Puţini sunt aceia care observă că, în drumurile lor de zi cu zi, în cele mai diverse locuri – prin magazine sau autobuze, în maşinile personale sau chiar la locul de muncă – sunetul flautului îi însoţeşte adesea, acest sunet prietenos şi cald relaxându-ne şi aducându-ne linişte şi echilibru. Terapia prin sunet este un fapt cunoscut de către asiatici şi recunoscut de psihologii europeni şi americani în zilele noastre, motiv pentru care sunetul de flaut a devenit astăzi omniprezent.
De aceea, flautistul Ion Bogdan Ştefănescu şi pianistul Horia Mihail pleacă pentru a patra oară la drum, propunând publicului un turneu cu o muzică ce poate avea virtuţi terapeutice: „Flautul Fermecat“. Periplul muzical este organizat de Centrul Cultural Media Radio România, Radio România Cultural şi Asociaţia Culturală Accendo în cinci oraşe ale României, în perioada 14-25 iunie 2014.
Anamaria Spătaru: Sunteți în pragul celei de-a patra călătorii alături de pianistul Horia Mihail. Chiar dacă veţi cânta şi de această dată pe flautul de aur Muramatsu, titlul turneului va fi Flautul fermecat. Această schimbare de nume ține de repertoriu, de lărgirea gamei de instrumente la care veți interpreta sau de gustul publicului, care oricum deja numea turneul în acest ultim fel?
Ion Bogdan Ştefănescu: Titlul mi se pare mai poetic, se potrivește mai bine cu sunetul acestui instrument care chiar a fost dăruit de către zei oamenilor, după cum o afirmă toate legendele lumii. Chinezii, spre exemplu, afirmau că atunci când un cioban cânta la flaut cocorii se opreau din migrație și coborau pe pământ, vrăjiți, ca să-l asculte. Dar ca să vă dați seama cât adevăr și câtă ficțiune există în această poveste vă voi spune că acum mai bine de 30 de ani câțiva arheologi americani au primit permisiunea de a escava malul Râului Galben din China. După aproape doi ani de căutări au hotărât să strângă totul și să se retragă, dar un arheolog chinez le-a mărturisit că se păstrează în podul Muzeului Național tot felul de obiecte descoperite de către ei în aceeași zonă escavată cu mult timp înainte. Au rămas perplecși când au vizitat podul. Pe lângă tot felul de obiecte de mare valoare istorică au descoperit o serie de 30 de flaute, toate confecționate din os de cocor.
Flautul de aur sună puțin cam pragmatic și lumea e tentată să speculeze mai mult ideea de cost exorbitant decât calitatea cu totul ieștă din comun a acestui instrument Muramatsu.
Dacă e fermecat, mulți o să-și imagineze că flautul cântă singur! De altfel, am ales un repertoriu standard, de o extremă agilitate, care poate rezista doar printr-o fantezie debordantă a interpreților, altfel riscă să devină plictisitor. Sunt lucrări pe care flautiștii tineri le studiază cu sârg. Așadar trebuie să ajung la acel nivel tehnic la care pur și simplu să pară totul o demonstrație de magie, iar lumea să plece convinsă că au ascultat un flaut fermecat.
Anamaria Spătaru: Spuneați undeva că flautul este revelația secolului al XX-lea în materie de muzică. Pe scenele României nu a fost un instrument prea popular. În ultima vreme însă am observat din ce în ce mai mulți spectatori tineri la recitalurile de flaut. Credeți că există o schimbare de percepție reală? O simțiți de pe scenă?
Ion Bogdan Ştefănescu: Toți marii compozitori ai secolului al XX-lea au scris pentru flaut. Repertoriul a devenit enorm. Acest lucru s-a întâmplat datorită direcțiilor stilistice propuse în secolul trecut în care culoarea a devenit primordială, sugestiile, senzațiile, efectele au fost speculate la maximum, nevoia de întoarcere la rădăcinile ancestrale ale muzicii – ritualul, incantația, magia – toate acestea găsindu-şi un câmp de rezonanţă perfect în posibilităţile flautului modern.
Vorbind despre publicul nostru, am observat că acesta acceptă mai tot ceea ce i se oferă. De aceea, marea problemă a stagiunilor noastre sunt secretarii muzicali care nu au curajul sau poate că nu au știința de a creiona o stagiune în care să fie prezentate și alte instrumente în afara pianului, viorii sau a violoncelului. Nu e mai puțin adevărat că nu sunt prea mulți instrumentiști români care să merite să fie programați, dar există excepții sau pot fi invitați străini, dar nu se face absolut nimic în această direcție. Dacă toată viața asculți aceleași trei instrumente ajungi să nu-ți mai dorești altceva. Secretarii muzicali sunt direct răspunzători pentru starea de fapt. Dacă observați o schimbare, e pentru că aceste turnee organizate de Radio România au fost atât de bine mediatizate, încât pur și simplu au reușit să scoată lumea din marasmul creat în toți acești ani.
