Drama lui Adrian Năstase. Drama familiei lui Adrian Năstase. Adrian Năstase, soţia şi fiii sunt devastaţi în urma condamnării fostului premier la doi ani de închisoare pentru corupţie. Nu doar familia, ci întreaga clasă politică este devastată.
Tovarăşii din USL regretă ieşirea prematură de pe scena politică a unui mare om de stat şi de cultură. Însă nici adversarii nu se lasă mai prejos. PDL-işti de vază şi foşti consilieri prezidenţiali ai lui Traian Băsescu fac turul de onoare al televiziunilor şi îşi prezintă omagiile. Cu toţii sunt de acord că este vorba, fără doar şi poate, de o dramă.
Crin Antonescu îşi dovedeşte încă o dată măiestria de orator şi pune punctul pe i: „Viaţa politică românească va fi mai săracă, sub aspectul calităţii, fără Adrian Năstase”. Regretele sale îşi găsesc ecou de cealaltă parte a baricadei şi curând concluzia trans- şi para-partinică este unanimă – România însăşi este mai săracă fără Adrian Năstase. Mai ales sub aspectul calităţii!
Adrian Năstase nu mai suportă suferinţa ţării sale, care îi deplânge evacuarea politică forţată şi prematură, şi comite un gest de mare demnitate: încearcă să se sinucidă.
Noroc că, înainte ca ireparabilul să se producă, ministrul de Interne, Ioan Rus, conform protocolului, îl sună pe condamnat pentru a face aranjamentele fireşti în astfel de momente, adică să-i afle ultima dorinţă înainte de dispariţia din viaţa publică: dacă doreşte să se prezinte singur la secţia de poliţie, dacă doreşte să fie escortat, protejat, dacă vrea să iasă pe uşa din faţă sau prin garaj etc. Cu această ocazie, realizează că un gând sumbru a pus stăpânire pe mintea fostului său şef.
Ideea de a trimite o ambulanţă la domiciliul său, pentru a fi aproape în cazul unui gest necugetat, se doveşte salvatoare. La scurt timp după ce medicii sosesc în faţa legendarului imobil de pe strada Zambaccian, intrat deja în mentalul colectiv, gestul necugetat se produce.
Imaginea lui Adrian Năstase scos pe targă, prin garaj, şochează naţiunea. Eleganţa fularului Burberry pe care îl poartă la gât completează cu un fior hedonist gama de emoţii contradictorii care erupe dincolo de ecranele înlăcrimate ale televizoarelor. Întocmai ca în ziua în care generozitatea (sau un consilier inspirat) l-a îndemnat să-şi deschidă locuinţa jurnaliştilor pentru a le da ocazia să-i admire colecţia de tablouri, nimeni nu îşi poate reprima admiraţia. Adrian Năstase poate are multe defecte, dar o calitate importantă nu îi poate fi contestată. Când se prăbuşeşte, ştie să o facă într-un mare stil.
În această cheie băşcălioasă ar merita abordată mascarada care a urmat verdictului Înaltei Curţi în dosarul „Trofeul Calităţii”. Aş face-o însă doar dacă aş lua de bune vociferările, când tânguitoare, când agresive, ale liderilor USL, care încearcă să ne convingă că tot poporul suferă şi suspină alături de Adrian Năstase. Şi că toată naţia ştie că i s-a făcut o mare nedreptate şi că liderul PSD este, de fapt, un deţinut politic – cea mai penibilă declaraţie îi aparţine unui parlamentar care a avut neruşinarea să-l compare pe Năstase cu Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu!
Dar cum în România există încă suficient de mulţi oameni cu bun-simţ, imuni la propaganda grosieră pe care o exersează tele-complicii lui Năstase, lucrurile merită analizate serios, rezistând tentaţiei de a contracara patetismul greţos cu ironie acidă. Cu atât mai mult cu cât problemele pe care politrucii încearcă să le facă uitate sunt cât se poate de grave.
Nimeni nu neagă că fostul premier şi familia sa trăiesc o dramă. Ea poate fi rezumată simplu prin sintagma „ce a fost şi ce-a ajuns!”. Dar această dramă îi priveşte exclusiv pe ei, ca familie. Decăderea unui om deştept, dar lacom şi fără caracter, este problema lui şi a celor din imediata sa apropiere. Este o afacere intimă, un prilej de reflecţie şi penitenţă solitară, nu unul de exhibiţionism, cu pelerinaje şi conferinţe de presă la spital şi miting de solidaritate sub geamul pacientului-deţinut.
Familia Năstase a avut întotdeauna un apetit ieşit din comun pentru ţopârlănia cu blazon, pentru imagistica menită să înfăţişeze o pereche de parveniţi din burghezia roşie ca pe un cuplu regal – el aşezat pe un jilţ, înconjurat de soţie şi de cei doi băieţi, în decorul unei case somptuoase. Dar ultima lor găselniţă, citirea publică a „testamentului” lui Adrian Năstase, kitsch-ul de adio, le-ar fi întrecut pe toate.
