În timp ce dezbaterile legate de problema refugiaților din Orient sunt în toi, tot mai puțini oameni își aduc aminte de faptul că, în trecut, România a rezolvat exemplar problema refugiaților veniți de pe alte continente. De fiecare dată, a fost vorba de câteva mii de oameni care și-au găsit în România salvarea. Cifrele sunt perfect comparabile cu cele aflate azi în dezbaterea publică. Cele trei mari valuri de refugiați au fost cele ale chilienilor, din anii 1970, cele ale coreeenilor, din anii 1950 și cele ale armenilor, de la finalul primului război mondial. Au existat și alte situații în care România și-a deschis porțile în fața refugiaților, cum ar fi cazul refugiaților greci din timpul războiului civil din această țară, însă aceștia erau refugiați europeni, mult mai ușor de integrat.
Peste 3.000 de chilieni au ajuns în România în anii 1970, după lovitura de stat din 11 septembrie 1973. Aceasta a pus capăt regimului primului președinte marxist care a ajuns la putere în America Latină, prin alegeri libere. Este vorba de Salvator Alende, care venise la putere în anul 1970. El a început o politică de naționalizare și de colectivizare, care l-a adus rapid în conflict cu Parlamentul. În anul 1973, parlamentarii au făcut apel la armată pentru a pune capăt regimului lui Salvator Alende, pe care l-au declarant drept neconstituțional. Armata l-a înlăturat de la putere pe președintele marxist, însă a refuzat să restituie puterea parlamentului.
A urmat o dictatură instaurată de generalul Augusto Pinochet, care a durat 41 de ani. Mulți chilieni au fost nevoiți să fugă din țară din cauza persecuțiilor, iar mii dintre ei au ajuns în România. Au fost cazați în principal în București. În cartierele Militari și Drumul Taberei existau șase blocuri locuite în întregime de chilieni. Refugații din America de Sud s-au integrat ușor în societatea românească. Copiii au învățat, în general, să vorbească limba română fără nici un fel de accent.
Cei mai mulți dintre chilieni au plecat din România în anii 1980. Printre puținii care au rămas se numără și actrița Clara Flores. Chilienii care s-au întors în țara lor continuă să se întâlnească. ”Vorbim românește, gătim românește…”, menționa o chiliancă ce a trăit în România. Unul dintre chilieni a postat pe Internet o colecție de fotografii din Bucureștiul care devenise pentru el un cămin primitor, iar aceste fotografii au fost publicate și de blogul dictando.blogspot.ro.
Copiii care au fugit din calea războiului
Un alt episod în care România a fost o gazdă primitoare pentru refugiați a fost în anii 1950. Peste 3.000 de copii, mulți dintre ei orfani de război, au fost trimiși în România în timpul războiului dintre Nord și Sud, din perioada 1950-1953. Copiii erau trimiși cu trenul, iar călătoria dura 10 zile. Mulți dintre ei ajungeau într-o stare fizică proastă și au trebuit să fie internați, la sosire, direct în spital. Primele trenuri cu copii au ajuns în România în anul 1952. Aproximativ 1.000 dintre acești refugiați erau elevi de liceu sau studenți. Copiii au fost repartizați în mai multe centre, cei mai mulți în București, dar și în Târgoviște, la fosta școală militară de elită de la Mănăstirea Dealu. Profesorii lor își aduc aminte că acești copii duceau o viață spartană.
Deșteptarea le era dată, în fiecare dimineață, de o trompetă. În general, erau copii supuși, care primiseră lecții de limba română înainte de a fi trimiși în țară. Unii dintre orfanii coreeni au fost plasați în familii românești. România a fost țara est-europeană care a primit cel mai mare număr de refugiați din Coreea. Bulgaria, de exemplu, a primit doar aproximativ 500. În anul 1960, aproape toți s-au întors în țara lor. În memoriile sale, regretatul jurnalist Virgil Lazăr, cel care a fost seniorul redacției „României libere“, relata că, în momentul în care a ajuns la Phenian, a fost abordat de unii dintre acești refugiați, care l-au rugat să ducă scrisori părinților lor adoptivi din România. Cei mai mulți dintre aceștia nu și-au mai revăzut niciodată părinții adoptivi, după ce s-au întors în Coreea de Nord.
Salvarea armenilor
Un alt val de refugiați a ajuns în România din Asia Mică, în contextul primului război mondial. Este vorba de câteva mii de armeni, care au supravețuit genocidului organizat, în anii 1915-1916, de către Guvernul Junilor Turci. În timpul acestor evenimente ar fi murit 200.000 de persoane, cele mai multe din cauza războiului. Armenii vorbesc de 2.500.000 de victime. Istoricul britanic Arnold J. Toynbee utilizează cifra de 1.800.000 de armeni uciși.
Turcii doreau exterminarea armenilor creștini doarece se temeau că aceștia vor ajuta Rusia în război. Relatările diplomaților americani din acea perioadă sunt cutremurătoare și confirmă teza susținută de armeni. Cele câteva mii de armeni care au ajuns în România erau într-o stare de sărăcie extremă, iar unii dintre ei au venit literalmente cu picioarele goale, pentru că nu aveau pantofi. Armenii au fost primiți în diferite orașe, precum Bucureștiul sau Galațiul. În Strunga, lângă Târgu Frumos, a funcționat un orfelinat pentru copiii armeni. Refugiații armeni s-au integrat rapid în societatea românească, iar descendenții lor trăiesc, în majoritate, în țara care a fost salvarea strămoșilor lor.
