Vârstă: 22. Mama: femeie de serviciu. Tatăl: şofer. Etnie: romă. Studii: în prezent, masterand la Sorbona. Anina Ciuciu a povestit într-un interviu pentru RL cum a devenit masterandă în drept la una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume, după ce a plecat din România la 7 ani şi a trăit, câţiva ani, prin adăposturi sociale.
RL: De ce s-au hotărât ai tăi să plece din ţară?
Anina Ciuciu: Am plecat din România în 1997, când eu aveam şapte ani. Noi suntem din oraşul Craiova, acolo m-am născut, acolo am fost la grădiniţă. Condiţiile de viaţă erau foarte dificile, mai ales că suntem romi. Era însă foarte dificil pentru părinţii mei să-şi găsească o slujbă şi să trăiască în condiţii umane. Am crezut şi credem în continuare că Franţa este ţara drepturilor omului şi am venit pentru a avea o viaţă mai bună.
RL: Când spui ‘condiţii foarte grele’, la ce te referi, exact?
A.C.: În primul rând la greutăţile întâmpinate de părinţi în a-şi găsi o slujbă. Şi tatăl şi mama au fost discriminaţi la serviciu. Iar sora mea mai mare a fost discriminată la şcoală. N-a obţinut locul I pentru că era romă, premiul l-a luat o domnişoară care avea o medie mai mică, dar nu era de etnie romă. Au fost situaţii reale, trăite de noi.
RL: Câţi fraţi ai?
A.C.: Am trei surori. Una mai mare şi două mai mici: Aniţa-Arabela, Dana-Maria şi Mary-Amelie Adelina. Mary-Amelie e cea mică – acum are 13 ani – s-a născut în Franţa.
RL: Ce studii au părinţii tăi?
A.C.: Tata a terminat liceul, are bacalaureatul, are o diplomă de contabil. Mama a terminat liceul, a fost ajutor de infiermeră la spital.
RL: Cum au fost primii ani în Franţa?
A.C.: Foarte dificili. Am ajuns la Lyon şi am avut norocul de a găsi o locuinţă, prin intermediul serviciului social, la Valence. Părinţii nu şi-au găsit însă slujbe la început, pentru că nu aveau drept de muncă. Am fost mutaţi de mai multe ori în adăposturi sociale.
RL: Cu banii cum vă descurcaţi?
A.C.: Aveam ajutor social, dar au fost zile în care nu aveam bani destui pentru viaţa de zi cu zi, mâncare, haine. A fost chiar dificil. Fără ajutorul serviciilor sociale, nu am fi putut supravieţui. Apoi a fost acceptată cererea noastră de azil social şi am primit carte de rezident în 2000. Părinţii s-au putut angaja. Au avut slujbe mai modeste pentru că diplomele lor nu au fost recunoscute aici. Tata a lucrat ca şofer, a livrat ziare, a lucrat într-un abator, apoi la o firmă de amenajări a spaţiului public. Mama a lucrat ca femeie de serviciu. Chiar şi azi e femeie de seviciu la un hotel. Când ţi se oferă un loc de muncă, nu poţi să-l refuzi.
RL: Tu ce făceai în timpul ăsta?
A.C.: Am fost şcolarizata la Mâcon, un oraş de lângă Lyon. La 9 ani, am intrat în clasa I. Era această bariera de limbă, nu vorbeam franceza, copiii nu au fost prea buni cu mine. Ne insultau, nu vorbeau cu noi, eram izolaţi. Am învăţat sa vorbesc franceza, încetul cu încetul. Am recuperat diferenţa de doi ani, am făcut clasa a 4-a şi a 5-a într-un pentru că aveam rezultate foarte bune. După ce am făcut şcoala elementară, am făcut colegiul, care este din clasa a 6-a pânâ în clasa a 10-a. Am terminat cu menţiunea foarte bine, apoi am intrat la liceu (clasele 11-13), specializarea ştiinţe, mai exact chimie-fizică. Am obţinut bacalaureatul în 2009 cu menţiunea bine, eram printre primii elevi din clasă. Apoi am intrat la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Lyon, dar în oraşul Bourg-en-Bresse, unde locuim şi acum.
RL: De ce ai ales specializarea Drept?
A.C.: E un vis al meu de ajunge judecător. Vreau să lupt contra prejudecăţilor. Am obţinut licenţa anul ăsta şi o să urmez în septembrie un master la Universitatea Sorbona.
RL: A fost greu să intri la Sorbona?
A.C.: E o comisie care examinează dosarul, se iau în calcul mediile de la liceu, rezultatele de la bacalureat. M-au admis. Se face şi o scrisoare de motivare.
RL: Ce ai scris în acea scrisoare?
A.C.: Adevărul. Că este visul meu de a deveni magistrat, că vreau să lupt împotriva nedreptăţilor.
RL: Cei de la Sorbona acoperă toate costurile şcolarizării tale?
