Un text care ne poartă prin Gulagul sovietic, în închisorile comunismului românesc. Sunt mai departe mărturii despre Fenomenul Pitești, dar și despre Pogromul de la Iași, despre Auschwitz și Transnistria, dar și despre Canal. A fost un timp când am scris doar seniori, dintr-o credință cu adevărat neabătută că avem permanent nevoie de memorie.
Aveam douăzeci și cinci de ani când am înțeles prima dată că nu voi mai fi niciodată copil, dar că păstrez totuși șanse să devin bătrân. Nici pe atunci gazetele nu acordau importanța cuvenită seniorilor.
Sigur, existau multe cărți de memorii în librării și în biblioteci, dar ziarele erau, totuși, mai puternice. Nu ajunsese până la noi rețeaua Facebook.
Tânăr și, poate, harnic reporter, ani de zile am căutat persoane de o venerabilă etate de la care am încercat să deprind arta de a lăsa timpul să treacă în folosul unei deveniri.
Am căutat doamne și domni care ar fi trebuit să fie modele publice în România, și nu erau. Supraviețuitori demni ai complicatului secol XX, povești care meritau consemnate, și nu erau. A trecut mult timp de atunci, iar seniorii aceia, cei mai mulți dintre ei, ne-au părăsit.
Există, deja, o altă generație de gazetari de douăzeci și cinci de ani și alți oameni extraordinari au ajuns la o vârstă de aur. Pentru acest nou ziarist de douăzeci și cinci de ani, pe care nu-l cunosc, dar care există, trebuie să existe, scriu aceste rânduri, fiindcă e timpul să îi caute în toată România și să ni-i arate, mai ales acum, când în societatea românească s-a radicalizat discursul urii cu privire la persoanele în etate, ceea ce este îngrozitor în cel mai înalt grad.
Totodată, istoriile celor pe care i-am întâlnit pe drumul străbătut s-au risipit în paginile ziarelor de acum un deceniu și nu au fost niciodată strânse la un loc într-un singur text. Acest text încearcă să îi recupereze. Pentru că – din nou – e mai multă nevoie ca niciodată.
Istoria lui Oleg Dombrovschi
Iarna 2008-2009 a fost una grea, exact ca aceasta care se încheie acum. Bucureștiul era sub zăpezi și înaintam cu dificultate către o redacție de ziar din nordul orașului, aflată chiar pe câmp. Era frig ca în Siberia când mi-am pus prima dată întrebarea dacă există supraviețuitori români ai lagărelor din Rusia extremă.
Citeam pe atunci o carte de James Meek, un scoțian. „The People’s act of Love“ se numea romanul acela, iar extraordinara sa acțiune se întâmpla în Siberia. Așa am ajuns să îl caut pe acela care avea să se dovedească a fi Oleg Dombrovschi. Avea deja nouăzeci de ani și locuia într-o casă mică, de lângă Parcul Copilului.
Oleg Dombrovschi s-a născut la Orhei, în Basarabia, în 1919. A căzut prizonier la ruși în august 1944 și a fost eliberat la capătul unui periplu prin lagărele sovietice abia în 1951.
Oleg Dombrovschi a fost în treizeci și două de lagăre, inclusiv la granița cu Siberia și niciodată, nici măcar o singură dată, nu și-a încălcat jurământul față de Regatul României, față de Armată și față de Monarh.
Când a fost abordat de comuniști ca să se întoarcă și el în țară, triumfător, călare pe tancurile diviziei Tudor Vladimirescu, Oleg Dombrovschi, om dintr-o bucată, i-a spus celui care i-a propus: „Du-te, mă, în aia a mă-tii!“.
În casa sa din București nu a intrat niciodată un picior de rus, așa și-a promis acolo, la granița cu Siberia, și s-a ținut de această promisiune.
Când ne-am despărțit, Oleg Dombrovschi a cerut să fie consemnate următoarele cuvinte, testament pentru tinerii care aveau să apară. Tinerii aceia suntem (încă) noi: „Războaiele nu rezolvă niciodată nimic. Aduc doar ură și moarte“.
