România liberă: Cum caracterizaţi contextul actual al relaţiilor dintre România şi Iran?
Bahador Aminian: Au existat suişuri şi coborâşuri, dar am avut relaţii foarte bune până în 1990, chiar şi după, în mod special în domeniul economic. Ulterior, s-a putut vedea o reducere a intensităţii, România orientându-se pe aprofundarea legăturilor cu alte state, în special europene. După aderarea la UE, România a tăiat, cred eu, raporturile cu unii dintre prietenii de până atunci. În prezent, avem o relaţie economică normală, cu un volum mediu de schimburi comerciale, dar şi una culturală foarte bună.
Potrivit Ministerului român de Externe, în ceea ce priveşte implementarea unor investiţii iraniene în România “nu au fost înregistrate progrese notabile”.
B.A.: Există motive şi motive, unele poate de natură politică, altele de natură economică. V-am spus şi mai devreme că relaţiile economice nu sunt chiar atât de proaste. Pentru ţări precum Iran şi România, un volum al schimburilor bilaterale de 300-400 milioane euro pe an înseamnă un nivel bun. Pe de altă parte, Iranul are priorităţile sale, în mod special în ceea ce priveşte petrolul, gazele şi industria petro-chimică. Mai trebuie luate în calcul sancţiunile (economice, impuse de UE – n.r.), există şi o anumită lipsă de interes a părţii române şi, în fine, rămân problemele legate de circuitul bancar dintre cele două ţări. Iată câteva motive care-i ţin pe mulţi investitori iranieni departe de România.
Totodată, pe fondul sancţiunilor internaţionale aplicate Iranului, contractele comerciale româno-iraniene înregistrează întârzieri în efectuarea plăţilor. Cât de adâncă este această problemă?
B.A.: Din nefericire, americanii i-au convins pe europeni să dubleze cu noi sancţiuni, de la nivelul UE, pe cele ale ONU, invocându-se programul nuclear iranian. Toate activităţile nucleare ale Iranului se află sub supravegherea AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică – n.r.) şi nu există probe că Iranul derulează alte programe, că are alte intenţii sau alte planuri. Există doar ceea ce pretind unele ţări, iar pe baza presupunerilor lor alte state au aprobat impunerea de noi sancţiuni, altele decât cele ale ONU. Lumea ar trebui să fie conştientă că aceste sancţiuni contravin reglementărilor Organizaţiei Naţiunilor Unite. Sunt măsuri nocive inclusiv pentru relaţia economică dintre România şi Iran, cât timp ele le pun probleme oamenilor de afaceri iranieni, din punct de vedere al fluxului financiar. Aşa că aceştia din urmă se reorientează şi caută să-şi investească banii în altă parte. Iar cât priveşte comerţul cu petrol şi gaze, americanii fac pe poliţiştii şi ei decid ce ţări pot să ni le cumpere şi ce ţări nu, în categoria din urmă intră şi România. Nu înţeleg cine le acordă americanilor acest tip de autoritate.
Cu ce state membre UE are Iranul legăturile cele mai bune?
B.A.: Avem relaţii foarte bune cu multe, printre care Germania, Italia, Austria.
Spuneaţi într-un interviu din 2011 că Iranul poate juca un rol natural, atât în privinţa Nabucco, dar şi a altor proiecte europene. Aţi avut în anii trecuţi contacte oficiale, la Bucureşti, pe marginea implicării Iranului în construcţia gazoductului? Privit din afară, e clar că Iranul a fost vizibil ocolit.
B.A.: Iranul ocupă locul doi în lume în ceea ce priveşte rezervele de petrol şi gaze, iar din punct de vedere geografic accesul europenilor la aceste surse de energie ar fi facil. Însă, din unele raţiuni politice, Iranul este ignorat, asta în condiţiile în care sectorul energetic şi securitatea energetică sunt priorităţile de top ale UE. Dar, după cum am zis, din motive politice statele europene, inclusiv România, nu se aşază la discuţii cu Iranul, prin urmare nu există contacte pe această temă în cadru formal. În trecut, s-au purtat discuţii (în cadru bilateral – n.r.) cu ţări ca Elveţia sau Austria şi chiar s-au semnat unele acorduri.
Deci nimic pe Nabucco.
B.A.: Nu, nu pe acest proiect. Nabucco este conceput astfel încât Iranul să fie ocolit, dar tocmai de aceea este imposibil de realizat şi nu s-au făcut progrese în ultimii ani.
Necooptarea Iranului a constituit, date fiind rezervele sale, una dintre complicaţiile proiectului Nabucco. Pe de altă parte, există dosarul nuclear şi declaraţiile dure ale preşedintelui Ahmadinejad la adresa Vestului, a Occidentului. Vă întreb acum: cum putea fi benefică o astfel de atitudine, dacă ne raportăm la perspectiva demarării unor afaceri de ordin strategic între Iran şi Uniunea Europeană?
