Telegramele ambasadei SUA nu vor ajunge, din păcate, la cine are cea mai mare nevoie de ele. Cine mai citeşte ziare sau se uită la talk-showurile politice este deja convins. Busola lor funcţionează, indiferent dacă realizează sau nu spre ce punct cardinal îi îndreaptă.
Modul în care Statele Unite descriu România şi se raportează la ea ar trebui să ajungă în primul rând la milioanele de oameni care şi-au pierdut de mult speranţa că mai pot influenţa ceva din ce se întâmplă în această ţară. Care trăiesc aici, dar care din clipa în care depăşesc graniţele locuinţei şi familiei lor se simt ca nişte musafiri nepoftiţi. Pentru care statul şi spaţiul public reprezintă mai degrabă entităţi duşmănoase, lumi ostile de la care poţi spera în cel mai bun caz să te ignore. Sunt cei care şi atunci când votează, o fac ca pe o răzbunare împotriva celor ce îi umilesc.
Ei sunt rândul din faţă al unui şir lung de generaţii care de sute de ani îşi spun una alteia că trăiesc într-o ţară mică, care a avut neşansa să se afle la răscrucea unor imperii, că pentru a supravieţui a trebuit să joace întotdeauna după cum i-a cântat altcineva, că pentru a scăpa de sabie trebuie să plece capul şi că de fiecare dată când a obţinut ceva norocul a jucat un rol esenţial. Fatalismul şi convingerea profundă că nu noi ci altcineva stabileşte de câtă bunăstare şi fericire avem parte s-au transmis de la individ la individ cu atâta convingere incât au contaminat mentalul colectiv.
Tot acest proces, ştim foarte bine, are o explicaţie istorică validă. Nu ne-am îmbolnăvit peste noapte şi fără motiv. Anii petrecuţi sub dominaţia otomană, sau cea austro-ungară în Transilvania, alianţele de nevoie din timpul celor două războaie mondiale, dominaţia sovietică din anii comunismului, toate au contribuit la neîncrederea cronică în propria capacitate de a schimba lucrurile în bine. Grav este că anii scurşi din decembrie 1989 încoace, ani de libertate, totuşi, cu bunele şi relele lor, nu au atenuat problema, ci au accentuat-o.
Dacă ar avea răbdarea să citească rapoartele diplomaţilor americani, mulţi români care încearcă o voluptate perversă la gândul că ne e scris în stele ca alţii să ne conducă ar descoperi cu surprindere că ele transmit exact contrariul: suntem, în sfârşit, o ţară cu adevărat liberă. Suntem liberi să ne batem joc de libertatea noastră, dar suntem liberi şi să ne ridicăm ţara măcar la standardele minimale după care jinduim când ne uităm la vecinii noştri din vest. Iar dacă până acum am ales mai degrabă prima variantă, în nici un caz asta nu poate fi imputat nici americanilor, nici europenilor şi nici măcar ruşilor. Povestea cu Marele Licurici este un basm şi atât, chiar dacă unii dintre cei ce o spun cred cu adevărat în mari Licurici şi şi-ar dori ca noi să ne simţim bine cu cel de la răsărit.
Dacă SUA ne-ar fi impus acest gen de relaţie, aşa cum a făcut-o Uniunea Sovietică, în vremea frăţiei roşii, s-ar fi văzut cu ochiul liber, nu ar fi fost nevoie de Wikileaks ca să aflăm. Credeţi că am fi avut vreo şansă să ne opunem reluării adopţiilor internaţionale, achiziţionării de F-16, construirii de autostrăzi numai de către companiile americane dacă parteneriatul nostru ar fi fost construit după tiparele istorice care ne alimentează şi azi spaimele?
În ce fel stăpâneşte America România dacă nici măcar cele mai importante obiective nu şi le-a atins? Nu au primit nici orfanii noştri – deşi nu cred că se îndoieşte cineva că multora le-ar fi fost mult mai bine decât le este acum, în braţele unui stat indolent. Nici Bechtel nu şi-a văzut banii promişi prin contract – deşi nu ne-ar fi stricat ca după 8 ani autostrada Transilvania să fi fost totuşi terminată. Şi nici avioane F-16 nu am cumpărat – deşi nu ar fi fost rău să avem o minimă flotilă aeriană în caz de nevoie, sau dacă am dori să participăm la misiuni internaţionale. Din păcate, am spus nu la toate cele de mai sus din motive nepotrivite.
Ar fi trebuit să renunţăm la a ne încredinţa orfanii unor familii din străinătate nu pentru că aşa ne spune Uniunea Europeană şi baroneasa Nicholson, ci pentru că există numeroşi români care doresc să îi infieze. Evident, pentru ca acest lucru să se întâmple statul (condus de români, să nu uităm) ar fi trebuit să găsească soluţii pentru a simplifica procedurile birocratice care îngreunează atât de mult procesul încât face adopţiile prohibitive şi pentru proprii cetăţeni.
Ar fi trebuit să nu încheiem contractul cu Bechtel nu pentru că vroiau şi alte firme să pună mâna pe el, ci doar pentru că preţul a fost din start exagerat. Am optat să-l facem astfel nu pentru că americanii l-au ameninţat pe Adrian Năstase că altfel nu va ajunge niciodată preşedinte, ci pentru că Adrian Năstase nu se bucura de nici un fel de credibilitate la Washington. Singura soluţie la care s-a gândit pentru a scăpa de statutul de paria a fost să meargă pe mâna celor ce i-au spus că un profit bun pentru Bechtel îi va asigura sprijinul unor grupuri de lobby. La ce i-a folosit, atâta timp cât preşedinte a ajuns exact cel care în campania electorală a criticat contractul cu Bechtel? Şi mai ales la ce ne-a folosit nouă, care plătim şi azi deal-ul lui Năstase, dar autostradă între Braşov şi Borş vom avea peste zece ani, poate?
