Prim-ministrul Victor Ponta a afirmat public că „din datele sale”, preşedintele Traian Băsescu nu a fost numai colaborator al Securităţii, ci „am înţeles că a fost chiar ofiţer la Contrainformaţii, întâi la Marină şi după aceea a trecut la DIE”. Ponta vrea să ne facă să credem că, în final, alegerile de anul acesta sunt o confruntare între „securiştii noştri” şi „securiştii lor”, iar că „securistul nostru”, Dan Voiculescu, este mai bun decât „securistul lor”, Băsescu. Singura problemă este că nu există securist bun, că aceasta nu este o alegere reală, ci una falsă şi că rezultatul va fi spălarea Securităţii de păcate şi triumful lui Voiculescu.
Victor Ponta nu are stofă de prim-ministru. Demnitatea de prim-ministrul al România îţi cere să nu faci afirmaţii pe care să nu le poţi susţine imediat cu dovezi. Una este să arunce cu astfel de acuzaţii un jurnalist sau chiar Mugur Civică (despre care n-am înţeles niciodată ce este, cu excepţia faptului că a fost odată medic pediatru, ceea ce este un gând înfricoşător), şi cu totul altceva să o facă prim-ministrul ţării, în condiţii de criză politică şi economică şi cu câteva zile înainte de alegeri. Ar trebui să fie un scandal naţional iar Ponta ar trebui somat să aducă de urgenţă toate dovezile de care dispune sau să îşi dea demisia. Să încercăm să ne imaginăm, cum ar fi fost, cu câţiva ani în urmă, ca preşedintele Franţei, să zicem François Mitterand, să fi fost acuzat de propriul prim-ministru de colaborare cu regimul de la Vichy, fără ca acesta din urmă să aducă în sprijinul acestei acuzaţii vreo probă, vreun document, vreo mărturie credibilă. În fapt, ceva foarte apropiat chiar s-a întâmplat atunci când un grup de deputaţi ai opoziţiei de dreapta au lansat public această acuzaţie. Rezultatul? Cei trei au fost sancţionaţi disciplinar – cu toate că existau dovezi publice că Mitterand chiar a lucrat pentru regimul de la Vichy, îl admira pe mareşalul Pétain şi chiar a scris câteva articole discutabile – şi chiar reprezentanţi de frunte ai dreptei politice franceze care participaseră la Rezistenţă s-au delimitat de aceste acuzaţii. Dar prim-ministrul? Inimaginabil! Atunci, cum îşi permite Ponta să facă aşa ceva şi de ce?
O explicaţie ar fi că el chiar crede că ştie ceva despre acest subiect. Singurele „dovezi” publice privind presupusa colaborare a lui Traian Băsescu cu Securitatea au fost cele prezentate de Mugur Ciuvică şi care implicau declaraţiile date de Băsescu în calitate de comandant de navă şi o legătură foarte vagă care ar fi putut fi dedusă dintr-un registru în care apare numele lui Băsescu alături de alte nume ale unor membri ai Partidului Comunist cărora li s-ar fi permis să sprijine Securitatea. Aceste „dovezi” vagi şi, cel mult, circumstanţiale au fost infirmate de CNSAS, care nu a găsit nimic care să probeze colaborarea preşedintelui cu Securitatea.
Ulterior, Ciuvică a schimbat firul poveştii şi susţinut că Băsescu a fost recrutat de Securitate în 1977, trecut la Contrainformaţii puţin mai târziu pentru ca în anii ’80 să funcţioneze în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe sub conducerea lui Silvian Ionescu, membru important al PDL. Ciuvică nu a probat niciodată acest al doilea rând de acuzaţii cu documente, explicaţia sa fiind că, apartenenţa lui Băsescu la DIE ar justifica faptul că dosarul preşedintelui nu a fost declasificat, ci a fost trecut la „siguranţă naţională”. Cum Băsescu a fost cel care a transmis cea mai mare parte a arhivelor fostei Securităţi CNSAS, cu excepţia celor care priveau „siguranţa naţională”, Ciuvică a întors această decizie împotriva lui Băsescu acuzândul că în acest fel a vrut să îşi ascundă urmele. Pe de altă parte, acuzaţiile lui Ciuvică potrivit cărora Băsescu a fost ofiţer activ al Securităţii conţineau, spre deosebire de cele extrem de vagi privind statutul de colaborator, detalii remarcabile privind anii în care ar fi fost recrutat şi transferat preşedintele în cadrul diverselor direcţii ale Securităţii şi numele ofiţerilor săi superiori. Ciuvică nu şi-ar fi putut lua informaţiile decât de la CNSAS, ceea ce era imposibil, dat fiind că CNSAS nu a găsit niciun dosar, din arhiva SIE, ceea ce la data la care le-a lansat devenise, de asemenea, imposibil, sau, cel mai probabil, de la alţi foşti securişti cu care, din nou foarte probabil, a fost pus în legătură de nimeni altul decât Dan Voiculescu, turnător dovedit în instanţă. Cum acuzaţiile lui Ponta sunt identice cu cele ale lui Ciuvică, fie Ponta n-a făcut decât să le preia de la acesta, fie de la aceiaşi securişti care l-au informat pe Ciuvică.
Pur şi simplu nu se poate susţine că preşedintele a fost sau nu ofiţer de Securitate pentru că nu există dovezi clare în acest sens iar afirmaţii de tipul „n-ar fi putut conduce reprezentanţa Navrom de la Anvers dacă nu era securist” ori pamflete de felul celor aruncate astă vară pe piaţă de Marius Oprea (la editura lui Voiculescu), care n-a avut ceva mai consistent de spus decât că „Băsescu e mai rău ca Securitatea pentru că se bazează pe servicii” nu pot fi luate în considerare într-o chestiune atât de gravă în care nu contează decât faptele şi acest lucru este foarte serios. Românii ar trebui să ştie dacă preşedintele lor a fost sau nu ofiţer al Securităţii, dar NU aceasta este problema lui Ponta şi a USL nu în asta constă interesul lor. Nici Ponta, nici Antonescu nu au o problemă cu Securitatea şi securiştii de vreme ce sunt aliaţi cu Voiculescu, au în preajmă oameni de încredere ca S.R. Stănescu iar foştii ofiţeri de pe vremea lui Năstase populează la această oră instituţiile statului ca în vremurile bune. În fond, însuşi Năstase şi-l luase drept consilier pe Mihai Caraman. Scopul lui Ponta şi al USL este să acrediteze în rândul publicului ideea că există „securişti buni” care se regăsesc în tabăra USL şi „securişti răi” care îl înconjoară pe Traian Băsescu. Acest proces de relativizare a răului a fost urmărit încă din 1990 şi se desfăşoară în mod sistematic de la condamnarea comunismului în Parlament în 2006 şi acum autorii lui culeg roadele (cea mai recentă monstruozitate pusă în scenă de USL prin ministrul Haşotti şi cu binecuvântarea lui Ponta este împărţirea victimelor comunismului în „anticomunişti buni” şi „anticomunişti răi”). Dacă puteţi crede că există securişti buni şi securişti răi, atunci votaţi Voiculescu, cel mai bun securist al patriei! Dacă încă mai credeţi că Securitatea a fost în întregime un instrument brutal în mâinile unui regim criminal, atunci îndemnul e la fel de simplu: Nu o faceţi!
