Raportul Comisiei Europene în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare pe Justiție pentru anul 2015 confirmă evoluțiile din ultimii ani. DNA și ANI, instituții create la cererea UE, funcționează exemplar, sistemul de justiție a făcut progrese semnificative spre independență și profesionalism sub conducerea Înaltei Curți și cu concursul mai modest al CSM, deși există probleme serioase în sistem, de vreme ce unificarea jurisprudenței încă nu a fost realizată.
De partea cealaltă clasa politică reprezintă în mod obiectiv, prin dominația asupra Legislativului, principala piatră de moară, care împiedică în mod constant consolidarea reformelor realizate până acum. Cum influența Legislativului poate fi extrem de nocivă, raportul CE conchide, așa cum se poate vedea din titlul pe care l-am ales, că nimic nu a fost câștigat definitiv încă în materie de Justiție. Și atunci, de ce se grăbește Guvernul să ceară termene pentru ridicarea MCV când soluția este la București, nu la Bruxelles?
Guvernul a difuzat un comunicat în care afirmă că „Acest al treilea raport anual consecutiv pozitiv dovedește caracterul durabil și sustenabil al reformei în justiție și al luptei împotriva corupției, fiind un indicator al măsurii în care autoritățile române și-au asumat și au îndeplinit obiectivele MCV. În acest sens, considerăm că recunoașterea progreselor din raportul MCV ar putea fi subliniată mai clar prin introducerea unei perspective de finalizare a acestei monitorizări de către Comisia Europeană.
Astfel, având în vedere concluziile pozitive ale raportului, considerăm că există premisele finalizării procesului MCV prin internalizarea obiectivelor mecanismului la nivelul autorităților române, de exemplu, în structura Strategiei Naționale Anticorupție. Potrivit aceluiași document, reformele prevăzute de MCV, inclusiv lupta împotriva corupției, sunt și trebuie în continuare întreprinse în primul rând pentru societatea romanească, dincolo de reperele stabilite prin acest mecanism de cooperare și verificare. Angajamentul Guvernului de a îndeplini aceste obiective, în beneficiul societății românești și al cetățenilor români, este unul puternic și fără echivoc“.
Ceea ce susține Guvernul pare, la prima vedere, corect, dar, în realitate, este profund lipsit de onestitate. În primul rând, nu este vorba de un „raport pozitiv“ așa cum pretind toate guvernele de la București, încă din 2007, poate cu excepția momentului august 2012. Toate rapoartele conțin elemente pozitive și negative iar guvernele, invariabil, se agață de elementele pozitive chiar dacă nu au nici un merit, ba dimpotrivă. Această practică era facilitată și de un soi de abordare politic corectă din trecutul nu foarte îndepărtat care cerea ca și cele mai proaste evaluări să fie îmbrăcate într-un limbaj pozitiv, încurajator, dar, cel puțin în ultimele două rapoarte, avem parte de un limbaj mai clar și mai coerent, care lasă puțin loc răsucirii adevărulului. Iar raportul de anul acesta face încă din start o distincție fundamentală între instituțiile Justiției aflate în avangarda reformei – DNA, ANI, Înalta Curte – și clasa politică și partide care se folosesc de parlament și de pozițiile din administrație pentru a bloca reformele, pentru a submina cerințele de integritate și a pune piedici instituțiilor anticorupție.
Cum în trecutul apropiat – și raportul face referință directă la anii 2012 și 2013 (marțea neagră) – forțele antireformiste care sunt politice au dovedit că au suficientă forță distructivă și cum nu s-a făcut nimic în ultimul an pentru a împiedica repetarea acestor atentate la statul de drept și independența Justiției, raportul conchide pe bună dreptate că reformele nu sunt ireversibile și că nu există consensul necesar la nivel politic pentru ca acestea să fie durabile. Or, aceasta este departe de concluzia pozitivă pe care o subliniază Guvernul în comunicatul său, dimpotrivă, este un semnal de îngrijorare.
Solicitări concrete de acțiune
În concluziile raportului se afirmă foarte clar că: 1. „Integritatea ar trebui să fie principiul călăuzitor în viața publică, iar cadrul juridic și instituțiile din domeniul integrității să fie concepute pentru a promova acest obiectiv.“ și 2. „Menținerea eforturilor instituțiilor judiciare care combat corupția la nivel înalt rămâne cel mai important semnal de consolidare a luptei împotriva corupției. Legislația în domeniul corupției trebuie să se aplice tuturor în mod egal și la toate nivelurile.“
Aceste două recomandări nu reprezintă simple lozinci așa cum le-ar plăcea politicienilor să le interpreteze, ci solicitări concrete de acțiune din partea Comisiei Europene fără de care nu putem spera la ridicarea MCV.
Cea din urmă rezolvă o dispută penibilă legată de procedura de desemnare a noului procuror șef DNA, sau mai concret dacă ar trebui sau nu ca ministrul Raluca Prună să o reconfirme pe Codruța Kövesi. Răspunsul Comisiei este elegant și corect: Indiferent pe cine veți alege, aveți grijă ca procedura să fie una transparentă, iar persoana aleasă să mențină activitatea anticorupție cel puțin la standardele impuse de Kövesi. De altfel, dincolo de disputa legată de conducerea DNA, Comisia atrage atenția în mai multe rânduri în cele 16 pagini de raport că anul 2016 în care au loc atâtea modificări la vârful DNA, DIICOT, Procuraturii Generale, Înaltei Curți și CSM este anul test pentru confirmarea sau infirmarea durabilității și ireversibilității reformelor în Justiție și un prag important în funcție de care poate fi luată în considerare ridicarea MCV. Prin urmare, Comisia cere guvernământului (Parlament-Președinte-Guvern) să dovedească mai întâi angajament și consens privind reformele și abia apoi poate fi luată în discuție eventuala suspendare. Din acest punct de vedere, comunicatul Guvernului Cioloș poate fi privit ca o lovitură ieftină de imagine de care nu are nevoie, pentru că nu are, teoretic decât un mandat limitat.
Cea dintâi reprezintă una din cele mai „tari“ cereri ale Europei față de România. Documentul insistă ca niciodată asupra măsurilor de prevenție a cazurilor de incompatibilitate și conflict de interese în achiziții publice și administrație și se oprește foarte aproape de la a recomanda direct liderilor politici să adopte criterii stricte de integritate pentru candidații la funcții în stat pentru a preveni actele de corupție, dar în realitate exact la acest lucru se referă. În comparație cu această cerință de curățare din interior a clasei politice, recomandarea ca Parlamentul să adopte criterii obiective de ridicare a imunității trece în plan secund. Comisia Europeană admite, laolaltă cu societatea civilă și protestatarii la care se referă în două rânduri, că fără o reformare în sensul integrității a clasei politice, reforma statului de drept în România nu mai poate înainta prea mult. Și, cum aceasta este departe de a fi fost măcar demarată și oricând există riscul unui nou iulie 2012 sau unei noi marțe negre, cererea de fixare a unui termen de suspendare a MCV este cel puțin prematură dacă nu rău plasată. Una dintre explicațiile pentru care Guvernul evocă ridicarea MCV ar putea fi tentativa de a forța aderarea la spațiul Schengen cel puțin cu frontierele maritime și aeriene sau, în cel mai rău caz, aeriene, în condițiile în care cel mai probabil Comisia va da curs cererii de suspendare a zonei de liberă circulație pentru doi ani. Dar asupra acestei chestiuni vom reveni în zilele următoare cu un material mai amănunțit.
