Conform analytics.google.com, peste 28.000 de cititori au lecturat acest articol în luna decembrie 2016.
Ce învățăm și ce nu învățăm la școală? Care sunt putințele și neputințele sistemului românesc de învățământ actual? Și ce schimbare să cerem? RL a discutat despre toate acestea cu lectorul universitar Mihai Maci, care a publicat recent volumul „Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe“.
Un punct de plecare al cărții este că sistemul educației funcționează, din păcate, „ca o mașinărie defectă: la un capăt produce pe bandă rulantă «comisii» și formulare, la celălalt – «analfabeți funcțional» și păcăleala unor diplome fără valoare“.
Ce ar trebui să știe, în linii mari, un absolvent de liceu?
Mihai Maci: Cred că la finele liceului s-ar cuveni ca tinerii să-și potențeze optimismul vârstei cu conștiința faptului că lumea are nevoie de ei și că ei, cu capul și cu mâinile lor, pot face și pot schimba ceva în această lume. Încrederea se naște tocmai din deschiderea pe care o poate favoriza o școală autentică; la vârsta marilor pasiuni, orice tânăr are șansa de a descoperi câte continente sunt de cucerit. Și, apoi, tot școala s-ar cuveni să-l învețe că muncind onest – deopotrivă cu mintea și cu brațele – poate realiza ceea ce își propune și se poate ridica la înălțimea idealului său. Poate uităm acest lucru, dar una din funcțiile școlii e și aceea de a-l învăța pe tânăr să admire – acei oameni în care umanitatea s-a realizat deplin – și să se bucure pentru reușita altora, căci, contribuind la ea, se realizează el însuși. Mai uităm și faptul că, la finele studiilor, în clasa a XII-a, sunt câteva discipline reflexive – filosofia, partea de evoluționism din biologie, cea de fizică a particulelor elementare – menite a-i însoți pe tineri nu doar în formularea răspunsurilor, ci și în cea a întrebărilor, atât de acute, după cum știm cu toții, la această vârstă. Or, dacă noi substituim tuturor acestora niște stereotipuri al căror singur orizont e trecerea examenului – pentru ca elevul „să aibă succes“ și școala un punctaj bun –, ce obținem? Tineri cinici, care știu „cum se face“ și cât costă totul, al căror orizont se reduce la a face bani ca să se distreze și a discuta despre mașini și haine de firmă. Ei sunt viitorul nostru? Și noi – care ne revendicăm de la „școala serioasă“ de altădată – suntem trecutul lor?
În ce măsură programa, indiferent că vorbim de învățământ preuniversitar sau de universitar, îngreunează predarea?
La toate nivelurile programa e foarte aglomerată. Probabil că acest lucru provine tot dintr-o meteahnă a sărăciei: faptul de a considera că mai mult înseamnă, automat, mai bun. Ideea e că elevii, cu cât fac mai mult, cu atât le va fi mai de folos, căci nimeni – dintre adulți – nu e în măsură să le spună ce anume le va folosi din multitudinea de lucruri pe care le învață. Această aglomerare a programei impune un ritm al predării pe care majoritatea elevilor nu-l pot susține. Oricât de aplicat e profesorul, e nevoit să sară peste lecții sau, cel mai adesea, peste explicații pentru a putea rămâne în cadrele programei. Adăugați la toate acestea și caracterul abstract al cunoș-tințelor – învățământul nos-tru pune accent pe de-ducție, nu pe inducție –, succesivele modificări ale „curriculumului“ și schimbările de manuale, adesea în plin an de studiu, la fel ca și presiunea de a lucra după „auxiliare“ – pentru „performanțele“ de la olimpiade, care se cuantifică tot în punctajele școlilor – și veți înțelege de ce majoritatea elevilor abandonează școala, de facto, înainte de a o termina efectiv. Mi-am întrebat – în mai mulți ani – studenții, de la o secție umanistă, care e momentul în care au pierdut contactul cu ceea ce se făcea la disciplinele reale. Răspunsul a fost – invariabil – cândva între clasa a V-a și a VII-a. Și atunci ne mirăm de felul în care proliferează superstiții ridicole, dar cu consecințe triste, și au succes dezinformări primitive?! Se vorbește mereu de „educația centrată pe elev“, dar, în fapt, acesta nu e decât „obiectul muncii“ profesorilor, cel de care nimeni nu mai ține cont, dat fiind că dascălii trebuie să completeze mereu alte fișe, formulare și tabele și să execute întreaga programă. Cine sunt elevii aceștia, de fapt? Cu ce ies ei din școală? Ce vor face mai departe? La ce le vor folosi cunoștințele de până la Bacalaureat sau cele de facultate? Cred că lucrurile acestea nu mai interesează pe nimeni. Profesorii sunt atât de prinși în problemele lor, de serviciu sau ca părinți, încât nu mai au timp și pentru problemele altora. Iar instituțiile, ele sunt – în esența lor – neproblematice. E și acesta tot reflexul unei lumi sărace: când tu nu ai ce pune pe masă copiilor tăi, nu mai apuci să suferi pentru foamea altora. Fiecare se descurcă cum poate, cel mai adesea pe sea-ma celorlalți și, încă o dată, fără nici un scrupul.
