Este timpul să fim deschişi, să înţelegem cu adevărat ce se întâmplă cu romii şi să privim dincolo de etichete şi stereotipuri”, scria Cristiana Grigore, o româncă de origine romă, într-un articol publicat de ziarele americane International Herald Tribune şi New York Times, în momentul în care opinia publică internaţională era preocupată de expulzarea romilor din Franţa.
Cine este însă tânăra de 27 de ani a cărei voce s-a auzit atunci atât de răspicat?
Cristiana Grigore a primit celebra bursă Fulbright, studiază politici educaţionale la cea mai bună universitate din SUA în educaţie şi a îndrăznit să se apuce de balet la vârsta adultă. A trăit ani de zile cu teama respingerii sociale din cauza etniei sale, dar s-a ambiţionat să sfideze stereotipurile. Acum, însăşi povestea Cristianei este exemplu de reuşită pentru studentii români şi un argument pentru a vedea romii dincolo de etichete şi stereotipuri.
Cum ai obţinut bursa Fulbright?
C.G.: Cred că a fost o combinaţie între felul meu de-a fi, rezultatele academice, activităţile extra-curriculare şi fondarea LEAP, organizaţie care promovează modul în care tinerii pot beneficia de educaţie nonformală.
Ce a însemnat pentru tine plecarea din ţară?
C.G.: A venit cumva de la sine, nu am stat cu bagajele la uşă aşteptând cu nerăbdare „visul american”. Eram implicată în multe proiecte şi activităţi, mai ales la Policy Center for Roma and Minorities. Nu aveam timp să mă plâng de ce nu merge la noi în ţară; am lucrat până în ultimul moment să mă asigur că las pe mâini bune ce-am început în România.
Într-un fel eram curioasă ce o să mă aştepte în Statele Unite, ţara unde am vorbit pentru prima dată despre identitatea ţigănească.
Străinătatea te-a ajutat să-ţi recunoşti identitatea?
C.G.: Absolut! Asta s-a şi întâmplat în 2006, când am fost prima dată în SUA.
Când ai simţit că primeşti şi recunoaşterea societăţii româneşti?
C.G.: Pentru mult timp mi-a fost foarte frică de excludere şi bănuiesc că prin asta trec şi alţi oameni care provin din categorii marginalizate, nu doar romii.
Prima dată m-am simţit recunoscută şi valorizată în România când am primit o bursă Dinu Patriciu pentru anul II de master. Eram mai obişnuită cu recunoaşterea internaţională decât cu cea naţională. Această recunoaştere formală a meritelor mi-a dat un mare avânt şi siguranţă că fac parte din societatea românească.
Cum te împaci acum cu identitatea ta romă?
C.G.: Este o parte căreia i-am făcut loc în viaţa mea. E firesc să fiu româncă de etnie romă şi să am o deschidere globală. Sunt norocoasă şi fericită pentru cum m-am format, iar originile mele sunt o zestre minunată pe care nu o mai ascund.
Urmezi cursuri de balet. Nu e prea târziu pentru balet?
C.G.: Aşa am crezut şi eu, până acum un an, când mi-am dat seama de propriile mele limitări şi condiţionări sociale – „baletul se începe doar la 4, 5 ani”. Am început să fac balet şi am încetat să mai fac proiecţii pe viitorii mei copii, pe care, evident, mi-i imaginam balerini. A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată.
Nu numai că baletul este un dans superb, care te înalţă spiritual, însă mi-am găsit şi activitatea sportivă care mi se potriveşte cel mai bine. Lecţiile de balet mă ambiţionează să mă perfecţionez tot timpul.
Sunt adepta „Mens sana în corpore sano” şi învăţ îmbinând mai multe domenii, teoria cu practică, partea academică cu cea artistică. Asta duce nu numai la formare profesională, dar şi la dezvoltare mea că om.
Ce presupune să excelezi într-un domeniu?