Anamaria Spătaru: Puțini oameni realizează cât de prezentă este muzica de flaut în viața lor, cât de mult îi înconjoară. De ce avem nevoie de muzica de flaut?
Ion Bogdan Ştefănescu: Avem nevoie de muzică clasică în general. Sunetul de flaut este cel mai apropiat de vocea umană și are proprietăți curative, fapt dovedit de cercetători. Poate de aceea și nevoia involuntară de a asculta flaut. În holurile marilor hoteluri, în magazinele importante, în întreprinderi mari se aude, în surdină, sunet de flaut pe un repertoriu baroc sau clasic, jazz sau latino. Cei care studiază fenomenul de larg consum sau munca în colectivitate au observat că există o tendință de a se zăbovi sau de a se reveni în locurile unde se ascultă muzică de flaut, iar confortul psihic al celor care muncesc este evident și le crește randamentul.
Anamaria Spătaru: Repertoriul pe care l-ați ales pentru acest turneu este el însuși o poveste despre vârstele muzicii de flaut. Care sunt componentele principale ale acestei povești?
Ion Bogdan Ştefănescu: Am putea-o considera o lecție de flaut. Pentru cei interesați în mod direct, adică cei care studiază acest instrument, va fi foarte educativ, pentru că am ales piese impuse în toate concursurile naționale și internaționale sau la admitere în facultăți. Pentru cei care sunt pasionați de muzică clasică, ei vor avea ocazia să pătrundă într-o lume sonoră ce oferă multă spectaculozitate, culoare, rafinament, fantezie și îi va face să îndrăgească și mai mult această combinație flaut-pian.
Vedeta primei părți este, incontestabil, Franz Schubert, dar și ceilalți trei compozitori sunt interesanți, mai cu seamă că au fost flautiști renumiți la vremea lor, de aceea au scris o muzică ce pune în valoare posibilitățile tehnice și coloristice ale intrumentului. Doppler, Morlacchi sau Elinescu au fost flautiști care umpleau saloanele timpului, aveau adevărați fani.
În parte a doua sunt prezenți compozitori din vremea lui Enescu care, asemenea marelui nostru compozitor, au trăit sau au frecventat Parisul. Fauré i-a fost profesor lui Enescu, Ravel i-a fost coleg, Martinu și Martin s-au născut cu un an înaintea lui și au zăbovit multă vreme la Paris, iar Vasile Jianu a fost flautistul nostru renumit, cel care a cântat „Cantabile și Presto“ la București chiar în prezența lui Enescu. Grigoraș Dinicu este compozitorul cel mai cunoscut publicului de pretutindeni datorită piesei care închide programul nostru – Hora staccato – pe care au interpretat-o cei mai mari muzicieni ai lumii, de la Jascha Heifetz sau Yehudi Menuhin la Sir James Galway și Maurice André. De asemenea au preluat-o mari muzicieni de jazz precum Duke Ellington, Benny Goodman, Winton Marsalis etc. Așadar, încerc să arăt publicului ce luxurianță stilistică fantastică exista în vremea lui Enescu.
Anamaria Spătaru: Între precedenta ediţie a turneului şi aceasta aţi avut câteva apariţii internaționale la manifestări prestigioase din țări cu mare tradiție muzicală și ați colaborat, de exemplu, cu Misha Katz. Cum au fost aceste experiențe? Cum ați fost primit și care a fost receptarea muzicii dumneavoastră din partea publicului?
Ion Bogdan Ştefănescu: Colaborarea cu The Soloists of Russia, condusă de Misha Katz a fost cu totul specială fiindcă am cântat în clădirea Supremului Mare Consiliu al Rusiei. Un concert comandat la care au participat toate oficialitățile. Chiar m-am uitat la defilarea de Ziua Victoriei și i-am recunoscut, în prezidiu, pe mulți dintre cei care au asistat la concertul nostru. Am remarcat faptul că rușii ascultă cu o pasiune devastatoare muzica. Erau urale și se ridicau în picioare ca să aplaude după fiecare lucrare. Dar acesta a fost doar un episod în viața mea artistică. Am cântat mult cu Trio Contraste în Germania. Mi-au ieșit două CD-uri tot în Germania, la casa de discuri „gutingi“ cu muzica Violetei Dinescu. Unul dintre ele e cu muzică de la 1 la 31 de flaute de toate mărimile. Am cântat și cu Filarmonica „George Enescu“, am cântat la Osaka cu Harmonious Chamber Orchestra, cu un mare dirijor, Naoto Otomo, apoi, același program l-am repetat în Festivalul „George Enescu“. Am cântat cu Camerata Regală pe care am și dirijat-o, am cântat cu Ion Ivan Roncea, am realizat turnee prin Institutul Cultural cu chitaristul Bogdan Mihăilescu. Am cântat și cu Costin Soare. Am avut o prezență și în Săptămâna Muzicii Noi. O viață destul de agitată și foarte frumoasă.