B.A.: Vreau să fiu cât se poate de limpede: preşedintele Ahmadinejad nu a spus nimic contondent la adresa Vestului, nu ducem o astfel de politică şi ne-am dorit întotdeauna relaţii bune cu statele europene. Pe de altă parte, într-adevăr, ne împotrivim politicii de ocupaţie, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în Afganistan sau în Irak.
A existat o atitudine violentă şi faţă de Israel.
B.A.: Noi am spus de la bun început că nu suntem de acord cu ocupaţia, că nu o acceptăm şi că este dreptul populaţiei palestiniene să-şi hotărască viitorul. S-a invocat faptul că domnul Ahmadinejad a declarat că Iranul vrea să atace Israelul, s-a mai spus şi că vrem să folosim arma nucleară. Fals! După cum fals este şi faptul că domnul Ahmadinejad ar fi spus că vrem să evacuăm Israelul cu forţa. E vorba de propagandă şi, din nefericire, aceasta este preluată de mass-media occidentală, promovând clişee şi stereotipuri dăunătoare.
Palestina a devenit anul trecut stat observator la ONU, în pofida opoziţiei SUA şi a Israelului. Cum aţi perceput poziţia României, care, la fel ca alte 40 de state, s-a abţinut?
B.A.: România a avut dintotdeauna relaţii bune cu Palestina. Aţi avut o atitudine diferită de a altor ţări, înţelegeţi situaţia din regiune, precum şi faptul că oamenii de acolo au drepturile lor. De fapt, dintre membrii Uniunii Europene doar o singură ţară (Cehia – n.r.) a votat împotrivă. Privind spre viitor, cred că sunt semne bune.
Alegerile prezidenţiale care vor avea loc la Teheran sunt urmărite cu atenţie în Europa, SUA, Orientul Mijlociu. Se va modifica politica nucleară a Iranului după acest scrutin?
B.A.: Dosarul nuclear nu este nici foarte important, nici unul anormal. Ceea ce ne dorim este în acord cu ceea ce-şi poate dori un stat suveran, vrem să avem dreptul de a putea îmbogăţi uraniul şi de a poseda tehnologia respectivă. În schimb, nu ne dorim să obţinem arme nucleare, iar ascunderea şi folosirea lor este contrară normelor Islamului. Cât priveşte influenţa alegerilor asupra politicii nucleare a ţării, aş spune că nu se va schimba nimic, pentru că viitorul preşedinte nu va urmări nici el obţinerea bombei nucleare. Potrivit reglementărilor NPT (Tratatul de Neproliferare Nucleară – n.r.), cadru în care Iranul are calitatea de membru, avem dreptul de a îmbogăţi uraniul, în scopuri paşnice. Atunci, de ce să nu ni se permită acest lucru?
Odată dobândit accesul la tehnologia respectivă, nu este exclus ca, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, să obţii şi arma nucleară.
B.A.: Atunci vă întreb eu: este rău să deţii bomba nucleară?
Are Iranul nevoie de arma nucleară?
B.A.: Deloc. Dar întreb din nou: dacă a avea arma nucleară contravine reglementărilor internaţionale, atunci de ce nu sunt luaţi la întrebări tocmai cei care posedă asemenea arsenal? Israelul are, la fel India, Pakistan sau SUA – care a şi folosit bomba nucleară. În schimb, noi suntem suspectaţi că avem intenţii ascunse pentru viitor. Repet: ar fi contrar Islamului şi nu acceptăm dublul standard.
Există într-adevăr state care deţin, unele de decenii, arma nucleară. Dar problema care se pune astăzi este dacă lumea în care trăim are nevoie de arsenale noi sau, din contră, de reducerea lor.
B.A.: Am spus şi noi că ne dorim ca în ţările Orientului Mijlociu să nu existe arme nucleare, despre care ştim şi că contravin intereselor umanităţii. Dar sunt ţări care nu au aderat la calitatea de membru NPT, în schimb Iranul a făcut-o. Există state care la fiecare 10 ani atacă alte state. E cazul Israelului, care în ultimele trei-patru decenii a atacat alte ţări la fiecare cinci-şase ani. Noi nu am recurs la nici o armă interzisă de normele internaţionale şi nu am făcut-o nici măcar în perioada în care am fost atacaţi de Irak, deşi ei au făcut-o. Când compari cele două ţări (Israel şi Iran), ei bine, cine ar trebui să fie supus presiunilor? Noi sau ei? Din păcate, este vorba de aplicarea dublului standard. Nimeni nu spune nimic Israelului, cu toate că este o putere nucleară, că a recurs la armament neconvenţional sau că a invadat alte ţări. Din nefericire, mass-media occidentală ignoră toate acestea şi se află sub control şi presiune israeliană.
Cum credeţi că este posibil ca o singură ţară, Israelul în acest caz, să controleze toată presa străină?
B.A.: Nu doar Israelul, ci şi Statele Unite. Cine furnizează întreaga informaţie despre Iran pentru restul mass-media? Presa din România de unde ia ştirile, analizele privind Iranul? Există corespondenţi români în Iran? Deci sursele de informare sunt americane, CNN, Vocea Americii. Verificaţi! Principalele surse pentru media românească le constituie americanii şi agenţiile israeliene.
