Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

"UE ar trebui să ştie că România nu e în stare să se modernizeze"

Sabina Fati 23.11.2010 - 20:21

Profesorul britanic Tom Gallagher îşi lansează astăzi la Bucureşti volumul „Deceniul pierdut al României. Mirajul integrării europene după anul 2000" în care explică de ce instituţiile româneşti nu erau ...

Share

Profesorul britanic Tom Gallagher îşi lansează astăzi la Bucureşti volumul „Deceniul pierdut al României. Mirajul integrării europene după anul 2000" în care explică de ce instituţiile româneşti nu erau pregătite pentru integrare şi de ce modernizarea ţării întârzie. În acelaşi timp, profesorul Gallagher vorbeşte şi despre felul în care companiile occidentale au profitat de integrarea ţării în UE, dar şi despre faptul că economia bulgară a cunoscut „o privatizare mult mai reală decât cea din România".

Ultima dvs. carte, „Deceniul pierdut al României. Mirajul integrării europene" după anul 2000, sugerează nu doar că România nu era pregătită de integrare, ci şi că Uniunea Europeană a făcut o greşeală deschizându-i uşile. Care sunt riscurile pentru UE?

T.G.:  Cu siguranţă că României trebuia să i se dea şansa de a deveni membră cu drepturi depline a UE. Dar UE nu a reuşit să-şi dea seama că o ţară cu probleme născute dintr-o formă foarte distructivă de comunism avea nevoie de cea mai strictă supraveghere de la Bruxelles. În schimb, aproape mereu România a fost un gând îndepărtat. A fost impus un plan de aderare care avea prea puţină legătură cu problemele ţării. UE a direcţionat sume imense de bani către ţară şi au fost urmărite privatizări radicale, înţelegând însă prea puţin care va fi impactul lor.

Nu a fost o surpriză că valorile şi capacităţile care au întărit alte noi state membre nu au ajuns în România. În schimb, viaţa politică şi economică este dominată de un spectru restrâns de forţe, implicate în practici economice speculative şi care au nevoie de un stat clientelar şi de o democraţie slabă pentru a izbândi. Este evident că UE nu este mai puternică prin primirea unei ţări care este atât de refractară la modernizare ca România. Dar în loc să arunc cea mai mare parte a vinei pe România, în cartea mea pun la colţ UE pentru că a crezut că strategia sa de europenizare poate funcţiona în cele mai multe locuri, chiar dacă Bruxelles uită să se implice total.

Pentru România, potrivit demonstraţiei din cartea dvs., principalul risc a fost că firmele occidentale au profitat de reglementările laxe în propriul beneficiu, iar exemplul cel mai ilustrativ pe care îl daţi sunt băncile şi firmele austriece. Vreţi să spuneţi că, păcălind UE, până la urmă românii au fost cei păcăliţi?

T.G.:  Eurocraţii de frunte care au fost implicaţi în România, în perioada anilor de negociere dintre 2000 şi 2006, îi îndemnau deseori pe cetăţeni să înghită doctorii economice dureroase, pentru ca până la urmă şansele lor să câştige un salariu bun, într-o economie productivă, să crească. Dar schimbările asupra cărora UE insista cel mai mult să fie îndeplinite erau cele care serveau în primul rând interesele statelor membre, în domenii precum securitatea graniţelor, protecţia mediului, reducerea restricţiilor pentru comerţ etc. UE nu a arătat acelaşi zel când a venit vorba să se asigure că anumite companii, unele dintre ele nume foarte cunoscute, sunt împiedicate să folosească o formă piraterească de capitalism. Astfel, mulţi angajaţi români din rândul „gulerelor albe" s-au trezit daţi afară fără vreo compensaţie atunci când firme renumite din UE şi-au făcut intrarea. Dacă între UE şi cetăţenii României s-ar fi stabilit un parteneriat real, atunci UE nu ar fi tolerat niciodată o astfel de exploatare.

Una dintre disfuncţionalităţile în care nu s-a implicat UE este, din punctul dvs. de vedere, şi piaţa mediatică, fiindcă principalele medii de informare au devenit doar „extensii" ale intereselor oamenilor de afaceri. Are Bruxelles-ul pârghii să intervină în acest domeniu atât de sensibil?

