Marcat de vizita sa în Asia, Nicolae Ceauşescu a încercat să adapteze din mers modelul nord-coreean. Aventura dictatorului român a luat sfârşit în decembrie 1989, dar în Coreea de Nord nebunia s-a amplificat. Analistul Grigore Scărlătoiu, unul dintre specialiştii recunoscuţi la nivel internaţional în problemele Peninsulei Coreene, trasează câteva paralele între două societăţi absurde: România sub Ceauşescu şi Coreea de Nord sub “dinastia” Kim.
Ce contribuţie au reţelele clandestine care-i ajută pe refugiaţii nord-coreeni?
Grigore Scărlătoiu: Una extraordinar de importantă: 27.000 de nord-coreeni au reuşit să ajungă în Coreea de Sud, iar mai bine de 5.000 trăiesc (oficial) în alte ţări. Numărul nord-coreenilor care trăiesc în China este mult mai mare, dar dificil de stabilit cu exactitate.
Există implicaţii regionale?
G.S.: China continuă să-i repatrieze forţat pe transfugii nord-coreeni, o violare flagrantă a Convenţiei ONU privind statutul refugiaţilor (1951), la care China a aderat în 1982. Pretextul repatrierii – imigraţia lor este ilegală şi de sorginte economică, dar o serie de argumente dezamorsează pretextul şi subliniază ilegalitatea acestor acţiuni. Bineînţeles că, şi în cazuri în care foamea şi lipsurile îi determină pe nord-coreeni să părăsească ţara de origine, cauzele sunt politice. E vorba de refuzul regimului nord-coreean de a reforma economia, agricultura în special, şi de a permite monitorizarea adecvată a ajutoarelor umanitare. Apoi, accesul la hrană este determinat de un sistem de clasificare socială, Songbun, bazat pe loialitatea faţă de regim. Discriminarea pe care o creează este una din cauzele absenţei accesului adecvat la hrană. În al treilea rând, chiar dacă cele două puncte de mai sus nu sunt luate în considerare, repatrierea forţată a refugiaţilor nord-coreeni este ilegală. Conform interdicţiei de expulzare şi returnare, inclusă în Articolul 33 al Convenţiei din 1951, „nici un stat contractant nu va expulza sau returna, în nici un fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motiv de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice.” Nord-coreenii repatriaţi sunt supuşi interogatoriilor brutale şi torturii. Dacă mărturisesc că au intrat în contact cu sud-coreeni sau misionari creştini în timpul petrecut peste hotare, sunt trimişi în lagăre de prizonieri politici, de multe ori împreună cu membrii a trei generaţii ale aceleiaşi familii. Femeile care au rămas însărcinate cu barbaţi chinezi sunt bătute, violate, torturate şi supuse avorturilor forţate. Mai multe organizaţii pentru drepturile omului au documentat cazuri de infanticid: dacă este prea târziu pentru a forţa un avort, nou-născuţii sunt ucişi de agenţi de securitate („Kukka-bowui-an-jeon-bu,” Departamentul Securităţii Statului) sau mamele şi alţi deţinuţi sunt forţaţi să îi ucidă.
Cum se explică situaţia creată?
G.S.: China continuă să fie preocupată de stabilitatea în zonele de frontieră. Nu doreşte să vadă numărul de refugiaţi nord-coreeni crescând, iar acesta este unul dintre motivele principale pentru care nu protejează refugiaţii nord-coreeni. China e o supraputere în devenire, care a contribuit substanţial la crearea şi menţinerea la putere a regimului Kim, de mai bine de 60 de ani. Un milion de chinezi au murit în războiul coreean, între 25 iunie 1950 şi 27 iulie 1953. China nu îşi va abandona aliatul, în special pentru că este o zonă-tampon între graniţele sale şi Coreea de Sud, o ţară democratică, dezvoltată, capitalistă, şi un aliat de încredere al Statelor Unite, care continuă să menţină 27.500 de militari pe teritoriul sud-coreean. Există ţări în regiune care au asistat eforturile de salvare a refugiaţilor nord-coreeni. Nici o ţară din regiune nu le acordă statutul de refugiat, cel mai probabil pentru a nu deranja China. În anumite cazuri, refugiaţii sunt „arestaţi”, ca imigranţi ilegali, şi deportaţi, însă nu în Coreea de Nord, ci în Coreea de Sud. Conform Constituţiei Republicii Coreea (Coreea de Sud), toţi coreenii sunt cetăţeni ai Republicii, deci pot primi cetăţenia automat, dacă se confirmă că sunt într-adevăr refugiaţi, şi nu agenţi secreţi ai regimului.