Spre norocul fiului său, care ar fi urmat să joace rolul de menestrel „post-mortem” al tatălui, cineva i-a convins pe ultima sută de metri de penibilul situaţiei. Totuşi, Adrian Năstase trăieşte, iar dacă mai insistă mult cu vodevilul s-ar putea ca simpatia pe care a născut-o în poporul telenovelist mai slab de înger să se transforme într-o mare lehamite.
Dar există ceva şi mai îngrijorător decât punerea în scenă la care au recurs Adrian Năstase şi colegii lui de partid. La urma urmei, ei fac ceea ce au învăţat şi ce cred că le foloseşte politic. Problema gravă este că manipularea lor confirmă o problemă de percepţie care afectează şi oameni peste nivelul celor ce au plâns la „Sclava Isaura”.
Şi dacă Adrian Năstase a încercat cu adevărat să se sinucidă, gestul său este absolut irelevant din punct de vedere juridic şi moral. Faptul că s-a prăbuşit psihic în momentul aflării sentinţei nu schimbă cu nimic gravitatea faptelor sale. Analiza asupra legalităţii şi moralităţii faptelor sale trecute nu are de ce să fie influenţată de un gest comis opt ani mai târziu. Iar dacă mulţi români se lasă înduioşaţi de umanizarea vicleană urmărită de cei ce au dat dimensiuni de tragedie naţională tentativei de suicid este doar pentru că nu au pus niciodată sub semnul întrebării zicala „despre morţi numai de bine”.
Dacă Adrian Năstase era mai iute de mână sau ţintea mai bine, îl făcea asta mai puţin vinovat de lucrurile pentru care a fost condamnat? Dacă reuşea să evite umilinţa încarcerării, ar fi fost guvernarea sa mai puţin imorală? De ce „despre morţi numai de bine”? Chiar nu poate exista clemenţă sau empatie pentru persoana Adrian Năstase decât dacă ne facem că nu vedem faptele reprobabile pe care le-a comis? Nu putem simţi milă faţă de un om ajuns într-o situaţie disperată decât dacă refuzăm să ne amintim cât de dur a lovit în interesul public?
PSD-iştii au toate motivele să-i acuze de ură viscerală pe cei ce îndeamnă la judecată rece şi obiectivă, este parte din strategia lor de contraatac, dar atunci când cetăţenii aleg deliberat să-şi suspende simţul critic înseamnă că problema este mult mai gravă. De ce? Pentru că o astfel de atitudine transmite şi altor politicieni un mesaj de toleranţă absolut inacceptabil. „Faceţi ca Năstase, pentru că, şi dacă vă prindem, o să vă iertăm uşor. O mică dramoletă care să ne înmoaie sufletele, şi s-ar putea să vă votăm din nou când scăpaţi de la mititica. Dacă ne redeveniţi simpatici sau ne stârniţi milă, nu contează cât de mult ne-aţi furat.”
Infinit mai importantă decât drama lui Adrian Năstase este drama pe care România o trăieşte din cauza unor politicieni ca Adrian Năstase. Şi a unui mod de a transforma guvernarea într-o afacere mafiotă pe care marele perdant al alegerilor prezidenţiale din 2004 l-a perfecţionat cu o ingeniozitate diabolică. În asta constă problema care ne priveşte cu adevărat pe toţi, tema publică îngropată de cei ce aleg să transforme condamnarea lui Năstase într-o temă de campanie electorală în favoarea USL.
Sigur că au trecut opt ani de când cel mai longeviv prim-ministru pe care l-a avut PSD a comis faptele pentru care a fost condamnat acum, iar amintirea acţiunilor sale a început să se estompeze, dar este suficient să recitiţi cronica anilor săi de domnie pentru a înţelege că, de fapt, pedeapsa pe care a primit-o este extrem de blândă. Într-o ţară cu o justiţie insensibilă la pedigree-ul politic al acuzaţilor, Năstase ar fi primit cel puţin 20 de ani de închisoare. Într-o astfel de ţară, sentinţa de miercuri, de numai doi ani de închisoare, ar fi generat un val de proteste, nu un val de simpatie.
Pentru cei ce au uitat detaliile teribilei perioade 2000-2004, dar şi pentru cei ce preferă să le ascundă într-un ungher al conştiinţei lor, le reamintim că nu există domeniu în care Năstase să nu îşi fi exercitat influenţa nefastă.
Vorbim de justiţie? România nu are nici astăzi o justiţie onestă şi funcţională pe scară largă şi pentru că, vreme de patru ani, Năstase a doborât toate recordurile de comportament discreţionar, de influenţare şi chiar manipulare a celor mai importante dosare.
„Ştiţi bine că eu, de nenumărate ori, în legătură cu Băsescu am întrebat chiar în şedinţe mari când dăm verde pentru Băsescu. S-a dat târziu dosarul lui, acuma. Cu celelalte este o altă treabă pe care eu am spus-o în surdină colegilor. Acum este momentul să o spun tare. Sunt două-trei care vin, tari şi importante, dar vreau să vă spun că în aproape toate, mi s-a spus, dăm şi de oameni de aici. Sunt dosare extrem de complicate, şi atunci le-am lăsat în stand-by ca să vedem cum le lucrăm”.