T.G.:  UE a înţeles foarte târziu că sistemul românesc de justiţie a rămas prizonierul valorilor epocii comuniste şi, bineînţeles, al unor grupuri din interiorul sistemului, care urmăreau să-şi menţină principiile stricate. Deci practic Comisia Europeană a fost forţată să modifice planul de aderare, pentru a diminua influenţa acestor forţe malefice. Dar nu a văzut şi mass- media în aceeaşi lumină. Pentru că presa tipărită devenise o forţă de susţinere a democraţiei în vremea când statul era slab, probabil că UE nu şi-a închipuit vreodată care va fi soarta acesteia sau care va fi soarta televiziunilor private, care erau preluate de un grup restrâns de capitalişti care îşi foloseau sistematic produsele media pentru a-şi propovădui propriile interese politice şi economice.

Jonathan Scheele, reprezentantul Bruxelles-ului la Bucureşti între 2002 şi 2006, nu a arătat niciodată o îngrijorare activă faţă de presiunea crescândă la care erau suspuse mass- media în timpul mandatului de premier al lui Adrian Năstase. Chiar a declarat oficial că o presă de calitate şi echilibrată va supravieţui datorită companiilor care cumpără publicitate de la cele mai profesioniste produse mass-media. Declinul unei prese independente, cu standarde rezonabile a avut loc în a doua parte a negocierilor dintre Bruxelles şi România şi asta nu este deloc o coincidenţă. În acei ani, concentrarea atenţiei pe criteriile economice de aderare a devenit mai importantă decât cea privind respectarea criteriilor politice, în aşa fel încât România să fi intrat în UE nu doar cu o economie competitivă, ci şi cu o democraţie robustă.

La alegerile prezidenţiale din 2009, candidatul PSD Mircea Geoană a fost la Moscova pentru a-şi asigura susţinerea, credeţi că Rusia mai poate juca un rol important în politica internă a ţării?

T.G.:  Nu-mi stă în putere să lămuresc vizita aceea curioasă. Dar are sens ca PSD să echilibreze responsabilităţile pe care şi le-a asumat când a aderat la tratatele de includere în NATO şi UE, printr-un set neoficial de relaţii, cum ar fi cea cu Rusia. Până la urmă, acest joc cu rivali geopolitici diferiţi a fost standard timp de mulţi ani înainte de 1989. Poate că Geoană a transmis semnale la Bruxelles că, dacă vrea ca România să fie „băiat cuminte", atunci trebuie să i se permită ţării să îşi modeleze propria abordare a problemelor politice şi economice.

Raportul făcut anul trecut de fostul premier francez Dominique de Villepin, care avertiza Bulgaria că ar putea recădea în sfera de influenţă a Moscovei, ar putea fi un semnal de alarmă şi pentru România?

T.G.:  Nivelul de stalinizare a politicii şi a societăţii a fost mai redus decât cel pe care l-a cunoscut România, deci nu cred că Bulgaria va aluneca prea uşor pe această cale. Economia de acolo a cunoscut o privatizare mult mai reală decât cea din România, aşa că există destui mici capitalişti cărora nu le-ar conveni să se îndrepte spre Est. Societatea civilă este de asemenea mai viguroasă decât în România. Chiar dacă guvernul lui Boyko Borisov pare pregătit să accepte propunerea Rusiei de a se implica în proiectul energetic South Stream, nu cred că este o dovadă că Bulgaria e gata să renunţe la orientarea sa către NATO şi UE.

În ultima dvs. carte citaţi o sursă din care rezultă că URSS a obţinut înainte de 1989 informaţii economice preţioase pe seama relaţiilor bune pe care România le avea cu Occidentul. Acum relaţiile României cu Rusia sunt mai degrabă blocate, cum ar putea redeveni normale?

T.G.:  Relaţiile bilaterale armonioase nu vor fi atinse atât timp cât România şi Rusia au viziuni diferite pentru Moldova. Dar nu trebuie să uităm că am avut termeni comuni privind Kosovo. Ambele ţări s-au opus proclamării independenţei, pentru că s-au temut că va fi un pretext pentru alte teritorii nărăvaşe să se rupă de statele consacrate. Evident, dacă România reuşeşte să progreseze în construirea unui stat eficient şi a unei economii viabile, atunci bazele pentru o normalizare a relaţiilor cu Moscova ar putea fi întărite. Rusia poate beneficia doar până la un anumit punct de faptul că are un stat slab şi interiorizat într-o regiune geopolitică sensibilă, unde are propriile interese.

În „Deceniul pierdut al României. Mirajul integrării europene după anul 2000", argumentaţi că „serviciile secrete au jucat un rol de dezbinare în timpul tranziţiei post-comuniste încercând să-i discrediteze pe reformatorii autentici". Credeţi că structurile informative şi-au abandonat rolul malefic?