Istoria lui Gheorghe Bâgu
Cine merge la Memorialul de la Sighet, și orice român ar trebui să meargă acolo măcar o dată în viață, nu cum merg musulmanii la Mecca, dar nici mai puțin, poate să îi vadă și chipul lui Gheorghe Bâgu, supraviețuitor al Fenomenului Pitești.
Gheorghe Bâgu a fost și el un nevinovat care a trecut prin atrocele sistem de reeducare pus la cale în comunismul timpuriu, un timp al barbarilor. Dar pe Bâgu nu l-au putut reeduca.
El nu era un fanatic, nu avea simpatii de dreapta, cu atât mai puțin de extremă dreaptă (nici vorbă!), pentru că Bâgu trăia în afara acestei logici a excesului. Lui îi plăcea să mănânce bine, să bea un păhărel, nu ținea post și nici nu era din cale afară de bisericos. Tânărul Bâgu era un hedonist cumsecade.
L-am întâlnit acum opt ani, tânăr octogenar aștepta zilele frumoase să iasă pe balcon și să picteze. Locuia de o viață în București și încă păstra un accent pur de Dorohoi, care îl făcea teribil de simpatic. Am băut o vișinată, din acelea bune, aduse de la țară. Adevărul e că
ne-am cam pilit, dragi cititori.
La Revoluție, după ce fusese urmărit de Securitate toată viața lui, Gheorghe Bâgu vorbea încă în șoaptă cu nevasta în pat, sub pătură, neștiind cum să facă altfel.
Ținea minte că, de bucuria eliberării de comunism, a plâns aproape două săptămâni încheiate. Gheorghe Bâgu ne-a lăsat o carte: „Mărturisiri din întuneric“. S-a săvârșit în primăvara anului trecut, la nouăzeci și doi de ani. Am putea scrie că în uitare, dar Gheorghe Bâgu n-a fost niciodată foarte cunoscut, deși istoria trăită de dânsul ar fi meritat să fie cunoscută în toate școlile din România.
Gheorghe Bâgu avea ironia fină și autoironia extrem de puternică. Obișnuia să spună că a trăit o viață de fazan, dar se înșela. A trăit o viață de om adevărat, cum prea puțini au fost și atunci, cum și acum prea puțini sunt.
Istoria lui Radu Mărculescu
Radu Mărculescu s-a săvârșit în vara anului 2011, la nouăzeci și șase de ani. L-am cunoscut pe când era încă un tânăr nonagenar, cu o memorie uluitoare și mai ales cu o mare poftă de viață.
Ne-a lăsat trei cărți de memorii („Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică“, „Măturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc“, „Amintiri din restul vieții mele“).Ultima a apărut postum, lucra la ea când l-am cunoscut, încerca să recupereze acel timp care nu i-a fost marcat nici de lagăre, nici de războaie.
Radu Mărculescu studiase ca să devină profesor. Înainte de Război, preda limba și literatura română, traducea din franceză și scria minunat. Cărțile sale ar fi trebuit să bată recorduri de vânzări și pe ele să se sprijine memoria noastră comună. Au fost mai degrabă marginale, deși întâmplările profesorului din Gulag sunt, oricum le-am privi, fabuloase: ele rezumă rezistența prizonierilor români la abuzurile sovieticilor. Oameni care rezistau cu adevărat, și cu mult înainte ca rezistența să fie o modă cu hashtag.
Radu Mărculescu credea în Dumnezeu. De la el am învățat că, în condiții extreme, cei care mor primii sunt atei. Iar, paradox divin, cei care își duc crucea credinței ca pe o formă de generozitate, dăruindu-se continuu altora, supraviețuiesc.
