Capitala Croaţiei, Zagrebul, găzduieşte unul dintre cele mai originale muzee din lume intitulat „Muzeul relaţiilor distruse“. Acesta prezintă dragostea pe dos printr-un soi de expoziţie anti Valentine’s Day ce cuprinde obiecte personale donate de sute de oameni din toată lumea, obiecte ce provin din foste relaţii amoroase.
Aceste „artefacte“ ale dragostei pierdute sunt însoţite de tot felul de poveşti, unele lacrimogene şi uşor comice, altele sfâşietoare, unele furibunde şi ameninţătoare, iar altele, dimpotrivă, ironic-resemnate. Fie că râd, fie că lăcrimează, pentru vizitatori, trecerea prin cele opt camere ale Muzeului relaţiilor distruse funcţionează ca o adevărată terapie .
Ce rămâne în urmă după ce dragostea moare
De altfel, el a fost creat tot dintr-o necesitate psihologică. Cei doi fondatori ai instituţiei, cineasta Olinka Vištica şi sculptorul Dražen Grubišić, au trăit o intensă poveste de dragoste, care s-a terminat după patru ani de convieţuire. Dar în loc să-şi împartă obiectele dragi, ei au decis să le depună într-un spaţiu comun, într-un fel de tezaur al dragostei lor pierdute. Vrând ca din povestea lor să se tragă şi anumite învăţăminte, ei au decis să transforme acest altar al iubirii sfârşite într-un muzeu. Cum erau doi artişti săraci, nu au avut altă cale decât pe aceea de a împrumuta bani de la prieteni. Ideea lor li s-a părut acestora atât de bună, încât imediat s-au găsit nu doar investitori în muzeu, ci şi donatori de exponate. Uşor-uşor s-au adunat sute de astfel de rămăşiţe ale poveştilor de amor şi nu numai. Fiind vorba de relaţii distruse în general, au apărut şi obiecte ce le aparţineau copiilor care se despărţiseră de părinţi abuzatori, sau chiar unele ce aminteau de cetăţeni „seduşi“ şi abandonaţi de politicieni care nu şi-au îndeplinit promisiunile electorale.
Printre exponate se găsesc rochii de mireasă, fotografii, cărţi de rugăciuni, chei de la case, animale de pluş, jucării erotice, certificate de căsătorie şi de divorţ, scrisori de dragoste, poezii şi daruri primite de la cel cândva drag, dar şi obiecte ceva mai contondente precum o toporişcă folosită de un partener înşelat pentru a distruge toată mobila din casă, un ciob dintr-un geam spart la furie sau oglinda retrovizoare ruptă de pe maşina iubitului găsită parcată în faţa casei altei femei.
O vizită dătătoare de înţelepciune
Cum orice om de pe planetă a iubit şi a fost părăsit măcar o dată în viaţa lui, muzeul a devenit imediat după deschidere un adevărat hit, creatorii lui primind invitaţii pentru a expune pe toate continentele.
Vizitatorii care curg valuri-valuri (numai anul acesta au trecut pragul muzeului 40.000 de oameni) nu se pot opri să nu scoată din geantă câte un obiect pe care simt nevoia urgentă de a-l dona. Aşa se face că proprietarii muzeului vor avea „material didactic“ pentru mulţi ani de acum încolo.
„Este interesant cum reacţionează oamenii la vederea acestor exponate“, mi-a declarat Olinka Vištica, cu ocazia vizitei pe care am făcut-o la muzeul său. „Tinerii, care vin de obicei ţinându-se de mână, se amuză nespus de tare, crezând cu inconştienţa specifică vârstei lor că ei nu vor păţi niciodată aşa ceva, în schimb cei trecuţi de prima tinereţe privesc totul cu mult mai multă seriozitate. Ei simt nevoia să îşi facă un bilanţ al relaţiilor distruse pentru că viaţa noastră nu este în realitate atceva decât un şir de îndrăgostiri şi de dez-îndrăgostiri, cu toţii fiind la un moment dat în postura de a înşela sau de a fi înşelaţi. Sper ca muzeul nostru să îi ajute pe cei care îi trec pragul să îşi vindece sau măcar să-şi aline furia şi depresia realizând că nu sunt cu siguranţă nici primii şi nici ultimii posesori ai unor inimi frânte.“
Cei care doresc să plece acasă cu o amintire, pot lua de la magazinul muzeului lucruri haioase pe care să le dăruiască apoi foştilor parteneri, de pildă ciocolată cu blesteme de genul „sper ca mâncând asta să faci fundul mare“ şi multe altele.
O vizită la Muzeul relaţiilor distruse se încheie ca de la sine la cârciumioara din incinta clădirii, unde fiecare vizitator se apucă în mod invariabil să-şi povestească viaţa la un pahar. Toţi se transformă, pe rând, din povestitori în ascultători, nimeni nu comentează, nimeni nu judecă. Şi, deşi este vorba despre un spaţiu dedicat cenuşii vechilor iubiri, vizitatorii reuşesc cumva la plecare să-şi ridice de pe fundul borcanului cu depresie inimile rupte în două şi, zâmbind puţin trist, să le lipească la loc.