C.G.: Eu abia am „zgâriat” suprafaţa cunoaşterii şi a excelenţei, mai am foarte mult de explorat şi descoperit. Cred însă că a ajunge să excelezi presupune efort constant şi făcut cu sens, disciplină şi rezolvarea problemelor care te pot ţine pe loc. E esenţial să înţelegi cine eşti, ce aptitudini ai şi ce poţi face până la nivelul de măiestrie.
Ce presupune studiul politicilor educaţionale în cea mai bine clasată universitate din SUA în acest sens?
C.G.: Coerenţa dintre ce învăţ la şcoală şi activităţi practice cum au fost cele din Guatemala, New York, o viziune de ansamblu formată prin cunoştinte din mai multe domenii şi conexiuni între politicile educaţionale şi factorii economici, politici şi culturali.
A face politici educaţionale e ca şi când ai scrie un scenariu pentru un film sau o piesă de teatru. Construieşti experienţe de învăţare pentru o regiune, ţara sau la nivel global.
De ce te-a atras studiul politicilor educaţionale?
C.G.: Am vrut să-mi înţeleg propria experienţă de învăţare din timpul facultăţii şo să am un fundament academic la ceva ce înţelegeam intuitiv. Aşa am ajuns să descopăr politicile educaţionale şi cercetările despre importanţa competenţelor generale şi aschimbărilor prin care trece sistemul de învăţământ formal.
Ce reforme în domeniul politicilor educaţionale ai recomanda pentru România?
C.G.: Cred că sistemul educaţional formal se cam clatină din toate încheieturile şi e nevoie să-şi redefinească rolul pe care îl joacă în societate şi paradigmele sub care funcţionează.
Prin urmare, aş propune o refomă generală care să modernizeze sistemul, cu focus pe dezvoltarea unor competenţe generale, o resetare a valorilor şi principiilor după care sistemul de învăţământ se ghidează şi promovarea unor modele care au produs cu adevărat valoare. Altfel, mi-e teamă că elevii şi studenţii pot rămâne la o reprezentare simplistă a succesului care nu i-ar motiva să înveţe mai mult şi să ţintească mai sus.
E nevoie ca reprezentanţii sistemului formal să fie oneşti cu ce le pot oferi elevilor, să-i ghideze către activităţi extra-curriculare şi să nu-i limiteze la ce fac în şcoală. Predarea şi învăţarea în „stil papagal” ar trebui înlocuite cu discuţii libere care să dezvolte comunicarea, creativitatea, gândirea critică şi atitudini proactive. Un bun exemplu în acest sens este setul de competenţe dezvoltat de programele IB – International Baccalaurate.
De asemenea, e important că în cazuri de corupţie, plagiat şi incompententă consecinţele să fie foarte clare şi fără menajamente şi „lasă că la noi merge şi aşa”. În felul acesta, profesorii care-şi fac treaba bine, cu pasiune şi cu corectitudine, nu ar fi o ciudăţenie, ci o normalitate.
Crezi că cel mai bun învăţământ e cel specializat, din care ieşi cu o meserie?
C.G.: Eu sunt adepta unei abordări multidisciplinare, dar ţinând cont de context şi domeniul de specializare. Aş vrea să văd cât mai mulţi studenţi care fac cursuri şi la alte facultăţi, practică rar întâlnită când am fost eu la Universitatea Bucureşti.
Ce te faci dacă te pregăteşti pe un domeniu care nu mai este de interes atunci când termini şcoala? Sau eşti un cercetător bun, dar nu ştii să-ţi promovezi rezultatele? Cu cât înveţi mai multe şi te adaptezi mai repede, cu atât ai mai multe şanse să reuşeşti pe o piaţă de muncă într-o continuă schimbare.
Ce aptitudini ar trebui ca învăţământul să-i dezvolte unui student?
C.G.: Un sistem de învăţământ sănătos formează oameni competenţi, cu caracter şi principii puternice, deschişi la nou şi diversitate.