Radu Mărculescu ne-a povestit despre o foamete teribilă, care i-a făcut cândva pe soldați să năvălească peste rămășițele unei gospodării și să mănânce un porc de viu, și ne-a mai povestit și despre acele ședințe de înfierare a personalului feminin din gospodăriile colective, personal care întreținuse relații nu tocmai ortodoxe cu prizonierii (inclusiv cu cei români), da, da, despre acea epocală înfierare sfârșită prost,când colhoznicele și-au ridicat fustele și le-au cerut politrucilor să le ostoiască ei poftele trupești, dacă bărbați nu mai au, fiindcă au murit pentru țară sau au rămas mutilați, și prizonierii nu sunt buni să îi suplineas-că, și au fugit atunci politrucii din calea furiei tovarășelor…
Radu Mărculescu avea umor și poate chiar geniu. Și-a scris zeci de ani amintirile în cap, pentru că a le așterne pe o foaie de hârtie l-ar fi dus din nou în închisoare. Simt o obligație din a-i menține vie memoria, și o voi simți mereu.
A fost un om care a rămas până la capăt demn, în afara oricărui compromis moral major. După ce și-a ispășit periplul concentraționar, a devenit pictor de biserici.
Istoria lui Medi Dinu
Medi Dinu a trebuit să aștepte să împlinească un secol pentru a fi recunoscută drept ceea ce fusese toată viața: o pictoriță de mare valoare. S-a stins anul trecut, la aproape 108 ani.
Când am întâlnit-o avea doar 103 ani și era, deopotrivă, cea mai lucidă și mai frumoasă doamnă din orașul București. Locuia la Căminul de Bătrâni Moses Rosen și nu suporta să îi fie oferit brațul să se sprijine de el atunci când făcea câțiva pași.
Medi Dinu era evreică și a cunoscut ororile Holocaustului – a pierdut zeci (!) de rude din Ardeal. A fost căsătorită cu poetul Gheorghe Dinu (cunoscut sub numele său de avangardist, Stephan Roll); a familiei lui Dinu a fost celebra Lăptărie a lui Enache (tatăl lui Gheorghe Dinu se numea Enache și era iaurgiu).
Medi Dinu a studiat Matematici, Filosofie și Belle Arte (deodată, da). Picta la Balcic în Interbelic și era nelipsită din grupul marilor artiști interbelici, dadaiștii nu îi erau deloc străini.
Medi Dinu i-a cunoscut bine și pe Victor Brauner, și pe Geo Bogza, și pe Filip Brunea-Fox, prințul reportajului românesc interbelic. Când s-a anunțat începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, soțul lui Medi era angrenat într-o convorbire telefonică, mai degrabă relaxată, cu Brunea.
Medi Dinu nu mai credea în Dumnezeu, după Auschwitz și nici nu și-ar mai fi dorit să trăiască o altă viață. Avea un singur regret: că nu avusese copii.
Legile rasiale, prigoana, marginalizarea, toate acestea nu i-au dat nicio șansă. Pe Medi Dinu o chema la naștere Margareta Wechsler. Când adormea, cel mai mult îi plăcea să viseze un câmp pe care au înflorit margaretele. S-a trezit toată viața în zori, ca să picteze. În zori, lumina e cea mai frumoasă.
Istoria lui Emilian Ezechil
Când l-am întâlnit pe Emilian Ezechil avea nouăzeci de ani și abia cobora dintr-un bloc de patru etaje de la una dintre marginile cartierului Titan. Ezechil fusese însă în tinerețe un mândru cavalerist. A făcut și Frontul de Est și Frontul de Vest și ne-a lăsat o carte: „La porțile Infernului, 1941-1945“.
Emilian Ezechil fusese un soldat foarte chipeș. Era zvelt și avea ochii albaștri. Când a plecat la război lăsase în urmă câteva fotografii, iar o fată s-a îndrăgostit de el privindu-l într-o fotografie. Numele ei era Eugenia Marinescu. Și îi scria Eugenia Marinescu: „Aşa am petrecut ziua de astăzi visând, deşi eram trează, plimbându-mă prin frunzele veştede ale aleii care-mi şopteau… e departe, e departe. Şi totuşi, gândul meu a străbătut imensul spaţiu pentru a te întâlni. Te-am zărit într-o tabără. Erai singur, melancolic, gânditor. La ce te gândeai? Am vrut să te chem, dar n-am vrut să te smulg visării şi am plecat cu inima plină de durere“.
