Președintele Klaus Iohannis a reafirmat până la sațietate în aparițiile sale publice de la Chișinău susținerea pe care Bucureștiul o acordă procesului de integrare europeană a Republicii Moldova și disponibilitatea de a sprijini acest proces. Pe de altă parte, Iohannis s-a referit la România ca la o ancoră de stabilitate pentru Moldova și Ucraina, în contextul agresiunii ruse din estul Ucrainei. Nu este greu de realizat însă că reformele necesare integrării europene se află în conflict cu nevoia de stabilitate regională, iar din declarațiile lui Iohannis nu reiese deloc clar ce dorește mai mult președintele României de la Moldova.
Un stat care dorește să devină membru al Uniunii Europene trebuie să îndeplinească trei criterii stabilite acum 12 ani la Copenhaga: democrație, stat de drept, drepturile omului și protecția minorităților, economie de piață viabilă și capacitatea administrativă de a-și asuma calitatea de membru. Evident, Moldova nu îndeplinește, întru totul, nici unul din aceste trei criterii.
România, ca stat care a trecut prin toate etapele negocierilor de aderare, poate contribui concret la parcursul european al Moldovei punându-i la dispoziție experiența sa din toate etapele de negociere, ceea ce înseamnă asistență concretă pentru reforme în toate domeniile deficitare pentru implementarea aquis-ului comunitar, de la reformele economice și la cele administrative și până la domeniul în care România, forțată de propria conjunctură internă, a ajuns un model pentru statele din jur: reforma Justiției și combaterea corupției. Nu există o modalitate mai concretă și mai eficientă de a asista Moldova pe calea europeană decât un plan de reforme urmărit pas cu pas pe baza unor foi de parcurs negociate și convenite cu Bruxelles-ul și asistate cu expertiză de la București.
Acest sprijin concret nu se poate rea-liza, desigur, decât dacă Guvernul de la Chișinău este dispus să se angajeze pe calea acestor reforme. Or, acest lucru este departe de a fi garantat. Nici fostul guvern condus de Iurie Leancă nu a arătat o apetență deosebită pentru reforme și cu atât mai puțin actualul guvern, condus de Chiril Gaburici cu sprijinul parlamentar al comuniștilor. Sub Leancă, eforturile europene s-au limitat la demersuri diplomatice, în vreme ce reformele interne au stagnat. Cea mai bună radiografie a situației reale din Republica Moldova a fost făcută de ambasadorul Pirkka Tapiola, şeful Delegaţiei Uniunii Europene la Chișinău, într-un interviu acordat portalului Moldova Curată.
Dincolo de limbajul diplomatic, din evaluarea lui Tapiola reiese că Moldova nu a făcut nimic pentru reformarea sectorului bancar (Moldova se confruntă cu o depreciere accelerată a leului, care poate duce la o criză financiară gravă), deși a primit asistență din partea UE, nu a făcut nimic în privința combaterii corupției, dimpotrivă, a înființat o Comisie de Integritate fără nici o putere, fapt care a determinat Comisia Europeană să blocheze fondurile, și absolut nimic în reforma Justiției, unde instituția Procurorului General este nereformată (de fapt, e mai rău, funcția e negociată politic de partide), iar dosarele se atribuie tot preferențial deși există un angajament privind implementarea unui sistem de distribuție aleatorie.
Jurnaliștii și politicienii de la Chișinău se întreabă ce poate face Moldova pentru a avea instituții anticorupție la fel de eficiente ca DNA din România. Țara noastră poate oferi răspuns la această întrebare, dar, dacă Guvernul de la Chișinău
s-ar angaja serios pe calea reformelor fundamentale în economie, justiție și administrație și ar implementa un sistem de combatere a corupției cât de cât eficient, atunci Moldova ar fi zguduită de un cutremur politic atât de violent încât însăși statalitatea ei ar fi în pericol. Și așa, cu pericolul rus planând deasupra capului, cu agenții de influență ai Moscovei bine infiltrați și bine reprezentați la vârful politicii moldovene și cu veșnicele amenințări separatiste din Transnistria și Găgăuzia, Moldova este într-o stare mai fragilă decât a fost vreodată de la declararea independenței. Noua politică rusă de constituire prin forță a propriei sfere de influență reprezintă un factor de destabilizare în plus.
De aici și dilema președintelui Iohannis față de Republica Moldova. Pe de o parte, un sprijin ferm și concret pentru reformele europene poate duce ușor la destabilizarea țării, iar pe de alta, România are nevoie de cel puțin un vecin stabil la Răsărit în condițiile unei Ucraine care numai stabilă nu este.
Această tensiune între nevoia de stabilitate și nevoia de reforme a reieșit din toate întâlnirile și declarațiile președintelui, precum și din discursul rostit de el la Universitatea de Stat. Pe de o parte, președintele s-a întâlnit numai cu partidele pro-europene, dar, pe de alta, a continuat să-și exprime încrederea în voința de integrarea europeană a unui guvern susținut de un partid antieuropean. Pe de o parte, a subliniat șansa enormă pe care o are Moldova să aibă un avocat puternic ca România în Uniunea Europeană; pe de alta a vorbit despre România ca „ancoră de stabilitate regională și partener solid pentru Moldova și Ucraina“.
Întrebat cum poate avea Moldova o Justiție și o DNA ca la București, Iohannis a răspuns: „E nevoie de voinţă populară şi de voinţă politică, şi atunci lucrurile acestea se pot rezolva. Poate suna foarte superficială treaba cu voinţa populară, dar dacă electoratul doreşte o reformare, o îmbunătăţire a clasei politice (…), o să vedeţi că
dintr-o dată, politicienii înţeleg că ceva trebuie schimbat în abordare“. În esență, Iohannis le-a spus moldovenilor că pot avea atâta Europă și atâta Justiție câtă vor să-și ia.
