Este neclar în acest moment dacă, prin nominalizarea lui Hans G. Klemm, președintele SUA a dorit să joace o carte sigură în confruntarea cu un Congres dominat de republicani sau dacă există și alte rațiuni, mai subtile, cum ar fi faptul că diplomatul propus este vorbitor de limbă germană.
De la plecarea ambasadorului Mark Gitenstein, președintele Obama nu a reușit să nominalizeze un ambasador la București care să treacă de audierile din Senat, al cărui aviz este obligatoriu. La București, această vacanță prelungită a postului de ambasador a fost interpretată ca o lipsă de interes a Casei Albe pentru România, după cum la fel fusese interpretată și numirea lui Gitenstein, care, fiind politică, a fost “citită”, la rândul ei, ca o nominalizare “de mâna a doua”, trecută la capitolul sinecuri de actuala administrație. Nici una dintre aceste două interpretări nu este adevărată.
Absența prelungită a unui ambasador la București și în alte capitale ține exclusiv de raporturile de putere complicate de la Washington și de conflictul deschis dintre republicanii din Senat (cameră cu atribuțiuni extinse de politică externă) și Casa Albă. În 2009, când democrații aveau o majoritate confortabilă în ambele Camere ale Congresului, Obama a fost în măsură să îl numească fără probleme pe Gitenstein. După pierderea majorității în Camera Reprezentanților, relațiille dintre Obama și democrați s-au deteriorat rapid, iar numirile de ambasadori au devenit un câmp de luptă pe tema politicii externe a administrației. Situația a devenit încă și mai conflictuală din toamna anului trecut, când republicanii au reușit să obțină majoritatea în ambele Camere și se află în prezent la cel mai scăzut nivel după ce liderii republicani din Senat au amenințat că nu vor aproba nici un tratat în care se fac concesii Iranului în privința programului nuclear al acestei țări, o situație extrem de rară la Washington, unde politica externă este bipartizană.
Pe de altă parte, în mod tradițional, președintele își rezervă 25-30% din posturile de ambasadori pentru numiri politice. Cea mai mare parte revine unor personalități care au contribuit consistent la campania electorală prezidențială, dar o parte revin unor personalități relevante, așa cum a fost cazul fostului ambasador la Moscova, Michael McFaul, care s-a dovedit un ghimpe în coasta lui Putin. Întotdeauna însă sunt numiți politic oameni de încredere și așa a fost cazul cu ultimii doi ambasadori la București, Nicolas Taubman, un om de afaceri apropiat președintelui Bush, și Mark Gitenstein, un vechi colaborator al vicepreședintelui Joe Biden.
Nominalizarea lui Hans G. Klemm întrerupe această tradiție, având în vedere că este vorba de un diplomat de carieră care a îndeplinit numeroase funcții de rangul al doilea în diverse ambasade, funcții de management în interiorul uriașei și complicatei birocrații a Departamentului de Stat și postul de ambasador în tânărul stat al Timorului de Est. Abia această alegere a lui Obama a unui funcționar de carieră poate ridica semne de întrebare privind o posibilă reducere a interesului administrației, unde președintele american nu mai simte nevoia să numească un apropiat. O a doua explicație ar fi că Obama a făcut o alegere neutră care să treacă fără probleme de Senat. A treia ar fi că, fiind vorba de un vorbitor de limbă germană, care a lucrat o dată în ambasada SUA din Germania, este un partener potrivit pentru proaspătul președinte român. În sfârșit a fost evocată și o altă explicație, potrivit căreia deși ambasadorul Klemm nu pare să aibă o experiență cunoscută în privința Europei de Est, ar avea alte abilități, ceva mai specifice, dar aceasta este, prin definiție, imposibil de verificat.
O certitudine cu privire la omul trimis de Washington la București vom avea dacă Hans Klemm va trece de Senat și, mai ales, dacă mandatul său va fi prelungit și după încheierea mandatului Obama. Până atunci, vom avea un ambasador plin la București, ceea ce răspunde la multe întrebări, dar ridică altele.