Mulți profesori universitari se plâng de slaba pregătire a tinerilor care intră la o universitate. Ce faceți cu acești tineri?
Ce putem face?! Îi putem refuza și atunci ne închidem. Asta ar fi o soluție de samurai – ca să-i spun așa. Totuși, nu e prea clar ce vom face, după aceea, nici noi, cei din universități, nici elevii care nu mai apucă să mai fie studenți. Vom solicita ajutoare sociale? Ne vom apuca de agricultură ca pe vremea bunicilor? E ușor să spui „desființați totul“, mizând pe faptul că după momentul prăbușirii va urma o nouă înălțare. Am mai făcut o dată asta, cu industriile, și nu ne-am ales decât cu o enormă masă de pensionați înainte de termen. Am încercat mai apoi – erodând aceste pensii prin inflație – să-i convingem să lucreze. Și bună parte din ei chiar asta au făcut, dar nu în țară. Cred că, de fapt, nimeni nu știe ce e de făcut cu acești tineri și nici cu universitățile care îi înghit ca să mascheze șomajul real. Deocamdată, îi luăm așa cum vin, ei ne țin și, chiar mai mult, întrețin municipiile reședință de județ care – în multe cazuri – ar redeveni simple târguri fără universitățile lor locale. Ce putem face cu ei? Să le dăm – celor care frecventează – o spoială de cunoștințe, multe din acestea de nivel gimnazial sau liceal. Nu trebuie să uităm faptul că – după Bologna – universitatea durează doar trei ani. Adică tot atât cât o postli-ceală. Sigur, după aceea vine masteratul, însă, în general, masteranzii lucrează, astfel că orele sunt foarte… „modulare“. Ce poți să faci, în trei ani, cu niște oameni care – în multe cazuri – abia dacă au cunoștințele unor copii de 12–13 ani? De pildă, să citim „Micul Prinț“, apoi, mai încolo, „Lumea Sophiei“, să-i deprindem să spună ce gândesc – fără spaima că dacă nu dau răspunsul dorit de profesor iau 4 –, să-și spună părerea lor, și nu să recite niște tropi învățați pe de rost, să scrie – cât de cât – corect, să se uite și la un alt tip de filme decât la blockbuster-e, eventual să va-dă niște aspecte ale rea-lului cu atenția – și cu limbajul – unui domeniu specializat… Pentru cei mai mulți nu putem face mai mult. Sigur, mereu sunt câțiva mai vrednici, cu care se poate lucra altfel, însă – vai – și pe aceștia îi înghite viața și rareori câte unul izbutește, ducând mai departe o ștafetă care pentru mulți dintre noi a încetat să mai lumineze.
Mi-am întrebat – în mai mulți ani – studenții, de la o secție umanistă, care e momentul în care au pierdut contactul cu ceea ce se făcea la disciplinele reale. Răspunsul a fost – invariabil – cândva între clasa a V-a și a VII-a. Și atunci ne mirăm de felul în care proliferează superstiții ridicole, dar cu consecințe triste, și au succes dezinformări primitive?!“
Atunci când o carte te face să uiți de tine, să zbori, să râzi și să plângi și să te întrebi asupra rosturilor ta-le, atunci acea carte e literatură. În sensul cel mai plin al cuvântului. Iar alta – oricum am numi-o –, ce te face să moțăi și te ispitește să copiezi rezumate de pe Internet, e pierdere de vreme.“
Fără cultură, omul e lipsit de repere
De ce credeți că tot mai puțini copii citesc? Cauza să fie numai tehnologizarea, existența Internetului?
