În România, toţi actorii încearcă să trişeze economia de piaţă, fie obţinând ajutoare şi subvenţii nemeritate de la stat, fie formând carteluri ilegale, fie, pur şi simplu, beneficiind de pe urma faptului că sunt de stat sau deţin monopolul serviciilor. Am discutat despre aceste anomalii cu Ioannis Lianos profesor de dreptul concurenţei la University Colllege London.
România Liberă: De ce este competiţia economică atât de importantă când toată lumea pare s-o urască?
Ioannis Lianos: Nu chiar toată lumea! Companiile poate o urăsc dar, cu siguranţă, consumatorii o iubesc. Unul dintre lucrurile cele mai importante în legătură cu dreptul concurenţei şi concurenţa în general este că dacă ai o concurenţă reală, acest lucru aduce preţuri mai mici pentru consumatori, pentru că interesul investitorilor este să ţină preţurile jos pentru a câştiga o porţiune cât mai mare din piaţă astfel încât să fie profitabili. Deci concurenţa duce, în primul rând, la scăderea preţurilor şi în al doilea la diversificarea opţiunilor consumatorilor care au de ales între mai multe mărci şi brand-uri. Consumatorii au interese şi nevoi specializate şi diverse şi dacă ai o situatie de monopol, acesta nu va putea niciodată să satisfacă această varietate. Spre exemplu, uitaţi-vă la modul în care liberalizarea pieţei telecomunicaţiilor a dus la o explozie de produse şi servicii. Pe vremea când era monopol de stat, toate telefoanele arătau la fel, erau urâte, proaste şi plicticoase. Este dovada că în mod concret concurenţa aduce o îmbunătăţire a bunurilor şi serviciilor oferite consumatorilor.
Al doilea beneficiu este legat de faptul că în general, firmele concurează nu numai pe piaţa naţională ci şi pe pieţele internaţionale. Economiştii disting de obicei între bunuri şi servicii considerate tradable (care pot fi vândute la distanţă mare de locul unde au fost produse) şi non tradable (utilităţi publice, produse perisabile), care de obicei se comercializează local.
Firmele care activează în sectorul tradable, să zicem firme care produc echipamente electrice, concurează cu firmele străine din domeniu prezente pe piaţa românească. Pentru că ne aflăm într-o zonă de liber schimb – Uniunea Europeană este o zonă de liber schimb – guvernele nu pot proteja companiile naţionale prin creşterea taxelor vamale sau prin întărirea reglementarilor. Singura posibilitate pentru firme să fie competitive este să producă bunuri de calitate la preţuri mici. Ceea ce a făcut Germania şi motivul pentru care au avut succes este că au încercat întotdeauna să aibă o piaţă foarte deschisă şi competitivă. Este un mediu foarte dur pentru investitorii germani, dar pe de altă parte este un bun antrenament, ca la atletism. Cu cât de antrenezi mai mult, cu atât alergi mai repede si acumulezi mai multe victorii împotriva adversarilor. În consecinţă, cu cât veţi avea mai multă concurenţă în România, cu atât firmele româneşti vor deveni mai competitive pe piaţa românească şi globală şi vor putea cuceri noi pieţe de desfacere pentru produsele româneşti.
În ceea ce priveşte sectorul non tradable acestea sunt utilităţi, retail etc, unde, de obicei, nu vezi prea multă concurenţă din partea firmelor străine. Este însă crucial să aveţi cât mai multă concurenţă în acest sector pentru că, aşa cum scria Adam Smith în secolul al 18-lea, firmele active în această zonă vor încerca întotdeauna să pactizeze pentru a creşte preţurile în detrimental consumatorului. În această zonă sunt foarte puţini jucători pe piaţă care au tendinţa să colaboreze în loc să concureze şi nu simt nevoia să reinvestească veniturile în economia românească ci într-un cont frumuşel în Elveţia sau într-o casă de vacanţă în sudul Franţei. Protejarea concurenţei prin sancţionarea cartelurilor, prin amendarea companiilor care formează carteluri, prin sancţionarea abuzului de poziţie dominantă etc înseamnă, în ultimă instanţă, protejarea intereselor consumatorului român şi stimulează investiţiile în economia românească şi crearea de locuri de muncă.