Ce-a însemnat pentru tine să publici în NY Times şi International Herald Tribune?
C.G.: Am scris articolul „Bringing Out the Gypsy in Me” („Scoţând la suprafaţă latura mea ţigănească” n.r.) din dorinţa de a-mi exprima o opinie, fără să mă gândesc de la început la publicaţia unde vreau să apară. Publicarea articolului de către International Herald Tribune şi New York Times m-a făcut să-mi dau seama că rezultatul muncii noastre este cea mai bună carte de vizită şi recomandare.
Am primit mesaje de la oameni care m-au felicitat pentru felul în care am scris, de la profesionişti care mi-au mulţumit pentru perspectiva adusă şi de la romi din multe colţuri ale lumii care s-au regăsit în povestea mea. Această experienţă mi-a ridicat standardele de performanţă şi de calitate şi mă determină cu atât mai mult să-mi direcţionez atenţia şi energia spre proiecte cu conţinut şi valoare.
În 2010 ai participat la realizarea documentarului CNN „Calvarul romilor”. Cum a fost?
C.G.: La filmări am văzut atâta sărăcie, copii subnutriţi şi comunităţi desprinse de civilizaţie cum nu am crezut până atunci că există la noi în ţară. Mi-a prins însă bine să devin conştientă şi de această parte a României.
Cred că noi, societatea românească, avem responsabilitatea să punem reflectoarele pe astfel de comunităţi şi să luăm măsuri chiar înaintea străinilor. De ce să aşteptăm CNN sau alte canale media internaţionale şi nu facem noi lucrul acesta? Astfel imaginea României în exterior ar fi mai echilibrată, prezentându-se şi alte aspecte, nu numai copii cerşind, romi necăjiţi şi comunităţi sărace.
Reportajul „Plight of Roma” („Calvarul romilor”) s-a realizat în colaborare cu Policy Center for Roma and Minorities. Echipa CNN a prezentat realitatea atât din Ferentari, unde Policy Center are un club de educaţie alternativ pentru copiii din cartier, cât şi în alte locuri din ţară, inclusiv în satul bunicilor mei. Eu am fost prezentată ca având parte de o educaţie de calitate, în ciuda etniei mele rome.
La începutul lui 2011, Comisia pentru Drepturile Omului, Culte şi Minorităţi şi Comisia pentru Egalitate de Şanse din Senat şi-au dat acordul pentru proiectul de lege care prevede înlocuirea denumirii de „rom” cu cea de „ţigan”. Cum ţi se pare un asemenea gest?
C.G.: A fost un regres şi o pierdere de timp. Mă bucur că s-a renunţat la demers, pentru că aşa nu rezolvăm nimic.
Nu schimbăm numele Austriei că se aseamănă cu cel al Australiei şi nici nu cerem ungurilor să schimbe numele capitalei Budapesta (în engleză Budapest) pentru că toată lumea o confundă cu Bucureşti (în engleză Bucharest). E drept, se pot face confuzii. Eu de obicei precizez că romii din România sunt cetăţeni români, însă nu toţi românii sunt etnici romi. Şi oamenii pricep.
Dacă aş lucra la o firmă de PR şi m-aş ocupa de brandul României, aş luă lucrurile aşa cum sunt, ba chiar aş profita de aceste asemănări Roma – România, Romi – Români şi aş face un joc de cuvinte inteligent şi uşor de reţinut care să evite discriminarea, dar care să promoveze diversitatea României. Din acest joc de cuvinte ar reieşi atât că romii fac parte din societatea românească, cât şi diferenţele şi asemănările dintre romi şi români.
Este extrem de invocată ideea că romii nu „pot fi salvaţi”, că aceştia aleg să nu înveţe şi să trăiască „neortodox”. La ce conduce această generalizare?
C.G.: Astfel de generalizări sunt dăunătoare. Salvaţi de cine şi de la ce? Eu cred în şansa şi dreptul fiecăruia de „a se salva” pe el însuşi dacă are un mediu prielnic şi oportunităţi de dezvoltare.
