Când „Alianţa DA” a câştigat alegerile din 2004, PNL-ul şi PDL-ul de atunci au primit din partea electoratului un cec în alb pe baza unor promisiuni care, dacă ar fi fost duse până la capăt, ne-ar fi ajutat în 2012 că trăim într-o Românie cu ceva mai puţine cusururi decât ne obişnuise ţara asta de la Revoluţie încoace.
Aburii puterii se dovedesc însă mult mai nocivi decât aburii alcoolului, iar la începutul acestui an PDL a decontat cu vârf şi îndesat factura tăiată de românii care s-au simţit păcăliţi. De cealaltă parte, şi PNL se găseşte, la aproape un deceniu de la momentul euforiei din 2004, într-o situaţie greu de imaginat.
Excitate de aromele puterii, ambele partide au rupt imediat legătura cu electoratul şi cu aşteptările de bun simţ ale unui public sătul de lentoarea cu care progresează România.
Deşi a promis, PDL nu a renunţat la politizarea din administraţie, a perpetuat moda cuplării clientelei de partid la resursele statului şi nu a purces la acele reforme interne, menite să-i arunce peste bord pe corupţii din partid.
Din contră, pentru că vede corupţia doar în alb şi negru, Monica Macovei s-a „bucurat” adesea de o atenţie sporită din partea unor colegi. Acei colegi care nu obosesc să caute soluţiile optime pentru a o marginaliza şi a o ţine la distanţă de jocurile balcanice de culise care i-au făcut „mari”.
La PNL e chiar mai simplu. Când au avut şansa să dea un prim-ministru, pe Călin Popescu-Tăriceanu, liberalii s-au ţinut departe de ideea unei reforme abrupte şi necesare a cheltuielilor statului, de pildă.
Asta, deşi creşterea economică din acei ani ar fi făcut totul mult mai suportabil – şi atunci, şi după 2009 -, când România, pentru a evita capcana de tip Grecia, a fost obligată să treacă în condiţii mult mai vitrege la limitarea traiului din bani pe care nu îi are.
Iar mai recent, de când somnul raţiunii l-a instalat pe Crin Antonescu în iatacul puterii de partid, PNL a virat-o subit la stânga. Rezultanta unor obsesii maladive (Jos Băsescu! – dimineaţa, la prânz şi seara) şi a prostiei (părăsirea unei poziţii strategice de pe culoarul dreptei) alianţa cu PSD şi cu PC a condus totodată la transformarea PNL în avocatul securitşilor şi al unor comunişti notorii.
Cumva, minţile „strălucite” de la vârful partidului au făcut din PNL un preş de lux pentru oameni de teapa lui „Felix” şi Ion Iliescu. Iar preşul, preş rămâne, oricâte Swarovski-uri o fi având încrustate.
Ce coincidenţă sinistră, de altfel: în anii ’50-’70, Partidul şi Securitatea aveau normă la a impinge fiii şi fiicele deţinuţilor politici să comită paricidul ideologic şi sufletesc şi să treacă în barca roşie, chiar dacă părintele doar ce crăpase după gratii în urma anilor grei de temniţă politică.
Acum, e drept, PDL a părăsit puterea, în timp ce PNL a revenit în fruntea unor ministere şi îşi face calcule să acceadă cumva la Cotroceni, deşi, pe termen mediu şi lung, parteneri ca PSD şi PC numai tovarăşi de nădejde nu pot fi consideraţi.
Pe termen scurt, însă, liberalii, conservatorii şi social-democraţii se înţeleg perfect în manipularea fragilei democraţii româneşti.
Dacă vor persista să joace după nota de portativ impusă pe filiera „Felix”-Hrebenciuc-Ponta, oamenii lui Crin Antonescu sunt în pericol să îşi fragilizeze poziţia în faţa electoratului încă şi mai mult decât au făcut-o până acum.
În cele din urmă, factura ar putea fi chiar mai scumpă decât cea tocmai plătită de PDL. Nu trebuie să fii un geniu pentru a înţelege că, începând din luna mai, odată cu instalarea Guvernului Ponta, în România se duce o luptă oarbă în cel mai pur „spirit Năstase” împotriva unor zone-cheie pentru stabilitatea ţării.
În cazul TVR, Victor Ponta nu doar că nu s-a mai obosit să rostească o silabă despre depolitizarea acestei instituţii-mamut pe care o mulg toate partidele aflate la putere, dar Uniunea Social-Liberală pe care o co-prezidează a făcut zilele acestea un lucru la care doar Partidul Comunist Român s-a mai pretat în istoria televiziunii publice: a evacuat reprezentanţii opoziţiei de pe locurile conferite prin lege şi a preluat controlul absolut.
Totul, asezonat cu obişnuitul tir de epurări a jurnaliştilor. De altfel, pentru a nu lăsa loc de interpretări, şeful interimar al TVR, Radu Călin Cristea, altfel un cântăreţ comic de ode la adresa USL şi a actualului premier, rezumă cinic paradigma în care ne-am trezit: „Mă refer la faptul că acest departament funcţionează, practic, într-un soi de autonomie editorială stranie, pot să scrie tot ce consideră de cuviinţă”.
Propriu-zis, Cristea făcea trimitere la situaţia TVRinfo.ro, dar zicerea sa se pliază perfect pe macrocosmosul numit TVR.
Pe de altă parte, cadrul legislativ a devenit ca plastilina în mâinile tinerei generaţii de lupi din PSD şi PNL.
