De ce „Ponta-care” nu se compară cu „Obama-care”

Profesorul Irinel Popescu, şeful Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni, crede că reforma autohtonă a sănătăţii ar trebui să se inspire din sistemul austriac, iar alocările de la buget ar trebui să crească treptat, astfel încât în următorii ani să ajungă la 10 la sută din PIB.

Până atunci „Ponta-care“, în care Sănătatea înseamnă 5 procente din PIB nu are nici un element comun cu „Obama-care“, unde bugetul Sănătăţii este de 18 la sută din Produsul Intern Brut al SUA. Irinel Popescu declară că a renunţat definitiv la politică în favoarea activităţii medicale, mai ales că anul acesta Centrul pe care îl conduce a ajuns la 500 de transplanturi.

În ceea ce priveşte scandalul legat de transplantul de rinichi pe care l-a făcut actorul Alexandru Arşinel, profesorul Popescu este de părere că medicii au fost curajoşi atunci când au decis ­să-l opereze la 74 de ani.

Ministrul Sănătăţii, Eugen Nicolăescu, spunea recent că Agenţia Naţională de Transplant „funcţionează ca o instituţie birocratică“, „nu progresează“, „nu ţine registrul de transplant“ şi, ca atare, va urma o reorganizare sau poate chiar o desfiinţare. E necesară resetarea acestei instituţii?

I.P.: Dacă ne uităm la rezultatele din acest an în care România a avut cel mai mare număr de donatori din Europa şi în care coordonatorii de transplant, pregătiţi de Agenţia Naţională, au reuşit să obţină astfel de rezultate, cred că mai degrabă ar fi nevoie de întărirea Agenţiei, în condiţiile în care personalul este foarte redus.

Plângerea penală privind transplantul actorului Alexandru Arşinel ar putea redeschide dezbaterea privind etica în acest domeniu?

I.P.: Există mereu dezbateri de acest fel; în acest caz, până la verdictul justiţiei cred că trebuie să ne abţinem de la comentarii. Pe de altă parte, eu sunt convins de profesionalismul colegilor de la Cluj. În România sunt puţine programe de transplant şi de aceea sunt foarte monitorizate; ca atare, cred că nu-şi permit derapaje. Din punctul meu de vedere, când îţi asumi o operaţie de transplant la un pacient de 74 de ani, indiferent cum îl cheamă, eşti obligat să o faci foarte repede, pentru că un om de această vârstă nu mai poate aştepta pe listă. Faţă de alte tipuri de transplant, operaţia de transplant de rinichi nu este o operaţie „life saving“, deci nimeni nu poate spune că, odată făcut transplantul renal cuiva şi nefăcut altcuiva de pe lista de aşteptare, acela de pe listă a decedat pentru că nu i s-a făcut transplantul. Câtă vreme există dializa, viata nu este pusă în pericol. Transplantul renal este ­însă extrem de important pentru că îmbunătăţeşte indiscutabil calitatea vieţii, pentru că pacientul nu va mai fi dependent de dializă şi reduce costurile.

Există peste tot în lume ­această tendinţă a medicilor de a favoriza VIP-urile.

I.P.: S-a vorbit mult pe această temă, de pildă, în cazul lui Steve Jobs sau în cazul lui Larry Hagman, dar nimeni nu a intentat proces în cele două situaţii. Oricum, medicii care iau deciziile pe care le iau trebuie să fie mereu pregătiţi să şi le apere.

Noua reformă a Sănătăţii sau „Ponta-care“, cum a numit-o premierul, reduce destul de mult accesul românilor la servicii medicale ­compensate prin asigurări. E o soluţie ­bună?

I.P.: Din păcate, finanţarea Sănătăţii în România este destul de precară. Procentul din PIB este în jur de 5 la sută, faţă de 18 la sută, cât costă Obama-care. Ţările europene, Franţa, ­Germania, Austria, alocă în jur de 10-12 la sută. România trebuie deci să crească procentul alocat Sănătăţii, dar este clar pentru noi toţi că acest procent nu poate fi crescut brusc şi nu putem sări de la 5 la 10 la sută. Nici n-ar ­exista mecanismele de absorbţie în cazul unei dublări a bugetului. Pe de altă parte noţiunea de solidaritate trebuie înţeleasă corect: în SUA se pune problema de a obliga un segment foarte mare de populaţie să aibă asigurare de sănătate.

În România, majoritatea ­oamenilor au.

I.P.: Da, dar nu chiar toţi. De fapt, sunt vreo 5 milioane de plătitori şi vreo 15 milioane de beneficiari. E un raport destul de nesatisfăcător.