A.C.: Nu. Am o bursă pe criterii sociale, dar nu e totul plătit. Am strâns bani muncind vara asta. Acum sunt chiar în pauză, la muncă. Lucrez intr-o agenţie imobiliară.
RL: Spuneai că în România aţi fost discriminaţi. În Franţa, în afară de cele întâmplate când erai la şcoală, ai mai fost victima prejudecăţilor?
A.C.: Da, au fost unele reacţii ale studenţilor. Şi când am căutat o slujbă, de fiecare dată când ţi se cerea cartea de identitate, imediat vedeai o reacţie negativă, ca un impuls. Au fos aleşi francezi în locul meu, chiar dacă aveam aceleaşi competente. Mai există prejudecăţi, românii şi mai ales romii sunt văzuţi foarte rău. Pentru asta am acceptat interviul cu dumneavoastră, pentru că aş dori să se oprească aici prejudecăţile. Nu trebuie să judecăm în funcţie de comunităţi şi de grupuri. Suntem oameni cu toţii. Trebuie să individualizăm fiecare situaţie. Fiecare om are o istorie, are calităţi, are defecte, nu trebuie să spunem ‘da, este rom, deci este la fel ca toţi ceilalţi romi’. Ca şi românii, ca şi francezii, ca şi italienii, sunt romi care merită să fie respectaţi şi ajutaţi, şi sunt care nu merită şi eu sunt de acord să fie expulzaţi.
RL: Cine şi în funcţie de ce are dreptul să decidă cine să fie expulzat şi cine nu?
A.C.: Tribunalul. Dar decizia trebuie luată individual, în funcţie de fiecare persoană sau familie.
RL: Cum îţi explici că tu ai reuşit în viaţă şi marea majoritate a celor cu o viaţă şi o origine similare, nu reuşesc?
A.C.: Cred au contat determinarea mea, munca, perseveranţa, curajul, dar şi susţinerea din partea părinţilor mei, şi din partea unor francezi care n-au fost rasişti, n-au judecat, n-au făcut diferenţe între romi şi francezi. M-au considerat o franţuzoaică.
RL: Ce sfat le dai romilor de vârsta ta care ajung în Franţa?
A.C.: Aş da acelaşi sfat oricărui tânăr, nu numai romilor. Dacă au un vis, să şi-l urmeze. Dar nu trebuie să aşteptăm de la alţii ajutor, suntem singurii care ne putem duce la bun sfârşit visul. Trebuie sa demonstrăm că merităm . Nu trebuie să ne fie frică să visăm la lucruri mari doar pentru că suntem romi. Putem să realizăm şi lucruri mari.
RL: Există o dispută veche în România. Unii dau vina pe stat, pe societate, că nu îi ajută pe romi să se integreze, în timp ce alţii îi acuză exclusiv pe romi că nu merg la şcoală. Tu de care parte eşti?
A.C.: Eforturile sunt necesare necesare din ambele părţi. Şi societatea ar trebui facă nişte eforturi să ajute această etnie care este discriminată, dar şi romii au eforturi de făcut pentru a-şi schimba mentalitatea şi obiceiurile. Trebuie să evolueze. Să frecventeze mai mult şcoala, în primul rând.
RL: Spuneai că tu şi ai tăi aţi fost judecaţi şi de unii români, şi de unii francezi. Ai primit reprosuri din partea prietenilor, cuostinelelor de etnie roma, s-au simţit ameninţaţi de reuşita ta?
A.C. Nu, nu, niciodată. M-au încurajat. Toti romii care mă cunosc sunt foarte mândri şi foarte bucuroşi pentru mine.
RL: Ţi s-a întâmplat vreodată să fii jenată, ruşinată, de comportamentul romilor din Franţa?
Am auzit de faptele rele pe care le fac unii romi şi am fost ruşinată. Noi nu trebuie să fim de acord cu astfel de comportamente.
RL: Esti căsătorită?
A.C.: Nu.
RL: Esti de acord cu căsătoriile între tinerii romi de 12-13 ani?
A.C.: Nu. Chiar daca sunt romă. Nu se poate permite asa ceva. Trebuie să se schimbe acest obicei.
RL: Vorbeşti la perfecţie franceza. Ţigăneşte mai vorbeşti?
A.C.: Vorbesc şi tiganeste. Aici, mai mult franceza. Cu surorile vorbim mai mult franţuzeşte, cu părinţii vorbim ţigăneşte, acasă. Nu ne-am uitat limba. Dar vorbim şi româneşte.
RL: Mai ai ceva ce ai dori să transmiţi, ceva ce nu te-am întrebat eu?
A.C.: Aş vrea contribui puţin la ameliorarea prejudecăţilor la adresa romilor. N-o să pot lupta singură împotriva lor, dar o să încerc. MAi târziu, aş vrea chiar să mă înscriu în partidul minorităţilor, care este reprezentat în Parlamentul European. Asta mi-aş dori: să fiu judecător în Franţa şi, mai târziu, să intru în Parlamentul European pentru a milita pentru drepturile minorităţilor .
