Pentru mulţi jurnalişti şi pentru şi mai mulţi români, regimul Adrian Năstase-Ion Iliescu a reprezentat cea mai neagră perioadă din istoria post-decembristă. A fost perioada când România era împărţită între baronii PSD, când procurorii care îndrăzneau să ancheteze persoane apropiate atotputernicului partid se trezeau ei înşişi cercetaţi penal, când jurnaliştii erau bătuţi în plină stradă, când premierul ne invita arogant, pe toţi, să-i „numărăm ouăle” de la Cornu.
Tot atunci se obişnuia ca unele dosare, în care erau implicate odraslele unor persoane sus-puse să o cotească brusc spre uitare, după ce procurorul general primea un telefon de la Palatul Cotroceni.
Iar toate acestea sunt doar câteva din numeroasele motive pentru care mulţi am răsuflat uşuraţi în 2004, când Alianţa Dreptate şi Adevăr (formată din PNL şi PD) reuşea să câştige alegerile.
Şi mai era ceva specific regimului Năstase-Iliescu: modul senin în care mai marii perioadei ne minţeau. Convingător, cu zâmbetul pe buze, chiar cu ironie, se uitau la noi şi ne spuneau că cele întâmplate acum o lună nu au existat, de fapt, niciodată. Sau, dacă au existat, în nici un caz nu au fost aşa cum le-am văzut cu ochii noştri. Teribilă senzaţie, să-ţi vezi puse constant sub semnul întrebării logica, luciditatea, ţinerea de minte…
Am crezut că niciodată nu ne va mai fi dat să trăim o asemenea senzaţie. Şi, totuşi, de la o vreme încoace o simt iarăşi. Se insinuează încet, încet, dar sigur şi cu tot mai mare putere. Şi este şi mai teribilă, decât în anul de graţie 2004.
Exponenţii puterii de acum – Victor Ponta, Crin Antonescu (lider liberal, culmea ironiei) şi cei care-i înconjoară şi îi susţin – ne pun şi mai tare la încercare logica, bunul-simţ şi ţinerea de minte. Acum, ei nu mai neagă ce a fost în urmă cu o lună. Nu, neagă ce a fost ieri sau alaltăieri. Şi, cu aceeaşi seninătate teribilă specifică odinioară lui Adrian Năstase şi compania, ni se cere să înghiţim, pe nerăsuflate eventual, nişte raţionamente şi justificări incredibile.
Să ne uităm pe doar câteva mostre ale ultimelor zile! Pe la mijlocul săptămânii trecute, după ce Ion Iliescu le-a spus liderilor USL că „s-ar impune” audierea în Parlament a procurorului general, purtătorii de mesaj ai PSD şi PNL s-au răspândit prin studiourile TV pentru a întări ideea şi a-i explica „justeţea”. Cel mai jignitor „raţionament” oferit nouă, românilor din faţa televizoarelor? Că este perfect normal ca procurorii să dea explicaţii parlamentarilor din moment ce aleşii sunt, la rândul lor, după caz, verificaţi de procurori. Adică, să existe, vezi Doamne, un fel de simetrie! Să ne aşteptăm atunci ca, în curând, şi hoţii prinşi la furat să capete, de dragul simetriei, dreptul să-i ia la întrebări pe poliţişti sau procurori?
Oricum, mai are rost să ne mirăm, atunci, că un parlamentar, liberalul Relu Fenechiu, îi avertizează pe procurori că, dacă nu se potolesc cu anchetarea fraudelor de la referendum, va fi război civil şi că „vor veni 7,4 milioane de români pe ei”?
Sau că, de la Palatul Cotroceni, preşedintele interimar Crin Antonescu ne spune că procurorul general şi şeful DNA, a căror activitate a fost apreciată în atâtea rânduri de oficialii de la Bruxelles, ar trebui schimbaţi pentru că „asta e viaţa în democraţie şi în aceste instituţii, că şi în Parlament, la guvernare, oamenii se mai schimbă”? Probabil că nu ar trebui nici să ne mirăm, nici să ne punem întrebări.
Apoi, tot în ultimele zile, am fost martori la halucinantul episod al plimbării prin Bucureşti a Monei Pivniceru, propusă în fruntea Justiţiei. De ce halucinant? Pentru că am aflat cum se urcă oamenii în maşini pe care nu le cunosc, că viaţa este atât de ironică încât s-a „întâmplat” ca maşina să aparţină familiei Năstase (da, este vorba de „acel” Năstase, condamnat după ani de zile de procese) şi că, de fapt, întreaga tărăşenie nu înseamnă nimic. Mă rog, aproape nimic pentru că tot preşedintele interimar ne-a spus că ar fi fost „o operaţiune securistică de provincie”. Vinovaţi de operaţiune? Jurnaliştii, evident!
Şi tot preşedintele interimar ne-a mai pus o data sinapsele la încercare. Ne-a spus că Dan Voiculescu, preşedintele fondator al PC, „este foarte puţin prezent în viaţa USL” şi că ar fi participat de la formarea Uniunii la doar trei-patru discuţii.
Pentru cine a uitat, Voiculescu poate fi considerat fondatorul USL (a început să vorbească de o alianţă Social-Liberală încă din debutul lui 2010) şi este promotorul celor două suspendări ale lui Traian Băsescu. Aşadar, greu de crezut, chiar imposibil, că acesta şi-a limitat, brusc, implicarea în USL.
Dar ce mai contează astfel de „amănunte” pe care liderii USL ni le servesc pe post de bomboane după o masă greu digerabilă? Sunt o nimica toată dacă ne ducem şi mai departe cu gândul, la deloc puţinele situaţii în care premierul în funcţie a minţit cu zâmbetul pe buze şi cu steagul României în spate, de la Palatul Victoria. Fie că era vorba de esenţa discuţiilor avute cu partenerii europeni, fie că era întrebat dacă a dat liber, prin ordonanţă de urgenţă, la cheltuielile cu protocolul şi deplasările în străinătate.
Şi când te gândeşti că toţi aceşti oameni sunt instalaţi la butoane doar provizoriu… Ce vor mai face şi ce vor mai spune după alegeri, atunci când, istoria ne-a arătat, că dispare şi cea mai mică jenă a politicianului român?