Oricum, pachetul de bază va deconta urgenţele, ­serviciile de prevenţie de ­medicina ­familiei şi analizele de ­laborator. Potrivit ministrului Sănătăţii, de aceste servicii vor beneficia „toţi cetăţenii, asiguraţi sau neasiguraţi“. Cine-ar mai vrea să plătească asigurări medicale în acest caz?

I.P.: Cred că tocmai de aceea e utilă dezbaterea pentru a clarifica anumite lucruri: de pachetul de bază beneficiază toţi cei asiguraţi într-o anumită limită, fiindcă de aceea se aduc în discuţie asigurările suplimentare pentru a aduce acei bani în plus în sistem. Când vorbim despre o creştere a bugetului pentru Sănătate de la 5% la 10% în etape, Guvernul nu poate susţine această mărire şi e nevoie să intre în vigoare asigurările suplimentare, acestea vor asigura şi o creştere calitativă a sistemului.

Tot în noul pachet se menţionează că pacienţii de până în 40 de ani vor avea dreptul la o singură consultaţie de rutină la trei ani, iar bolnavii de cancer la 6 consultaţii pe an. Ce vor face oamenii care nu au bani, dar sunt asiguraţi?

I.P.: Numărul acestor consul­ta­­ţii este stabilit împreună cu nişte specialişti. Părerea mea, fără să mă refer punctual la această situaţie, este că asigurătorul atunci când îşi asumă finanţarea unui anumit program terapeutic trebuie să şi-o asume până la capăt. Eu, ca medic, am datoria să-i ajut pe oameni în orice situaţie, dar finanţatorul are o altă logică, pronind de la faptul că are o cantitate finită de bani. În acelaşi timp, finanţatorul trebuie să aibă anumite priorităţi, de exemplu în SUA transplantul de ficat este acoperit de asigurare, dar nu şi toate necesităţile stomatologice.

Într-un proiect adiacent se prevede scoaterea ­spitalelor din categoria instituţiilor ­bugetare şi transformarea lor în societăţi comerciale sau ONG-uri. Acest sistem ar putea transforma spitalele în locuri inaccesibile?

I.P.: Nu ştiu dacă vor fi mai scumpe, dar în mod evident, ar putea fi mai performante. De pildă, în sistemul american multe spitale sunt instituţii non-profit, unde nimic din ce rămânea după plata salariilor şi a cheltuielilor nu era împărţit între fondatori, totul era reinvestit, în tehnologii noi, în extinderea spitalului etc.

Poate fi adaptat acest model aici, unde adesea managerul autohton se gândeşte mai mult la binele lui decât la al celorlalţi?

I.P.: Dacă nu reuşim să ieşim din aceste tipare şi să învăţăm de la alţii, vor rămâne pe loc. ­Petru cel Mare, când a tăiat bărbile boierilor, a sperat să aducă Rusia în 10 ani acolo unde era Olanda şi chiar dacă nu a reuşit până la capăt, ceva-ceva tot a ­urnit din loc.

În cât timp credeţi că ­„Ponta-care“ va depăşi ­„Obama-care“, aşa cum crede premierul că se va întâmpla?

I.P.: Sunt lucruri total diferite: Obama-care a plecat de la realitatea unui mare segment de populaţie neasigurat şi a vrut să facă o asigurare universală, fiindcă lipsa acesteia era cea mai mare racilă a sistemului: e de necrezut ca în cea mai bogată ţară din lume săi 40 de milioane de oameni sunt neasiguraţi. La noi deficienţele sistemului sunt altele, pentru că avem nevoie de mai mulţi bani şi de un ­management mai performant, iar în acest context concurenţa stat-privat ar putea fi benefică. De pildă, nu e corect ca pacienţii din România să meargă la tratament la Istanbul pentru tratamente pe care noi le facem la fel de bine aici.

De ce vă retrageţi din politică?

