În serbarea Sânzienele se împletesc elemente daco-celtice ale unui cult solar cu cele ale cultului roman al zeiţei Diana şi cu cele creştine, legate de naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Una dintre cele mai interesante sărbători precreştine păstrate în Transilvania este, totodată, una dintre cele mai vechi. Sânzienele indică atât puterea sincretismului religios, care a făcut ca diferite tradiţii să fie contopite în aceeaşi sărbătoare, dar şi continuitatea populaţiei daco-romane în Transilvania, pentru că românii de azi păstrează vechi sărbători păgâne, celebrate odinioară de strămoşii lor şi îmbrăcate într-o haină creştină.
Stratul daco-celtic
Primul strat al sărbătorii este cel dacic sau, după unele opinii, daco-celtic. În Transilvania şi în Maramureş, convieţuirea tracilor şi a celţilor este atestată arheologic. Dacii au împrumutat de la celţi tehnica prelucrării fierului, iar istoricii Antichităţii amintesc, printre altele, episoadele în care regele dac Burebista a învins trei mari confederaţii de triburi celtice. Este normal că unele dintre ritualuri au trecut de la daci sau celţi sau invers. De Sânziene, era celebrat zeul solar. În preajma Solstiţiului de vară, în Maramureş, oamenii aprindeau făclia de Sânziene, ca semn al puterii atotbiruitoare a zeului solar. În sate precum Maieru, din judeţul Bistriţa-Năsăud, oamenii aprindeau focurile de Sânziene şi săreau peste ele, pentru a se purifica. Multe dintre ritualurile precreştine era însoţite de libaţiuni din vin alb sau din mied.
Stratul roman
Peste această sărbătoare s-a impus şi un strat roman. Denumirea de Sânziene vine, spun etnologii, din denumirea romana Sancta Diana, zeiţa lunii, a înţelepciunii şi a vânătorii. Preotesele Dianei celebrau, după cea mai scurtă noapte a anului, începutul creşterii nopţii şi a puterii astrului nocturn. Zeiţa Diana dăruia înţelepciune preoteselor, care au devenit în imaginarul colectiv ielele, care ştiau să culeagă în această perioadă ierburi de leac sau utile în diverse ritualuri magice. De exemplu, verbina ori frunza de arţar. Sărbătoarea presupunea şi îmbăiatul ritual, într-o apă curgătoare, a preoteselor Dianei, a sânzienelor, care se prindeau, goale, într-un joc, o horă rituală.
Exista legenda că bărbatul care priveşte jocul sânzienelor îşi pierde minţile. Tinerele fete împleteau cununi de flori de sânziene, pe care le foloseau în diferitel ritualuri de dragoste şi de fertilitate. Exista credinţa că, dacă fetele îşi aruncă cununile pe acoperiş şi ele rămân agăţate, eşle se vor mărita curând. Cununile de Sânziene aveau şi rolul magic de a proteja gospodăriile şi holdele oamenilor. Tot de Sânziene, bătrânele adunau rouă şi locuri necălcate de picior de bărbat. Roua era adunată cu o pânză albă şi strânsă într-o oală de lut. Ea era folosită în scopuri rituale. În Maramureş, se spălau cu această rouă tinerele fete care doreau să se mărite curând, dar şi tinerele neveste care doreau prunci.
Sărbătoare creştină
Un al treilea sens al sărbătorii este cel creştin. În primele veacuri, Biserica a încercat să creştineze vechile ritualuri. De exemplu, de Sânziene, creştinii sărbătoresc naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Este tot o sărbătoare a fertilităţii, deoarece Sfânta Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, era steapă. Naşterea sfântului prefigurează şi naşterea Mântuitorului, Isus Cristos, al cărui mamă, Fecioara Maria, era verişoara Sfintei Elisabeta.