Anamaria Spătaru: Un tânăr care dorește să se perfecționeze în acest instrument, să vă urmeze calea, are posibilitatea să o facă studiind în România?
Ion Bogdan Ştefănescu: Nu cred. Nici eu nu mă consider produsul școlii românești. În privința disciplinelor teoretice am avut profesori excelenți, dar cei de flaut au fost departe de pretențiile fixate de lumea occidentală. Trebuie să recunoaștem că școala românească de suflători, în general, este una empirică. E firesc să fie așa. Când s-a înființat Conservatorul din București nu existau profesori specializați așa că au adus instrumentiști din orchestrele de circ sau din fanfare, adică amatori. Despre ce tradiție putem vorbi? Cum trăiam noi pe la 1.600 și ce nivel aveau cei din Germania, Franța, Anglia, Italia și din alte țări din spațiul european? Chiar și astăzi repertoriul dedicat flautului în perioada Renașterii sau a Barocului îți pune probleme serioase. Vă dați seama ce interpreți aveau la acea vreme. Apoi, dacă vorbim de școală, atunci ar însemna ca fiecare generație să producă măcar 5-6 interpreți de care să se țină cont. Noi ne putem lăuda doar cu excepții. Pentru mine, Virgil Frâncu a fost un profesor excelent până la un anumit nivel. Sub îndrumarea lui am câștigat premiul I la „Concertino“ Praga, dar pentru asta am muncit împreună ani întregi ca să îndrept anumite defecte dobândite în școală. Dar, după ce am doborât toate ștachetele ridicate de maestrul Frâncu nu am mai avut ce învăța. Abia când am ajuns la Nissa și am studiat cu Alain Marion, iar mai apoi la München cu Wolfgang Schultz, am realizat ce înseamnă acest instrument cu adevărat. Cu această descoperire am plecat în America, imediat ce am terminat Conservatorul din București, pentru a studia cu un minunat profesor englez, Alexander Murray. În acea perioadă, spre marele meu noroc, l-am întâlnit pe Sir James Galway, iar viața mea flautistică a luat o cu totul altă turnură. Acest maestru desăvârșit mi-a schimbat complet tehnica de cântat. Îi voi fi recunoscător toată viața. Așadar, fără experiența școlilor occidentale, a concursurilor internaționale, a cursurilor de specializare cu mari flautiști ai lumii și fără o cultură muzicală, ba chiar multilaterală, nu poți spera la o carieră.
Anamaria Spătaru: Sunteți și poet, membru al Uniunii Scriitorilor. Odată cu acest turneu veţi prezenta publicului şi un nou volum de versuri, al șaselea. Ce loc ocupă poezia în viața dumneavoastră?
Ion Bogdan Ştefănescu: Îmi ocupă toată viața. Pentru mine muzica este forma supremă a poeziei. Dar există și momente când simt nevoia să exprim anumite stări sau senzații și prin cuvânt. Atunci când scriu versuri aud anumite ritmuri și inflexiuni ale vocii presupusului rostitor și, implicit, tresar în mine anumite posibile conexiuni între cuvinte. Scrisul îmi face bine, reușește să reducă presiunea mentală și sufletească pe care o acumulez pe scenă când folosesc un limbaj complet abstract. Nu întâmplător, titlul ultimului meu volum este „Strigăt înăuntru“, publicat la Tracus Arte, beneficiind de concepția grafică a minunatului grafician Mircia Dumitrescu.
Anamaria Spătaru: Sunteți un creator cu multiple posibilități și fațete. Ce vă inspiră?
Ion Bogdan Ştefănescu: Curiozitatea cred că este condiția esențială a progresului în artă. Dacă nu scormonești permanent, te plafonezi. De fapt, plafonarea este chiar marea problemă a școlii noastre actuale de interpretare. Pe mine muzica m-a determinat să iubesc toate disciplinele artistice, să respect performanța în toate domeniile, să fiu atent la detalii, la gesturi și să inventez tot felul de povești interioare pentru a reuși să ating sufletul spectatorilor atunci când cânt. Implicit, atunci când scriu, reușesc să mă pun în diferite situații plăcute, contradictorii sau extreme, să intru în pielea altora, ca în teatru, să ating poate anumite idealuri, să trăiesc în lumi paralele pline de mister, de conotații, de frumusețe, iar toate acestea îmi fac viața și mai incitantă.