Zeci de ani, chiar şi cei mai prooccidentali dintre români au trăit cu convingerea că o bună parte din tragedia ţării noastre are la origine decizia marilor democraţii de a ne abandona în braţele ruşilor.
Argumentele care sugerau că Vestul nu a avut practic de ales, că la încheierea celei mai sângeroase confruntări militare din istorie, nu mai avea nici resursele materiale, nici cele umane, pentru a începe un nou război cu Uniunea Sovietică pentru eliberarea Europei de Est nu au avut niciodată mare trecere pe aici. Mult mai răspândit a fost sentimentul că am fost condamnaţi la comunism de cinismul sau, concesia maximă, de pragmatismul liderilor care au împărţit lumea la Yalta.
Poziţia preşedintelui american Franklin D. Roosvelt nu a fost percepută ca neputincioasă. Cu doar trei ani în urmă, Roosvelt îi dădea ambasadorului său la Moscova, care îl avertiza că „revărsarea de amoeba roşie” va inunda toată Europa, un răspuns şocant: „Instinctul îmi spune că Stalin nu poate fi un astfel de om…cred că i-am dat tot ce era cu putiinţă să-i dau şi nu i-am cerut nimic în schimb, nobless oblige, nu va încerca să anexeze nimic şi va lucra împreună cu mine pentru o lume a democraţiei şi păcii.”
La Bucureşti, în acea vreme, nimeni nu îşi imagina că preşedintele SUA poate fi chiar atât de naiv, că nu ştie de milioanele de victime ale terorii staliniste şi de planurile demente ale lui Iosif Visarionovici. Înţelegerea dintre Roosevelt, Stalin şi Churchill a fost echivalată cu o condamnare dictată cu sânge rece, în deplină cunoştinţă de cauză.
Sentimentul că excluderea noastră din rândul naţiunilor libere a fost definitivă şi irevocabilă a dispărut doar în decembrie 1989. Însă doar pentru câteva săptămâni. S-a reântors iute, cu şi mai multă forţă, când am realizat că tot ce am câştigat cu preţul a cîteva mii de vieţi era o curte de puşcărie ceva mai mare şi uniforme noi pentru nişte gardieni scăpaţi peste noapte de puţinele inhibiţii pe care le aveau. Ferestrele au continuat să dea spre acelaşi punct cardinal ca şi înainte.
În primii ani după 1990 am privit cum se alege praful de marea speranţă născută pe 22 decembrie – acapararea puterii de către FSN, demonizarea şi infiltrarea cu securişti a partidelor istorice, mineriadele, jefuirea şi confiscarea întreprinderilor de stat camuflate sub un nobil şi eroic comandament naţional, „nu ne vindem ţara”, decretarea tacită a corupţiei ca politică oficială de stat – fără confortul iluziei că asistăm, de fapt, la ultimele zvârcoliri ale unui SISTEM dement, care nu a ezitat niciodată să sacrifice cetăţenii pentru himerele sau poftele conducătorilor săi.
Întocmai ca şi în Belarus sau Coreea de Nord, ca şi în România lui Ceauşescu, pe care tocmai o lăsasem în urmă, foarte mulţi am crezut că asta e totul. Că mai multe ore de televiziune, revistele porno, dreptul de a înjura noua putere şi acela de a lucra nu la stat, ci pentru un securist, reprezintă maximum de dezvoltare, democraţie şi libertate permis în noua etapă deschisă de „revoluţie”. În care vom rămâne captivi, ca şi bunicii noştri, până la sfârşitul vieţii.
Absenţa unui proiect concret şi cuprinzător de „recuperare” similar celui care deja extrăgea Polonia, Ungaria şi Cehia din ruinele fostului bloc sovietic a redeşteptat amintirea trădării din 1945 şi a cimentat convingerea că pentru noi consecinţele marii expulzări din leagănul civilizaţiei încă nu s-au încheiat. „Au decis deja să fixeze „cordonul sanitar” la graniţa cu Ungaria, vom rămâne în continuare în afara lui, în no-man’s-landul de la periferia Europei, în zona tampon dintre Vest şi Est, încă multă vreme de acum înainte, zeci, poate chiar sute de ani,” spunea prin 1995 un economist care realizase încă de pe vremea când lucra la Institutul de Economie Mondială că pentru a înţelege Occidentul nu e nevoie să îl împânzeşti cu spioni, ci doar să îi citeşti cu atenţie ziarele şi revistele.
