

    16 aprilie 2017 11:39

    Parintii celor la butoane ,astazi,ii prigoneau pe cei crestini.Azi copii lor ,s-au crestinizat ca da dine la vot.Mai mult crstinul fanatic sarbatoreste Pastele la DOHA,centru ortodoxiei?.Daca timpurile cereMaine putem sa schimbam placa.

    raspunde comentariului

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design