Sună ca şi cum Iranul este parte a unei largi conspiraţii.
B.A.: Nu e vorba de conspiraţie, ci de faptul că America şi Israelul au această putere şi ea nu trebuie ignorată. Nu e teoria conspiraţiei.
Au fost atacate facilităţi iraniene de comandouri israeliene, pe teritoriul Iranului?
B.A.: Nu. Este adevărat că Israelul a anunţat acum doi ani că va recurge la opţiunea militară, ceea ce din punctul nostru de vedere este o glumă. Le este imposibil, ei nu-şi pot rezolva problemele pe care le au la propriile frontiere. Cum să pătrundă în Iran şi să atace?
Există, în schimb, un război cibernetic care ţinteşte facilităţile iraniene.
B.A.: Da, dar interesant este că un raport recent al serviciilor de informaţii britanice concluziona că Iranul face faţă acestei ameninţări.
Fostul preşedinte Ali Akbar Hashemi Rafsanjani (1989-1997 – n.r.) şi-a depus candidatura la alegeri în ultimul moment. Pe de altă parte, unii apropiaţi ai preşedintelui Ahmadinejad s-au confruntat cu contestări la vârf – a fost cazul lui Esfandiar Rahim Mashaei. În final, candidaturile celor doi au fost invalidate. Ce înseamnă toate acestea? În fine, ar putea fi Iranul pregătit pentru o relaţie mai pragmatică cu America?
B.A.: Motivul pentru care fostul preşedinte Rafsanjani a fost descalificat îl constituie vârsta înaintată. Este foarte bătrân, are în jur de 80 de ani. În schimb, au fost validate candidaturile a opt persoane, trei aparţinând reformiştilor. Avem o campanie electorală strânsă, iar alegerile din 14 iunie vor juca un rol important pentru evoluţia Iranului. Apoi, de principiu, noi nu ne împotrivim unei relaţii cu Statele Unite. Chiar domnul Ahmadinejad a fost în America de şapte ori, a corespondat cu preşedintele Obama şi chiar cu Bush şi s-a declarat întotdeauna în favoarea unor negocieri şi discuţii cu americanii. Problema, însă, este la ei, nu la noi. Ei (preşedinţii SUA) nu sunt pregătiţi pentru acest lucru. Se află sub presiune şi nu sunt ei cei care decid, pentru că nu au autoritate. Care a fost sloganul principal al lui Obama în campania pentru primul mandate? Acela că va merge să vorbească direct cu iranienii, apoi că va închide închisoarea de la Guantanamo. Însă nu a putut, pentru că îi lipseşte autoritatea şi este supus la presiuni atât din exterior, din partea Israelului, cât şi din interior.
Când credeţi că se va încheia problema iraniană?
B.A.: Se tot vorbeşte de problema nucleară iraniană, lucru cu care eu nu sunt de acord. Nu cerem mai mult decât ni se cuvine prin tratatul privind neproliferarea, adică dreptul de a îmbogăţi uraniul în scopuri paşnice. Americanii au atacat Irakul fără permisiunea ONU, l-au invadat şi l-au ocupat, creând o mulţime de probleme întregii lumi. Ca urmare a acestei politici, sute de mii de oameni au fost ucişi, inclusiv americani, şi mii de miliarde de dolari au fost cheltuite. Toate acestea, pe motiv că Irakul deţine arme de distrugere în masă, arme care nu au fost găsite. Deci pe baza unei singure presupuneri s-au creat nenumărate probleme. Acum a apărut o altă suspiciune, cea privind programul nuclear, care a afectat poporul iranian şi regiunea.
Teheranul a fost ultima destinaţie externă a lui Nicolae Ceauşeascu, iar la o săptămână de la începerea vizitei în Iran a fost executat. Comparativ cu zilele noastre, cum aţi descrie relaţiile dintre România comunistă şi Iranul acelor vremuri?
B.A.: În perioada respectivă, trăiam într-un sistem bipolar, lumea fiind dominată de două superputeri – SUA şi URSS. Iranul nu aparţinea nici de blocul vestic, nici blocului estic, căutând să adopte o politică independentă şi faţă de americani, şi faţă de sovietici. Ambiţiile României erau atunci similare. În prezent, însă, nu mai există un asemenea sistem, ci traversăm o perioadă de tranziţie. În actuala conjunctură cred că dosarul iranian este foarte important pentru că dorim să fim independenţi faţă de statele hegemonice. Orientul Mijlociu este, la fel, foarte important, întrucât este cea mai reprezentativă sursă de energie, iar cine controlează această regiune poate controla lumea – se poate pune presiune pe China, Europa, India, Brazilia sau Japonia. Din nefericire, în toată această regiune multe ţări au relaţii bune cu SUA, doar Iranul jucând rolul de independent. Revenind la comparaţia între acum şi atunci, în relaţia româno-iraniană, da, poate că nu mai este aceeaşi ca în perioada sistemului bipolar, dar poate că în viitor europenii vor ajunge la concluzia că ar fi bine să aibă cu totul alte relaţii şi să îşi schimbe atitudinea faţă de Iran.