T.G.:  Cred că serviciile secrete nu mai joacă un rol atât de controversat. Principalele instituţii par să fie conduse pe principii profesioniste. Sunt mult mai puţin evidente semnele că se implică în jocul politic, pentru a încerca să promoveze anumite interese. Într-adevăr, dacă vrei să cauţi indivizi care folosesc tacticile imorale ale lumii serviciilor secrete din anii '90 pentru a-şi atinge obiectivele, cel mai probabil îi vei găsi pe aceşti oameni activând în partide politice şi în părţi ale mass-media, decât în serviciile secrete din 2010.

De ce credeţi că în cei 10 ani de relaţii România-Uniunea Europeană Bruxelles-ul nu a reuşit să aibă un impact semnificativ asupra corupţiei, clientelismului şi standardelor foarte scăzute ale vieţii publice din România?

T.G.:  Uniunii Europene i-a luat prea mult să-şi dea seama că standardele politice joase pot sabota un model viabil de modernizare. Oficiali cu trecut academic în discipline uşoare şi lipsiţi de expunere la realităţile României nu au fost capabili să înţeleagă cât de ingenioase pot fi forţele locale în a inversa scopul principal al anumitor reforme. Astfel, forma de privatizare naiv promovată de UE a permis ca puterea economică să fie monopolizată de mici grupuri de oameni, iar schimbările din Constituţie din 2005 au permis la vârful sistemului de justiţie scandaluri mai aprinse decât avuseseră loc vreodată. Bruxelles a paralizat când a văzut cum aderarea României devenea un fiasco. Nu a lucrat la vreun plan alternativ când cel destinat unor ţări cu probleme mai mici decât ale României nu a funcţionat. UE a devenit prea obsedată să atingă un set de obiective artificiale, care să-i permită să spună că România avea „o economie de piaţă funcţională", ca să mai fie atentă cu adevărat la corupţie.

Ce poate face România acum pentru a beneficia mai mult de aderarea la UE?

T.G.:  Bruxelles-ul ar trebui să ştie că ţara nu e în stare să se modernizeze, parţial, şi pentru că nu e în stare să acceseze fondurile europene structurale şi de coeziune. Criteriile de accesare a acestor bani pentru dezvoltare trebuie să fie mai puţin birocratice, iar UE ar trebui poate să ia în calcul consilierea unor oficiali din anumite ministere, pentru a-i ajuta să creeze şi să implementeze proiecte viabile, mai ales în domeniul infrastructurii. Dacă nu există un guvern pregătit să admită că nu poate să respire în corsetul strâns al UE, există pericolul ca ţara să se ducă de râpă din punct de vedere economic.  

 

CV: Tom Gallagher  (56 de ani)

1975 - licenţa la Universitatea din Manchester

1978 - doctorat la Universitatea din Manchester cu lucrarea „Teoria şi practica autoritarismului în Portugalia 1932-1968"

1978-1979 - lector, istorie europeană, Edge Hill College, Liverpool

1980-1989 - lector, Universitatea Bradford

1989-1996 - conferenţiar, Universitatea Bardford

1995 - „România după 1989: Democraţie şi naţionalism în România (1989-1998)", Edinburgh: Edinburgh University Press, tradusă la Editura All, 1999

1996 - Şeful catedrei de Conflicte etnice şi pace, Departamentul de Studii despre Pace,
Universitatea Bradford

2001 - „Balcanii de la otomani la Miloşevici", 1789-1989, London: Routledge

2003 - „Balcanii în noul mileniu: În umbra războiului şi a păcii", London: Routledge, tradusă la Humanitas, 2006

2005 - „Furtul unei naţiuni: România de la comunism încoace", London: Hurst & Co, tradusă la Editura Humanitas, 2004

2009 - „Iluzia libertăţii: Naţionalismul în Scoţia", Hurst & Co/Columbia University Press

2009 - „Deceniul pierdut al României. 
Mirajul integrării europene după anul 2000", Manchester University press, tradusă la Editura All, 2010

 

"Uniunii Europene i-a luat prea mult să-şi dea seama că standardele politice joase pot sabota un model viabil de modernizares."

"UE a înţeles foarte târziu că sistemul românesc de justiţie a rămas prizonierul valorilor epocii comuniste şi, bineînţeles, al unor grupuri din interiorul sistemului, care urmăreau să-şi menţină principiile stricate."

Citește totul despre:

Comentarii

loading...