RL: Cu câteva luni în urmă, Consiliul Concurenţei a dat cele mai mari amenzi din istorie unui grup de companii petroliere care formaseră un cartel pentru a controla preţul benzinei. Cum pot fi prevenite astfel de distorsiuni?
I.L. Problema este că, prin definiţie, cartelurile sunt secrete, pentru că sunt ilegale. În general, companiile sunt foarte bine pregătite să ţină ascunse aceste lucruri. Statistic, numai unul din şapte sau opt carteluri sunt descoperite de autorităţi, iar piaţa este deja distorsionată. Cartelurile sunt însă profund instabile pentru că fiecărui membru al unui cartel îi este teamă că ceilalţi vor trişa, că dacă ei vor creşte preţurile, ceilalţi vor profita de asta ca să le scadă. Ceea ce au făcut americanii şi europenii în anii 2000 au fost să le ofere membrilor cartelurilor amnistie dacă îi denunţă pe ceilalţi membri ai cartelului şi foarte multe firme s-au folosit de acest instrument împotriva concurenţei. În ţările şi economiile mici precum România este mai dificil pentru că vorbim despre un grup mic de oameni care se cunosc toţi între ei, merg la aceleaşi cluburi etc, şi e mai dificil să îi faci să se întoarcă unii împotriva celorlalţi. În Marea Britanie, autorităţile oferă o recompensă de până la 100.000 de lire pentru orice angajat care îşi denunţă compania că participă la un cartel. Al treilea mod de prevenire este descurajarea prin amende consistente sau chiar sancţiuni penale. În America, acestea merg până la pedepse cu închisoarea iar în Europa au fost adoptate măsuri cum ar fi interdicţia de a conduce o companie până la o perioadă de zece ani.
RL: Ajutorul de stat şi subvenţiile. Am avut recent cazul unui mare combinat siderurgic care aproape că reuşise să cumpere energie sub preţul pieţei şi, până anul trecut, pe cel al unui concern care cumpăra gaz subvenţionat. Cum poate fi aşa ceva corect într-o piaţă liberă?
I.L.: În general, putem presupune că dacă o mare companie este un mare consumator atunci oferă producătorilor de energie contracte pe termen lung şi vor obţine condiţii mai favorabile decât alţii care cumpără la preţul zilei şi este o practică frecventă în multe ţări. Există şi cazul despre care vorbiţi în care un mare investitor încearcă să forţeze statul să-i ofere condiţii privilegiate tocmai pentru că este un mare investitor. Acestă situaţie poate sau nu să cadă sub incidenţa legilor concurenţei. Acest lucru se întâmplă în momentul în care un stat se comportă într-o manieră care nu are sens pentru un investitor privat. Atunci când un stat nu are motive bune să invoce excepţii de la Tratul de la Lisabona – cum ar fi şomajul. În cazul de faţă statul român ar fi trebuit să ofere dovezi că societatea de stat care produce gazul ar avea pierderi foarte mari dacă nu ar oferi genul acesta de facilităţi.
RL: Se vorbeşte în România despre reforma sectorului energetic şi autorităţile par să ezite între constituirea unui mare gigant naţional sau a două trei companii mai mici. Cum ar fi mai bine pentru consumatorul român?
I.L: Pentru consumatori ar fi mai bine două sau trei, cu siguranţă. Dar ca stat te gândeşti nu numai la bunăstarea consumatorului, ci şi la bogăţia naţională. În unele cazuri, au existat oameni care au spus că este foarte bine să avem un „campion” naţional care să poată concura pe piaţa internaţională. Problema cu această logică este, însă, că cel mai adesea campionul naţional este corupt şi nu este un competitor atât de bun cum se prezuma că este. În esenţă, campionul naţional îşi exploatează consumatorii de acasă şi nu este nici pe departe atât de eficient pe piaţa externă. Deci, în final, ca stat pierzi.