S-au întâlnit abia după Stalingrad, dar, ca într-un mare film rusesc, el a plecat pe Frontul de Vest, ea continua să îi scrie, el s-a îndrăgostit de o altă fată (cum?, când?), ea continua să îi scrie, apoi el a fost rănit și a zăcut pe un pat de spital din Ungaria, ea i-a scris, apoi el s-a întors din război și, ca să vedeți cum e nemernica asta de viață, ea nu i-a mai scris niciodată.
De la Emilian Ezechil am învățat că războiul este întotdeauna necruțător cu iubirea – și de aceea războiul este, întotdeauna, cea mai mare tragedie din istoria oamenilor.
Istoria lui Andrei Călărașu
Andrei Călărașu a supraviețuit Holocaustului, a fost într-unul dintre trenurile morții (Iași-Călărași). A ajuns regizor de film și, până la urmă, securiștii l-au silit să emigreze în Israel, unde a făcut o mare carieră în televiziune. L-am întâlnit de multe ori, atât în România, cât și în Israel, la Tel-Aviv.
Andrei Călărașu era un domn strălucitor. Nonagenar deja, își simțea sfârșitul aproape și voia să povestească. Am lăsat un reportofon să toarcă, într-o vară leneșă, la Sinaia, și i-am transcris, mai târziu, viața.
S-a săvârșit cu puțin timp înainte să apară această carte-interviu, în care făcea o splendidă pledoarie pentru memorie. Cartea („Așa a fost viața mea“, Editura Hasefer, 2014) se poate căuta și se poate citi. Altceva ce putem să facem pentru Andrei Călărașu? Desigur, ar mai fi și filmele sale din anii ’50. Ele nu erau filme de propagandă, ele erau comedii („Și Ilie face sport“, „Doi băieți ca pâinea caldă“ etc.).
Andrei Călărașu a îndurat viața printr-un excepțional simț al umorului. Mari actori români îi datorează carierele.
De la Andrei Călărașu am învățat că dreptul de a zâmbi este un drept fundamental al omului și că orice regim totalitar va căuta să îl suprime. Andrei Călărașu a murit fără să și-l piardă.
Istoria lui Ioan Gheorghe
Lui Ioan Gheorghe istoria cea mare i-a adus o salbă de nenorociri. Elev strălucit, a fost trimis de statul român la studii în Germania, ajungând chiar la Berlin, s-a plimbat și el pe Unter den Linden.
Germania era hitleristă atunci, dar Ioan Gheorghe era un adolescent care îmbrăca haina militară și nu purta nicio vină pentru regimul politic pe care nu îl susținuse în niciun fel. Când a izbucnit războiul, a fost solicitat să lupte alături de camarazi nemți.
Apoi a mai fost și întoarcerea armelor. Ioan Gheorghe a căzut la mijloc, între mișcările de trupe ale statului român.
După 1945, viața i-a fost un calvar, cu un dosar ca al lui, nimic bun nu i se putea întâmpla (deși, din nou, nu avusese nicio adeziune ideologică la Germania timpului acela, ci, dimpotrivă, fusese trimis să se școlească militar pentru rezultatele excepționale din România, era doar un bursier).
A trăit, și el, într-o permanentă prigoană și marginalizare. A supraviețuit și Canalului și a căutat să nu-și piardă mințile.
L-am întâlnit în casa sa de pe Strada Soarelui din Giurgiu. Își dedicase un muzeu lui însuși, acestei vieți pe care o socotea excepțională, căci așa și fusese. Prea puțini giurgiuveni înțelegeau însă ce a fost excepțional în destinul lui Ioan Gheorghe, și nu veneau să viziteze muzeul.
Veneau, în schimb, oamenii mahalalei, fiindcă Ioan Gheorghe, școlit cum a fost, făcea pe avocatul mahalalei, îi ajuta cu hârtii, cu petiții, cu jalbe. În război a iubit o nemțoaică – Irchen, o fotografă. Bineînțeles că iubirea lor nu s-a împlinit.