Nu. Cauza principală e aceea că nimeni nu i-a învățat bucuria lecturii. Pentru cei mai mulți lectura se asociază cu o corvoadă impusă. Și apoi uitați-vă la textele care li se dau spre lectură: Calistrat Hogaș sau – o spun din experiența fiicei mele – Maxim Gorki! Când ne dăm seama de enormitate, cădem în extrema cealaltă: REM-ul lui Mircea Cărtărescu la începutul clasei a IX-a. Știți care sunt primele cuvinte din REM? „Cortazar, un Marquez ferfenițit (Erendira, ediția cea mare), Manuscrisul de la Saragosa…“. Copiii aceștia nu au făcut – și nu fac nici în clasa a IX-a – pic de literatură universală. Ce înseamnă această succesiune de autori și de titluri pentru ei? Probabil X, Y, Z. Nu înțeleg și sar peste ceea ce nu înțeleg, iar de la un moment dat sar direct pe referate.ro. Un alt exemplu: în clasa a IX-a, fiica mea face Logică, la Matematică are o secțiune de Logică Matematică și, de asemenea, face o materie numită Teoria Informației și a Comunicării, la care învață niște rudimente ale tehnologiilor de calcul. Ei bine, nimeni nu le spune că aceste trei discipline se leagă, că pot să-și folosească – cu efect de multiplicator – cunoștințele dintr-o parte într-alta și că în jurul acestui nucleu pot aduna și partea cu jocul de la Limba Română, și Genetica de la Biologie și poate și altele. Nu, ei le învață pe fiecare independent de celelalte, dacă se poate pe de rost pentru că „așa trebuie“ și pentru notă – dacă mai cred în ea. Și atunci ne mirăm că nu rămân mai cu nimic? Ce le oferă gadget-urile actuale? Tocmai acea fugă în imaginație – deși virtualul și imaginația nu se suprapun întru totul – pe care o oferea generației mele lectura. Dar nici generația tinerilor de azi nu e impermeabilă la lectură; mai bine de două treimi din colegii de gimnaziu ai fiicei mele au citit toate cele șapte volume de aventuri ale lui Harry Potter. De ce? Pentru că le-au plăcut, pentru că au fugit, au zburat, au râs și au plâns cu el. Și, orice am spune noi – cei trecuți prin bibliografia lui Mircea Cărtărescu – atunci când o carte te face să uiți de tine, să zbori, să râzi și să plângi și să te întrebi asupra rosturilor tale, atunci acea carte e literatură. În sensul cel mai plin al cuvântului. Iar alta – oricum am numi-o –, ce te face să moțăi și te ispitește să copiezi rezumate de pe Internet, e pierdere de vreme.
Școala mai reușește acum să scoată absolvenți cu o minimă bază de cultură?
Lipsit de cultură, omul nu are repere, e claustrat în neputința lui de a numi ceea ce i se întâmplă și e incapabil să ceară ajutorul semenilor săi. E un om singur, exilat într-o lume săracă, deoarece îi lipsesc cuvintele pentru a o numi. Școala ar trebui să fie o inițiere în marea cultură, nu o moară de comentarii prefabricate și nici o cazarmă de rezolvatori de probleme. Educația românească valorizează tot ceea ce ține de mecanic – în predare, în învățare, în redactare –, dat fiind că astfel credem noi că vom obține analogul școlar al industrializării comuniste: producția de masă. Numai că, la fel ca-n celălalt caz, prețul masificării e prăbușirea standardului de calitate. Cu cât vom formaliza mai mult educația, cu atât randamentul ei va fi mai scăzut. Întoarcerea la marea cultură are acest avantaj: personalizează cunoașterea, o adaptează fiecăruia, căci, în contact cu marile probleme ale tradiției culturale, fiecare se descoperă pus în cauză. Fiecare înțelege că, vorba poetului, „o lume-și face încercarea“ în el și existența lui nu se rezumă la această mécanique plaqué sur le vivant a câștigului și a distracției. Menirea școlii e aceea de a crea oameni adevărați, nu „utilaje de producție“ care suplinesc, deocamdată imperfect, roboții. Dacă ne vom rezuma la atât – oricât vom colora „antreprenorial“ lucrurile –, mă tem că nu vom realiza nicicând mai mult decât niște „unelte vorbitoare“, care, mai devreme sau mai târziu, se vor răscula împotriva lumii care le-a condamnat la sclavie – fie ea și aurită.