I.P.: Nu e o decizie pe care am luat-o acum, ci în urmă cu mai mult de un an. Nu mai am timp şi apoi acum am 60 de ani; când eram mai tânăr aveam mai multă energie şi nu aveam atât de multe proiecte. A fost interesant să constat că după 18 ani, de când m-am întors de la specializarea de 3 ani din SUA, s-a adunat un fel de masă critică: 500 de transplanturi, o mulţime de cazuri în chirurgia oncologică digestivă, destule cazuri în chirurgia robotică. Toate acestea mă obligă la o angajare şi mai mare decât până acum în această profesie. Faptul că anul acesta s-au făcut 100 de operaţii de transplant hepatic şi că prognoza pentru anul viitor este de până la 150, acest lucru înseamnă trei operaţii pe săptămână, adică o operaţie la două zile, la care se adaugă încă două operaţii pe zi de chirurgie obişnuită. Stau în spital cea mai mare parte a timpului cu pacienţii, dar şi pentru proiectele de cercetare. Avem laboratoare pe care le-am dotat prin proiecte pe care le-am câştigat şi urmează chiar să construim un institut de cercetare translaţională tot din fonduri câştigate prin proiecte: încercăm să aflăm cauzele tumorilor şi cum pot fi antagonizate.Nu mai am timp, sunt şi preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale şi, în plus, obligaţiile internaţionale au devenit tot mai mari, poate şi după succesul Congresului de Transplant de la Bucureşti, dar mai ales datorită experienţei de aproape 20 de ani, care este o experienţă competitivă pe plan internaţional. Deci obligaţiile pe linie profesională au devenit mult mai mari, de altfel anul acesta am fost ales şi membru al Academiei Franceze de Medicină, ceea ce înseamnă mai multe cercetări, dar şi mai multe deplasări pentru aceste comunicări ştiinţifice.

Deci anul acesta la Fundeni au fost făcute 100 de transplanturi de ficat. Le-aţi făcut dvs. pe toate?

I.P.: În cea mai mare parte, deşi a preluat şi echipa destul, dar decizia mea este să fiu aici, mai ales că multe dintre ele sunt cazuri delicate: în transplantul hepatic lucrurile pot să decurgă şi foarte simplu, dar pot apărea şi complicaţii bruşte, aşa că aş vrea să fiu în preajmă majoritatea timpului.

Când s-a lansat noua ­reformă a Sănătăţii s-a pus şi ­problema ca medicii să se decidă, fie să lucreze doar în ­spitalele ­publice, fie doar în cele ­private, şi să se renunţe la sistemul ­actual, în care un doctor ­aleargă dintr-o parte în alta. Ar fi o chestiune de ­incompatibilitate?

I.P.: La nivel internaţional, sunt mai multe modele: sunt într-adevăr şi ţări în care se consideră o incompatibilitate; în altele, medicina privată a fost adusă în spitalele publice, iar profesorii mai ales au voie să aibă paturi private în aceste spitale şi sunt ţări, ca Austria, unde aceiaşi medici lucrează şi la stat, şi la privat. Acesta din urmă mi se pare modelul cel mai bun şi s-ar potrivi cel mai bine în România, mai ales că din punct de vedere constituţional nu poţi să iei nimănui dreptul la muncă, dar şi pentru că pacienţii care nu-şi pot permite o clinică privată trebuie să aibă, la rândul lor, acces la medici buni. Dacă acest sistem funcţionează bine la Viena, nu văd de ce nu ar fi pus în practică şi la Bucureşti.

Există suspiciunea că medicii din sistemul public încearcă să-şi mute pacienţii în clinicile private.

I.P.: Astfel de suspiciuni pot apărea totdeauna, dar se întâmplă şi invers, să fie aduşi dinspre privat spre stat. Cred însă că România, dacă vrea să aplice un model european, ar putea să se uite mai atent cum şi-a rezolvat problemele Austria. Acest model poate fi preluat eliminând suspiciunile pe care le-aţi amintit.

S-a creat o oarecare vâlvă în jurul candidaturii dvs. pentru un fotoliu la Academia Română. Aţi renunţat la funcţiile politice şi pentru a corespunde criteriilor impuse de Academie pentru toţi membrii ei?

I.P.: Nu, decizia de a ieşi din politică e mai veche. Gândiţi-vă că înainte de alegerile de anul trecut am avut nu una, ci mai multe propuneri. Şi, ştiţi bine, cine candida din partea USL mergea la sigur, dar eu am spus nu, pentru că relaţia mea cu politica era deja epuizată. Nu vreau să mă întorc în această zonă pe care am abandonat-o definitiv: ­m-am vindecat de politică şi vreau să am mai mult timp pentru a-i vindeca pe ceilalţi aflaţi cu adevărat în suferinţă.

Cine v-a propus ­candidatura pentru titulatura de ­academician?

I.P.: M-au propus profesorii Nicolae Ghilezean şi Maia Simionescu, Victor Voicu şi Constantin Ionescu Târgovişte. Candidaţii sunt propuşi de membrii Academiei şi trec printr-un filtru cu care nu au legătură directă, deci Secţia de Medicină a făcut o propunere şi Adunarea Generală o va analiza. Eu cred că nu trebuie create nici un fel de presiuni asupra Academiei şi îmi pare rău că unii încearcă să influenţeze lucrurile.