Ioan Gheorghe a rămas până la sfârșit un prizonier în celula secolului XX.
Istoria lui Libe Havas-Burihovici și a lui Janos Gottlieb
Libe Havas-Burihovici a supraviețuit deportărilor din Transnistria și a ajuns om de știință. Janos Gottlieb a supraviețuit în mai multe lagăre naziste și a ajuns și el om de știință, o somitate în domeniul fizicii teoretice. Libe Havas-Burihovici și-a pierdut mama în Transnistria și a fost martora unor orori greu de explicat, a văzut cu ochii ei acte de canibalism. Morții erau mâncați.
Scriam așa, la întoarcerea de la întâlnirea cu doamna Havas: „În vise îi mai apar încă şobolanii aceia mari, cât pisicile, muşcând din oamenii incapabili să se mai ridice, incapabili să mai strige. E o viziune romanţată, de fapt, a fost mult mai rău. În Transnistria, la începutul anilor ’40, gloanţele erau varianta aproape umană, la care călăii apelau în ultimă instanţă. Mizeria, păduchii, foametea îşi făceau, invariabil, treaba. Cuvintele următoare sunt mici, aproape scrijelite: Libe Havas-Burihovici a supravieţuit printr-o minune şi a trăit cu un coşmar“.
Janos Gottlieb l-a păcălit pe însuși doctorul Mengele că este mai în vârstă și l-a ajutat, cu mâna sa, pe tatăl său să se spânzure pentru că nu mai putea îndura dezumanizarea din lagăre, iar el, un copil, un adolescent, a supraviețuit fiindcă un gardian îi cerea favoruri sexuale. La ieșirea din lagăr, Janos Gottlieb mai avea treizeci și două de kilograme.
Erau – și Libe Havas-Burihovici și Janos Gottlieb (în acte, Ioan Gottlieb) – foarte bătrâni când i-am întâlnit, vorbeau greu despre ce trăiseră în prima parte a vieții lor, dar nu vorbeau cu resentiment. De la ei am învățat cât de importantă este iertarea.
Janos Gottlieb a fost căsătorit cu Cleopatra Mociuțchi, creștină, și ea doctor în fizică. La ei în casă se țineau și sărbătorile creștine, și cele evreiești. Când i-am vizitat aveau un brad în sufragerie, iar sub el erau cadouri. De la ei am învățat cât de importantă este, în inima omului, absența granițelor.
Ce a vrut Dumnezeu când a creat femeia
Și am mai întâlnit oameni excepționali pe drumul străbătut, mulți!, mulți!, pe Miriam Korber-Bercovici, care a ținut un jurnal în Transnistria, ea a ajuns medic oncolog și a salvat nenumărate vieți de copii. Jurnalul ei, într-o societate capabilă să facă pace cu trecutul, ar fi fost cunoscut ca Jurnalul lui Anne Frank. A rămas anonim.
Pe Leonard Zăicescu, profesor la fel ca Radu Mărculescu, supraviețuitor al pogromului de la Iași, pe Liviu Beriș, care s-a întors viu din Transnistria, pe Otto Adler, care a aflat la Auschwitz că viața are strălucirea aurului de douăzeci și patru de carate, pe Iancu Țucărman, supraviețuitor al pogromului și el, pe Micaela Ghițescu, care a trecut prin închisorile comuniste, nevinovată, și a fredonat „Oda bucuriei“ când a murit Stalin, și a ținut în viață, atâția ani, revista „Memoria“, excelentă traducătoare din limba portugheză și, foarte probabil, femeia care m-a ajutat să înțeleg ce a vrut, până la urmă, Dumnezeu când a creat femeia…
Pe Cicerone Ionițoiu și pe Vasile Paraschiv, atâția și atâția alți seniori, toți cu magnifice lecții de viață, pe care mi-a plăcut să le ascult, și fără de care nu știu cine aș fi astăzi, nici măcar dacă aș mai putea fi om.
