Dezbaterile dintre liderii politici care aspiră la o funcție executivă de vârf sunt relativ recente în istoria politică a democrațiilor occidentale, se desfășoară în condiții relativ diferite și au avut, de multe ori, rezultate neașteptate. Dar, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat marți seară la Realitatea TV, toate au ceva în comun: regulile stricte, pe care nici un candidat nu le poate încălca.
Istoria dezbaterilor prezidențiale se confundă cu nașterea televiziunii. Nu există istoric, sociolog sau consultant politic care să nu știe că la prima dezbatere televizată din lume, cea dintre republicanul Richard Nixon și democratul John F. Kennedy, Nixon a fost considerat învingător de majoritatea celor care au ascultat dezbaterea la radio, iar Kennedy de către cei care au văzut-o la televizor. Postura, coafura, zâmbetul, tinerețea și siguranța de sine ale lui Kennedy, în contrast cu un Nixon ezitant, care transpira din abundență, au înclinat balanța spre tânărul senator.
Ales în 1964 pe fondul de simpatie creat de asasinarea lui Kennedy, Lyndon Johnson nu a participat la nici o dezbatere în 1964, iar în 1968 și 1972 Nixon nici n-a vrut să audă, după pățania din 1960. Abia în 1976 au fost reluate dezbaterile prezidențiale în Statele Unite. Ele au produs și prima mare răsturnare atunci când Gerald Ford, deja președinte de doi ani, a afirmat că „nu există nici o dominație sovietică asupra Europei de Est”. În 1980 și 1984, fostul comentator radio și actor Ronald Reagan și-a distrus complet adversarii consacrând rolul dezbaterilor în alegeri. În 2012, după o primă dezbatere catastrofală în fața lui Mitt Romney, Barack Obama a reușit să recupereze în cea de-a doua și și-a asigurat cel de-al doilea mandat.
Cei care au revitalizat dezbaterile prezidențiale au fost francezii în 1974, la primele alegeri directe pentru funcția de șef al statului. De atunci, au fost organizate câte două dezbateri prezidențiale la fiecare rundă de alegeri – unele marcate de replici memorabile –, până în 2012, când, după o singură dezbatere, francezii au conchis că François Hollande arată suficient de prezidențial ca să îl înlocuiască pe Nicolas Sarkozy, o decizie pe care astăzi o regretă.
După ce au rezistat vreme de zeci de ani, britanicii au organizat prima dezbatere în trei în 2010, între liderii Partidului Laburist – Gordon Brown, Conservator – David Cameron, și Liberal-Democrat. Deși Brown este considerat un om extrem de inteligent și capabil, s-a dovedit o prezență televizuală catastrofală și, în consecință, astăzi Marea Britanie este condusă de o coaliție conservator-liberală.
Brown și-a revenit anul acesta, când a reușit aproape de unul singur să salveze uniunea anglo-scoțiană printr-o campanie publică agresivă, după o prestație lamentabilă a lui Alistair Darling, fostul secretar de stat laburist pentru Scoția, în cea de-a doua dezbatere cu liderul Partidului Național Scoțian, Alex Salmond. Nici Germania nu a rămas imună la fascinația dezbaterii. În 2013 a avut loc o singură dezbatere televizată între Angela Merkel și liderul social-democrat, Peer Steinbrück. Deși Steinbrück a bombardat-o pe doamna Merkel cu tot felul de întrebări factuale care conțineau multe cifre, cancelarul și-a păstrat cumpătul și a răspuns calm și precis la toate șarjele. Dezbaterea, considerată una dintre cele mai plicticoase din lume, a fost suficientă pentru ca germanii să răsufle ușurați și să realeagă Uniunea Creștin Democrată.
Reguli clare și fixe
Deși diferă ca format și loc de desfășurare – în Statele Unite au loc în universități, cu public; în Franța, într-un studio de televiziune; iar în Marea Britanie, la trei televiziuni diferite (din care nu a lipsit însă BBC; nu ca la noi acum, unde TVR nu joacă nici un rol) –, ele sunt întotdeauna negociate între partide și echipele de campanie. În America, ele se fac în baza unui Memorandum de Înțelegere semnat de ambele părți, care de obicei este secret, dar s-a întâmplat și să fie făcut public. După model american, toate dezbaterile durează 90 de minute, candidații nu pot face declarații introductive, doar de încheiere. Un model inventat tot de americani este cel al duratei intervenției. Un candidat are la dispoziție două minute să răspundă la o întrebare sau să facă o declarație, oponentul are la dispoziție un minut să răspundă, iar moderatorul are la dispoziție un minut pentru a aloca 30 de secunde unuia, celuilalt sau ambilor candidați pentru a contrarăspunde. Nu există întreruperi, proteste și nu se sare rândul sub amenințarea penalității cu tăierea microfonului. În Franța, când Sarkozy a încercat să sară peste rând și să sară la bătaie fără aprobarea moderatorului, așa cum a făcut Victor Ponta marți, a creat o impresie execrabilă și și-a săpat singur groapa. Americanii au mers până acolo încât au ajuns să semnalizeze cu semafoare timpul rămas ca la baschet, de la verde la roșu când mai sunt cinci secunde.
Neutralitatea dezbaterii este asigurată, în Statele Unite, de o Comisie a Dezbaterilor Prezidențiale, care are grijă ca ambii candidați să aibă parte de tratament egal. Comisia este o organizație nonprofit bipartizană condusă de cei doi președinți ai partidelor republican și democrat și care, pe lângă respectarea regulilor, are drept funcție esențială strângerea de fonduri și donații de la cetățeni și companii pentru sponsorizarea acestor dezbateri cu toată logistica implicată.
În concluzie, nu au existat niciodată în lumea democratică situații similare cu cele create de candidați și de staff-urile candidaților la alegerile prezidențiale din România, în 2014 în care nici o regulă comună nu pare să fi fost agreată. În rest, aproape orice lovitură este permisă. Ronald Reagan a fost acuzat că a pus mâna de briefing-urile de dezbatere ale lui Jimmy Carter, George W. Bush a fost acuzat că a trișat și că a purtat o cască în timpul dezbaterii cu John Kerry, iar tatăl său, George H. Bush, a fost hărțuit de un actor îmbrăcat în pui de găină – Chicken George – pentru că inițial a refuzat să participe la dezbateri cu Ross Perot și Bill Clinton. Nimeni nu a folosit niciodată găini vii sau moarte pentru că, în America, asta este o infracțiune.