Un an mai târziu, în seara victoriei lui Emil Constantinescu, când părea că teoria „cordonului sanitar” care ne va ţine departe de lumea civilizată alţi zeci de ani a fost răsturnată, acelaşi economist zâmbea condescedent. „România este la un pas de faliment. Comuniştilor le convine de minune ca asta să nu se întâmple în mandatul lor, dar să le ofere pretextul perfect pentru alegeri anticipate, după care să se întoarcă la putere peste câteva luni, tot ca să ne „salveze”, ca şi în 1989″.
Doar vorbele sale ofereau în acele zile o cheie pentru a înţelege declaraţiile publice ale lui Virgil Măgureanu şi a multor alţi păpuşari ai anilor ’90, care, brusc, păreau că au schimbat taberele: „E nevoie de schimbare!”. Cât de mult credeau ei în schimbare s-a văzut deândată ce pericolul intrării în incapacitate de plată a trecut.
Faţa adevărată a SISTEMULUI, orientarea sa strategică şi de suflet, s-au arătat, din nou, în toată splendoarea lor, în timpul mineriadei din 1999 şi al bombardamentelor NATO din Kosovo şi Serbia. Politicienii PDSR-ului şi ai PRM-ului făceau pelerinaj la Antena 1 pentru a ne convinge că hoarda scăpată de sub control a lui Miron Cozma îşi exercită, de fapt, un drept sindical, iar NATO este o forţă imperialistă care calcă brutal în picioare dreptul regimului Miloşevici de a măcelari „naţiunile conlocuitoare” în numele integrităţii Iugoslaviei.
Atotputernicia SISTEMULUI, monopolul pe care îl deţinea asupra puterii din România, fragilitatea tuturor alternativelor politice, au devenit şi mai vizibile în 2000. Emil Constantinescu a refuzat să mai candideze a doua oară, iar Mugur Isărescu şi Theodor Stolojan au obţinut, fiecare, sub jumătate din numărul de voturi pe care l-a luat Corneliu Vadim Tudor. Nici dacă şi-ar fi cumulat procentele, Isărescu şi Stolojan nu s-ar fi situat deasupra liderului PRM, care promitea execuţii publice pe stadion pentru adversarii politici, şi nu ar fi intrat în turul doi, împotriva lui Ion Iliescu. Alegerile din 10 decembrie 2000, în urma cărora politrucul comunist s-a reînscăunat triumfător în fruntea statului român, au fost poate cel mai trist moment din 1945 încoace. Privind rânjetul de satisfacţie al lui Ion Iliescu şi feţele puhave ale discipolilor săi, care savurau deja ospăţul ce avea să vină, milioane de români au simţit atunci că ţara asta nu mai are, într-adevăr, nici o speranţă. Şi că doar un miracol ne mai poate salva.
Iar el s-a produs. Dar nu un miracol, ci un cataclism. Exact 275 de zile mai târziu. Pe 11 septembrie 2001. În modul cel mai paradoxal şi trist cu putinţă, drama unui alt popor s-a dovedit a fi o şansă salvatoare pentru noi.
Tragedia care a lovit Statele Unite ale Americii a schimbat total configuraţia geopolitică a lumii şi a oferit României ocazia de a intra pe o nouă traiectorie. Aşa cum calculele pragmatice de la finalul celui de-al doilea război mondial au determinat Statele Unite şi Marea Britanie să cedeze Europa de Est Uniunii Sovietice, deciziile strategice impuse de începerea războiului antiterorist au dus la scoaterea României din sfera de influenţă în care fusese plasată cu 55 de ani în urmă şi includerea ei în sistemul de alianţe menit să protejeze civilizaţia occidentală. Nici în 1945, nici în 2001, nu a fost nimic „personal” în schimbarea atitudinii Vestului faţă de noi. În ambele situaţii a fost vorba doar de „business”. De cel mai important „business” din câte există. Cel al supravieţuirii şi al supremaţiei.
Impactul acestei schimbări de paradigmă geopolitică asupra relaţiilor dintre România şi Occident este de natura evidenţei. Cât de mult evoluasem în 2002 faţă de 2001? Era statul român mai puţin corupt? Se consolidase semnificativ democraţia noastră? Aveam, în sfârşit, o justiţie independentă? Era mediul economic cu adevărat concurenţial, încât companiile străine să se lupte de la egal la egal cu firmele privilegiate de aici? Citiţi rapoartele Comisiei Europene şi ale altor instituţii internaţionale de la acea vreme şi o să vedeţi că la multe capitole am mers din rău în mai rău.