Pentru o bună educație merită să suferim
Ce șanse de schimbare credeți că există pentru sistemul educațional din România în următorii 10 ani? Sau, mai bine zis, de unde ar trebui să pornim pentru a îmbunătăți următorii 10 ani?
Instituțional, de la ceea ce au făcut trei miniștri ai Educației: domnii Mircea Miclea, Daniel Funeriu și Mircea Dumitru. Oamenii aceștia au arătat că se poate, că, în hățișul birocratic sedimentat de decenii, se pot deschide căi pentru ca învățământul să se lumineze și să se primenească. Captivi ai „sistemului“ întrupat de „șefi“, profesorii de rând au nevoie de sprijinul ferm al unui ministru sigur pe el și decis să miște lucrurile pentru a numi problemele cu care se confruntă și pentru a încerca să iasă din blocaje – deja – istorice. Invers, revenirea unui ministru care se înțelege, la vedere sau „în particular“, cu exponenții „structurilor“ existente la ora actuală i-ar arunca pe dascălii de rând într-o apatie cu efecte dezastruoase asupra întregului învățământ. S-ar cuveni, de asemenea, să ascultăm mai atent – și lăsăm să rezoneze –, îmbogățindu-le cu experiența noastră, vocile care numesc problemele educației.
Două mi se par întru totul remarcabile: doamna Oana Moraru și doamna Cristina Tunegaru; cred că dânsele sunt – astăzi – conștiința școlii românești. Se cuvine ca profesorii să știe că nu sunt singuri, „o anumită parte a presei“ a îndrăznit să se lupte cu răul imposturii – indiferent cât de puternic s-a vrut acesta – și a reușit să-l biruie: doamnele Emilia Șercan, Sidonia Bogdan, Melania Cincea și Codruța Simina au spus răspicat ceea ce multora dintre noi le-a fost frică și să gândească.
Se întâmplă ca și în funcții instituționale să se afle oameni a căror competență și probitate e dincolo de orice îndoială: academicianul Viorel Barbu sau domnii Marian Popescu și Bogdan Murgescu sunt primii care îmi vin în minte, dar – neîndoielnic – mai sunt și alții. Doamna Ioana Turcu, remarcabilă profesoară de muzică, a creat pe Faceebook un portal dedicat problemelor educației – „Schimbă Educația“ – și talentata actriță Dorina Chiriac a prezentat adesea situații și dezbateri legate de învățământ, arătându-ne tuturor ce înseamnă adevărata pasiune și solidaritate. Îngăduiți-mi să mai numesc doar doi, care pentru mine înseamnă foarte mult: domnișoara Irinela Bordea și domnul Sergiu Berian.
Am pomenit aceste nume dat fiind că ele sunt vrednice de admirație și prezența lor ne amintește că nu suntem niciodată singuri. Firește, marea schimbare ar trebui să vină de la fiecare dintre noi, acolo unde ne aflăm. În definitiv, noi suntem cei care cunoaștem cel mai bine situația „de pe teren“, noi suntem cei care pot sesiza gradul de inadecvare a unor măsuri administrative, noi suntem cei care avem de-a face zilnic cu elevii și studenții, noi suntem cei care mai păstrăm undeva – într-o tainiță a inimii – imaginea a ceea ce doream să fim în anii facultății.
Poate că, la capătul umilințelor și al spaimelor noastre, vom descoperi, așa cum spunea cu patru decenii în urmă Jan Patočka, faptul că „există anumite lucruri pentru care merită să suferim. Că, adesea, tocmai acestea sunt cele care dau un sens vieții noastre. Și că, în absența lor, literatura, cultura și toate celelalte nu sunt decât modalități oarecare de a ne câștiga existența“.