Ar fi trebuit să renunţăm la modernizarea flotilei de avioane militare doar dacă studii de oportunitate serioase ar fi concluzionat că nu avem nevoie de aşa ceva, că ne putem apăra ţara şi fără aviaţie. Ar trebui să renunţăm la varianta F-16 nu pentru că şi europenii vor să ia un miliard de euro de la noi, ci doar dacă, potrivit tuturor criteriilor care trebuie luate in calcul, inclusiv cel de inter-operabilitate, există o variantă mai bună. Blocajul s-a produs însă nu din cauză că americanii ar fi bătut cu pumnul în masă iar administraţia de la Bucureşti nu ştie pe unde să scoată cămaşa pentru a justifica o alegere păguboasă, ci pentru că România s-a aflat în pragul falimentului. Şi nu din cauza americanilor, ci a nepriceperii de a gestiona banul public, de a găsi căile cele mai rapide pentru ieşirea din criză. Astfel, nici măcar cuvântul preşedintelui, care a promis că vom cumpăra avioane americane, nu a valorat până acum mai mult decât o ceapă degerată.
Dialogurile dintre diplomaţii americani şi politicienii români, fie ei de la putere sau din opoziţie, sunt anti-modelul unei relaţii de subordonare. Dacă ar fi stat în puterea Statelor Unite să impună înlăturarea celei mai spinoase piedici pe care au identificat-o în calea creşterii investiţiilor americane – mafiotizarea justiţiei şi protejarea marilor corupţi, credeţi că dialogurile cu liderii politici s-ar mai fi purtat la fel cum o arată stenogramele? Cu rugăminţi, sugestii şi mesaje voalate? Aşa ar fi procedat Rusia, de exemplu, dacă s-ar fi aflat în poziţia Americii şi ar fi deranjat-o ceva în România? Am fi scăpat de mult de gaşca penală din CSM dacă SUA şi-ar fi permis mai mult decât să participe la unele din şedinţele cruciale ale Consiliului, ca observator.
Mai mult, aceste dialoguri sunt şi anti-modelul unei relaţii de parteneriat. Când aliatul tău strategic îţi oferă o jumătate de milion de euro pentru a face în sfârşit un pas în rezolvarea celei mai grave probleme din sistemul medical – corupţia, de ce ai proceda precum ministrul Brânzan şi ai refuza?
Puse laolaltă, toate aceste exemple arată clar că în majoritatea problemelor devenite subiecte de discuţie între cele două ţări suntem victimele propriilor opţiuni, a neputiinţei cronice de a face alegerile potrivite, bazate pe expertiză profesională, chiar şi atunci când suntem consiliaţi amical şi dezinteresat, susţinuţi moral şi financiar.
Este antologică descrierea întâlnirii dintre oficialii ministerului transporturilor, condus în 2006 de Radu Berceanu, reprezentanţii companiei Bechtel şi ambasadorul SUA. După cum se scrie în preambulul telegramei, întâlnirea a fost organizată deoarece ambasada risca să devină ea însăşi „sac de box”. Finalitatea ei este relevantă pentru adevărata noastră problemă în raport nu doar cu Statele Unite ci şi cu ţările din Uniunea Europeană: întrebările companiei Bechtel pentru partea română s-au dovedit încuietoare – „le-au amintit românilor că au luat de la companie responsabilitatea proiectării autostrăzii, prin ultima revizuire, şi fără planuri, Bechtel nu poate lucra”. „Ministrul a fost vizibil nervos cu stafful său şi a părut confuz (…) la finalul întâlnirii, ministrul Berceanu, care părea ruşinat, şi-a cerut scuze pentru confuzia sa şi a staffului său referitor la contract”.
Este doar una dintre scenele surprinse de rapoartele diplomaţilor americani care confirmă ceea ce ştim cu toţii, dar preferăm uneori să ignorăm de dragul teoriilor conspiraţioniste: incompetenţa, superficialitatea şi sacrificarea intereselor naţionale în favoarea celor personale sau de grup sunt problemele adevărate ale României, nu intenţiile malefice ale marilor puteri. Chiar dacă avem vecini care ne privesc chiorâş şi ar dori să ne întoarcem în sfera lor de influenţă, în final tot prin aliaţii lor din interiorul României acţionează. Şi care pot fi contracaraţi tot din interior. Nu alţii, ci doar noi ne limităm viitorul. Implicit, rezolvarea nu poate fi găsită decât tot aici, nu la Washington sau în altă parte.
Telegramele dezvăluite de Wikileaks sunt de fapt proba zdrobitoare a faptului că nu ştim ce să facem cu libertatea. Ani de-a rândul am visat la parteneriatul cu Statele Unite pentru că ni l-am imaginat, just, ca pe un scut la adăpostul căruia să ne putem exercita libertatea dobândită pentru a construi o altfel de Românie decât cea pe care comunismul şi condiţionările apartenenţei la blocul sovietic ne-au permis să o facem. Deocamdată, însă, se pare că pe mulţi mai degrabă îi încurcă, reamintindu-le permanent că nu fac suficient.
Probabil că şi telegrama care a plecat azi dimineaţă spre Washington (şi pe care nu o s-o vedem niciodată) conţine relatări similare cu cele din ultimele 20 de ani şi cu aceeaşi concluzie nescrisă: Spaima românilor ar trebui să fie că ratează una după alta oportunităţi de dezvoltare pe care ar trebui să le valorifice din plin într-un moment în care, pentru prima oară în istoria lor chinuită, nu sunt ameninţaţi de nimeni. Astăzi, singurii care le mai pot compromite libertatea sunt ei înşişi.