Cu toate acestea, obiecţiile care stăteau în calea aderării la NATO înainte de 11 septembrie 2001 au devenit irelevante în scurt timp. Un an mai târziu, cu ocazia summitului de la Praga, România a fost invitată oficial să facă parte din cea mai puternică alianţă militară a lumii. NATO nu este, însă, doar o uniune de armate aşa cum nici spaţiul Schengen nu este doar un spaţiu vamal sau frontalier. Întocmai cum astăzi nu suntem primiţi în Schengen deşi îndeplinim criteriile tehnice, nici în NATO nu am fi intrat doar pe considerente militare. Interesele politice, dar mai ales cele strategice sunt cele prioritare.
Iar ele au fost rearanjate radical după atacurile teroriste asupra Americii. Acela a fost momentul în care viitorul României a fost cuplat la cel al spaţiului euro-atlantic. Schimbările pe care le simţim de zece ani încoace la tot pasul, chiar dacă ni se par lente şi insuficiente, se datorează şi acestei întorsături de destin. Ar fi fost posibilă surprinzătoarea schimbare politică din decembrie 2004, dacă România ar mai fi fost privită ca un ghetou în care Iliescu şi ai lui pot face ce vor pentru că oricum nu interesează pe nimeni? Greu de crezut.
Chiar dacă nu sunt vizibile tot timpul, chiar dacă uneori nu sunt suficient de intense sau bine direcţionate, chiar dacă nu întotdeauna îşi ating obiectivele, presiunile pe care familia internaţională în care am (re)intrat le face asupra elitei politice şi administrative de la Bucureşti pentru a renunţa la obiceiuri proaste şi lăcomie nu au rămas fără efect. Fie că a fost vorba de marginalizarea unor personaje nefaste, precum Adrian Năstase, fie de încurajarea unor şefi de instituţii sau politicieni care îşi fac treaba, precum Dacian Cioloş, înainte de a deveni comisar european, Daniel Morar sau Monica Macovei, fie de presiunea constantă pusă pe probleme vitale, cum ar fi independenţa justiţiei, sprijinul partenerilor europeni şi americani se simte.
Evident, nimeni în afară de noi, oricât de bine intenţionat, nu poate reconstrui în profunzime această ţară. Nimeni altcineva nu doreşte şi nu poate face, de la distanţă, treaba care ne revine nouă, milioanelor de români, zi de zi. Sprijinul maxim pe care îl putem aştepta în acest tip de parteneriat are trei componente: protecţie în cazul unei agresiuni externe, bani şi asistenţă pentru proiectele de dezvoltare şi, poate cea mai importantă, intervenţie discretă dar fermă pentru a limita răul pe care ni-l putem face singuri, prin decizii politice şi economice sinucigaşe.
Nici una însă nu ne scuteşte de partea noastră de responsabilitate în ceea priveşte momentul în care vom reuşi să depăşim stadiul de asistaţi. Vom putea deveni parteneri pe picior de egalitate în cinci ani, în o sută de ani, sau niciodată. Şi doar dacă vom reuşi să dăm înapoi comunităţii internaţionale din care facem parte cel puţin la fel de mult cât primim. Deocamdată, vestea bună este că deşi în continuare greşim pasul, urechea noastră prinde din ce în ce mai uşor cadenţa lumii civilizate.
Şi putem spune că am fost norocoşi. Dacă prăbuşirea sistemului financiar piramidal creat în America s-ar fi produs cu opt ani mai devreme, dacă Europa ar fi traversat cinci ani mai devreme turbulenţele care o zgâlţâie acum, ar mai fi dictat aceleaşi priorităţi? Dacă teama de a nu cheltui prea mult pe alianţe şi operaţiuni militare, sau pe extinderea europeană ar fi fost dominante, am mai fi fost acceptaţi în cele două cluburi?
11 septembrie 2001 ar trebui să ne reamintească permanent cât de fragil este cursul istoriei, cât de uşor poate începe un război cu consecinţe devastatoare şi cât de important este să nu pierdem nici o clipă pentru a ne întări democraţia şi economia. În această zi, ar trebui să ne întrebăm dacă profităm de fereastra de oportunitate care ni s-a ivit pe neaşteptate, după zeci de ani traumatizanţi de relaţie forţată cu o ideologie cu care nu aveam nimic în comun şi de coabitare cu un SISTEM care a sabotat constant atât interesele majorităţii cât şi cele naţionale.
Valorificăm îndeajuns momentul de linişte pe care ni-l oferă apartenenţa la o alianţă de securitate solidă şi şansa de a avea parteneri care să nu ne ceară nimic altceva decât să acţionăm în propriul nostru interes? Facem suficient pentru a ne consolida ţara astfel încât niciodată să nu mai depindem în mod vital de calculele pragmatice sau cinice ale altora?