Conflictul constituţional, din nou unul fără precedent, în care a fost aruncată România după ce Victor Ponta a transmis că nu renunţă la „vacanţa” de la Bruxelles va lăsa inevitabil urme, pentru că nici pe plan extern, nici pe plan intern, nu poate fi ignorată lejeritatea cu care Parlamentul a început să fie folosit ca un ciocan împotriva Administraţiei Prezidenţiale şi a Curţii Constituţionale.
Nu poate fi trecută cu vederea nici lipsa de simţ politic şi de răspundere cu care s-a poziţionat în ultimele săptămâni prim-ministrul Victor Ponta faţă de Constituţia ţării şi de reprezentarea la nivel înalt a României în lume.
Miercuri 27 iunie 2012, premierul în exerciţiu a primit de la Curtea Constituţională o lecţie pe măsura naivităţii sale politice şi a aroganţei năstăsiene carei-i curge prin vene. Dar va fi suficient şi ca să înţeleagă pe ce lume trăieşte şi ce răspunderi de anvergură sunt asociate funcţiei în care a fost numit? Dacă ne luăm după prima reacţie a lui Ponta vizavi de decizia CCR pe subiectul Bruxelles, cu siguranţă nu.
Dar, în ciuda faptului că legea şi bunul simţ operează cu imperative, nu m-ar surpinde ca acelaşi Parlament al României şi acelaşi domn Ponta să decidă mâine-poimâine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se mai poate pronunţa pe marile dosare de corupţie sau că noua generaţie de Adrieni Năstase nu va mai putea să fie „umilită” de justiţie, chiar dacă sunt dovezi beton că au furat.
Este absurd? Da. Să fie şi imposibil? …Văzând şi făcând.
Şi cum s-o împăca oare „transparenţa” de zile mari în care a fost băgată Hidroelectrica în inslovenţă cu rigorile dumnezeieşti după care ne ameţeşte premierul la televizor că a învăţat el să trăiască de când a făcut şcoala de Drept şi a ajuns procuror?
De la bancheri, la avocaţi, profesori universitari şi analişti independenţi, mulţi s-au declarat uluiţi în faţa acestei manevre.
Guvernul Ponta refuză, în continuare, să explice în detaliu resorturile insolvenţei Hidroelectrica, secretomania în care a fost făcut totul şi cum s-a pregătit pentru a gestiona reacţia în lanţ pe care procedura o implică.
Deşi în ţară refuză dezbaterea pe fond, dacă până la urmă va pleca la reuniunea Consiliului European premierul „cârlan” va fi probabil nevoit să dea multiple explicaţii: Ce e cu Hidroelectrica? Şi cum va proceda în caz că experţii care-i studiază modesta operă juridică vor conchide, în mod oficial, că a plagiat cu nesimţire?
Spălaţi pe creier de mentorii care i-au format în şcoala politică a PSD, mulţi dintre tinerii politicieni ai noii puteri încearcă, iar pe alocuri reuşesc, să îşi transpună ţara în realitatea anilor ’90.
Greşesc însă enorm, întrucât oricât de turmentat consideră ei că ar fi poporul, românii sigur nu vor să se întoarcă în acele vremuri.
E drept, există în continuare şi nostalgici, dar până şi aceştia au alte pretenţii: dacă tot ar putea reveni în timp, vor vrea să se teleporteze înainte de 1990 şi nu după.
Ruperea de interesul naţional ajunge întotdeauna să coste. Bunăoară, să ne uităm la ceea ce se petrece în justiţie.
În ciuda a ceea ce şi-au imaginat ei şi spre necazul rechinilor acuzaţi de corupţie, care aveau aşteptări uriaşe de la schimbarea de Guvern, Victor Ponta şi Titus Corlăţean s-au trezit copleşiţi de seria de declaraţii de independenţă care vin dinspre zona justiţiei.
Declaraţii vizibile în condamnările fără precedent care încep să apară, în poziţiile luate de CSM împotriva celor care politizează deciziile instanţelor, în reacţiile procurorului general pe acelaşi subiect şi în anchetele aflate în lucru la DNA.
Deşi au diverse instrumente, iar acolo unde văd că le lipsesc, pur şi simplu confiscă, partidele aflate la putere s-ar putea afunda cât de curând într-un vis urât.
Societatea şi unele instituţii „rebele” încep să reacţioneze eficient – s-a văzut în cazul Năstase sau în scandalurile Alistar, Dumitrescu, Mang şi Diaconu. Sau ceva de azi – cazul ministrului Liviu Pop care a ajuns cercetat de ANI. Ne vom lămuri cât de curând şi cum se va pune punctul pe „I” în saga cu „Dottore” Ponta.
P.S.: Deşi urmează o întâlnire esenţială la Bruxelles, iar poziţionările din ajun ale Germaniei şi Franţei întăresc suplimentar importanţa discuţiilor care vor avea loc acolo, în România nu am avut parte de o dezbatere reală asupra poziţiei pe care o vom avea şi asupra implicaţiilor ulterioare. Dar asta e realitatea politică autohtonă. Şi, ca să închei în acord cu această realitate, mă întreb, văzând acuzaţiile premierului la adresa Curţii Constituţionale, ce va face Victor Ponta în caz că va fi acuzat oficial de plagiat de către comisia care îi studiază acum teza? Se va considera victimă politică sau „dottore” plagiator?