A venit cu ceva nou Kim Jong-un?
G.S.: Continuă acelaşi joc. Obiectivele strategice fundamentale ale regimului nu s-au schimbat. Ele sunt menţinerea la putere, reunificarea Peninsulei Coreene sub autoritatea regimului Kim, dezbinarea alianţei dintre SUA şi Coreea de Sud, ridicarea „prestigiului internaţional” al Coreii de Nord, prin dezvoltarea programului nuclear şi a celui de rachete cu rază lungă de acţiune, cu obiectivul final al instalarii unui focos nuclear pe o rachetă capabilă de a lovi ţinte în interiorul SUA.
Spre ce ne-ar duce o paralelă între comunismul nord-coreean şi cel ceauşist?
G.S.: România a fost ţara din lagărul estic adusă cel mai aproape de dictatura comunistă de sorginte nord-coreeană. Supravegherea şi represiunea exercitate de Securitate în România ceauşistă erau crunte. Supravegherea şi represiunea din Coreea de Nord sunt absolut inimaginabile. Securitatea avea 14.000 de agenţi. Regimul Kim are 270.000 de agenţi ai celor trei agenţii de securitate internă, inclusiv 50.000 de agenţi ai Departamentului Securităţii Statului. În România, Securitatea avea jumătate de milion de turnători/informatori. În Coreea de Nord, fiecare cetăţean participă într-un sistem de monitorizare colectivă („Inminban”). Grupuri de 20-40 de familii sunt obligate să-şi supravegheze vecinii şi membrii aceleiaşi familii, şi să raporteze autorităţilor orice umbră de comportament care nu se conformează „disciplinei socialiste”. Elitele comuniste româneşti, activiştii de partid de rang înalt, sau foşti ofiţeri ai Securităţii şi ai altor agenţii de informaţii interne şi externe, au realizat că vor fi marii câştigători ai tranziţiei postcomuniste, şi au abandonat loialitatea faţă de regimul Ceauşescu, lăsând cuplul conducător să facă autostopul pe un drum din provincie. Elitele Coreii de Nord nu cred că vor reuşi performanţa foştilor colegi din Europa de Est şi Uniunea Sovietică, şi într-un fel pe bună dreptate. Coreenii de nord deja au un sistem şi model de mare succes pe care pot să-l adopte imediat: Coreea de Sud. Elitele regimului Kim ar putea fi eliminate şi pedepsite fără mari probleme. Membrii acestor elite cred – şi probabil că au dreptate – că nu vor supravieţui prăbuşirii regimului Kim. Regimul dictatorial, paranoic, opresiv al lui Nicolae Ceauşescu a continuat să rămână un regim comunist, până în ultima clipă. Deşi Nicu Ceauşescu era pregătit pentru a deveni succesorul tatălui, deşi familia Ceauşescu şi alţi demnitari se bucurau de privilegii considerabile în comparaţie cu cetăţenii de rând – înfometaţi, monitorizaţi şi oprimaţi în permanenţă – dictatorul român a rămas un comunist convins până în ultima clipă. Coreea de Nord a reuşit deja două transmisii ereditare de putere, de la Kim Il-sung la fiul lui, Kim Jong-il (în 1994), şi de la Kim Jong-il la Kim Jong-un (în 2011), şi practic a încetat a mai fi un stat „comunist”. Termenul „marxism-leninism” a fost chiar îndepărtat din Constituţia Coreii de Nord. În momentul de faţă, Coreea de Nord este un sultanat ereditar postcomunist, postindustrial şi cleptocratic.