„Dacă nu eşti cuminte, te dau la ţigani.” Mulţi dintre noi am crescut auzind aceasta. Ce impact are?
C.G.: Apare „frica de ţigani” şi o separare puternică la nivel emoţional şi psihologic. Reprezentările formate în copilărie despre cine ce rol joacă sunt greu de schimbat de-a lungul vieţii.
Nu-i de mirare că „ţiganii care fură copii în sac” devin mai apoi în mintea adultului baubaul societăţii. Când suntem copii, nu putem controla ce ni se spune şi ce condiţionări sociale preluam, însă ca adulţi avem responsabilitatea să ne uităm „în sacul ţiganilor” şi să verificăm ce e adevărat şi ce nu, ce este învechit şi ce este de actualitate.
Dintre România şi SUA, care societate e mai înclinată spre a discrimina?
C.G.: Statele Unite încurajează diversitatea şi multiculturalismul şi blamează rasismul. Există presiune socială să nu discriminezi pe criterii rasiale. Un amic de-al meu s-a despărţit de prietena lui pentru că a făcut o remarcă rasistă. În SUA discriminarea şi prejudecăţile sunt sesizate mai repede, iar societatea civilă este mai pregătită să le vadă şi să reacţioneze.
În România, se pune mai puţin problema rasismului. Am auzit de multe ori remarca „eu nu sunt rasist, doar nu-mi plac ţiganii”. Fie rasismul este negat, fie „a fi ţigan” este perceput mai mult ca un comportament, fie ambele. Într-o lume în care călătorim mult, suntem expuşi la atâtea culturi, iar căsătoriile mixte nu mai sunt un fenomen rar, mi-e dificil să înţeleg adepţii teoriei purităţii etnice. E timpul să mutăm focusul pe cetăţenie.
Vezi vreo soluţie?
C.G.: Din fericire, oamenii au început să reacţioneze la cazuri de abuz şi discriminare a romilor şi ăsta e un semn de progres. Mă bucur când văd că, mai ales pe cei din aceeaşi generaţie cu mine, sunt mai deschişi şi privesc lucrurile altfel. Din ce în ce mai mult vom înţelege şi accepta că societatea românească este formată nu numai din români albi, eventual ortodocşi şi heterosexuali, ci şi din romi – unii cu ochii negri şi pielea măslinie – şi cetăţeni cu alte orientări religioase şi sexuale.
În România există foarte multă diversitate, următorul pas este să fie recunoscută şi bine-primită de societate. Şi minorităţile (etnice, sexuale, religioase) au o responsabilitate în acest proces de acceptare şi integrare, şi anume să facă un pas înainte, să dorească să fie cunoscute dincolo de părerile generale, privirile suspecte şi stereotipuri.
Sunt atât de multe probleme cu care ne confruntăm cu toţii (sărăcie, abandon şcolar, inundaţii, cruzime împotriva animalelor etc.) încât e momentul să gândim ca o comunitate şi să căutăm soluţii împreună. De o etnie sau alta, suntem cu toţii cetăţeni ai României! Cu cât pierdem mai puţin timp şi energie pe conflicte şi tensiuni etnice şi de altă natură, pe a analiza care e mai român decât altul, cu atât vom progresa mai repede ca societate.
CV Niculina Cristiana Grigore, 27 de ani
2009-prezent – studii masterale în politici educaţionale şi management la Vanderbilt University, SUA;
2009-prezent – colaborator al Policy Center for Roma and Minorities, România;
2010 – participant la realizarea documentarului CNN „Plight of Roma” („Calvarul romilor” – n.r.);
2007-prezent – fondator al ONG-ului Link Education And Practice (LEAP)
2003-2007 – studentă la Universitatea din Bucureşti, Departamentul de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
Interviu realizat în colaborare cu Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS), în cadrul proiectului „Români de elită, români ca tine”