Vă mai amintiţi de această declaraţie? Potrivit celebrelor stenograme ale şedinţelor Delegaţiei Permanente a PSD din 2003, ea îi aparţine Rodicăi Stănoiu, ministru al Justiţiei la acea vreme. Recunoaşterea nonşalantă a jongleriilor cu dosare a înlăturat orice urmă de îndoială asupra dimensiunilor controlului politic exercitat asupra procurorilor şi judecătorilor în guvernarea PSD 2000-2004.
Când Adrian Năstase vorbeşte astăzi de sentinţe politice se autocondamnă. Pentru că, dacă acuzaţiile sale au o bază reală, asta nu arată decât că mecanismul pe care el l-a perfecţionat pentru a-l distruge inclusiv pe Traian Băsescu funcţionează în continuare. Doar că nu pentru el, ci împotriva sa.
Dar nu doar el este victima mecanismului diabolic pe care l-a creat, ci fiecare dintre noi. Toată România.
Nu are rost să insist asupra evidenţei că nu vom putea evolua fără o reformă profundă a justiţiei. O reformă care a întârziat enorm tocmai din cauza împotrivirii buncărului plin cu securişti, fideli Rodicăi Stănoiu, lui Marian Ureche şi lui Ristea Priboi, pe care l-a plantat la vârful ministerului, al CSM, al parchetelor şi al principalelor instanţe.
Această reţea osificată, formată din magistraţi obedienţi şi corupţi la rândul lor, i-a permis lui Năstase să-şi facă toate jocurile, de la arestarea abuzivă a lui Mugur Ciuvică până la mătrăşirea unor dosare de mare corupţie – în 2003, de exemplu, Parchetul Naţional Anticorupţie din Cluj a finalizat doar trei dosare cu soluţia de trimitere în judecată! În acelaşi timp, ne-a conturat imaginea de ţară coruptă la nivel înalt şi a fost la un pas de a ne compromite integrarea în UE.
Dacă oficialii europeni au combinat biciul şi zăhărelul pentru a ne face să mergem înainte pe drumul reformelor, nu la fel de răbdătoare şi înţelegătoare au fost numeroase companii internaţionale care au decis să nu investească în România din cauza corupţiei din justiţie. Mulţi coloşi industriali, care au ales în final Polonia, Cehia şi Ungaria, au refuzat să bage bani într-o ţară în care, dacă ar fi ajuns în litigiu cu statul sau cu vreo companie autohtonă, şansele de a fi înfrânte pe nedrept erau maxime.
Unii dintre cei ce au trecut peste aceste temeri au plătit scump. Cum a fost cazul unui om de afaceri german care a investit câteva zeci de milioane de euro într-o afacere agricolă în Dolj doar pentru a fi deposedat şi de bani, şi de terenuri de un grup de mafioţi locali aflaţi în legături strânse cu Adrian Păunescu şi Ristea Priboi.
Salvarea sa a fost relaţia personală pe care omul de afaceri o avea cu cancelarul german Gerhard Schröder, însă recuperarea averii pierdute nu a fost uşoară. A fost nevoie ca Năstase să fie chemat personal de către Schröder şi ameninţat că România nu va intra niciodată în UE dacă omul de afaceri nu primeşte înapoi ce i s-a luat. Şi nici măcar atunci lucrurile nu s-au rezolvat pe loc, fiind nevoie de alţi câţiva ani până ce litigiul a fost stins.
Chiar dacă incidentul a luat amploare din cauza implicării cancelarului german, hoţia a fost minoră prin comparaţie cu marile tunuri care au adus României, în acea perioadă, renumele de cea mai coruptă ţară din Europa. Privatizările dubioase, începând cu cea a SIDEX şi terminând cu Societatea Naţională Tutunul Românesc, primele contracte de vânzare de energie ieftină către grupul celor ce aveau să fie numiţi ulterior „băieţii deştepţi”, printre care se afla (se mai află şi azi?) Dan Voiculescu, operaţiunile lui Dinu „Vamă”, strămoşul lui Sorin Blejnar, şi multe altele.
Lor li se adaugă multe alte mişculaţiuni scandaloase, mult mai modeste ca valoare, dar cât se poate de elocvente pentru natura SISTEMULUI coordonat de Năstase – achiziţionarea de către mama sa a unui apartament în Primăverii construit de doi interlopi, acuzaţiile de implicare în trafic de droguri a unuia dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, generalul Zaharia, dar şi puzderia de afaceri imobiliare suspecte, cum a fost aceea care i-a reunit sub acoperişul aceleiaşi vile din Predeal pe Ristea Priboi, Roxana Bichel, specialista în mari privatizări, Dana Barb, sora fostului premier, astăzi condamnat, şi Daciana Sârbu, soţia actualului premier.
Aşa arăta România între 2000 şi 2004. O ţară care, în timp ce liderii ei prosperau şi acumulau cu nesaţ ba o vilă, ba un tablou, ba o hartă sau o armă de vânătoare, rata oportunitate după oportunitate. Aceea de a avea o autostradă care să traverseze Transilvania, de a atrage investiţii străine solide, nu privatizări „strategice”, de a genera venituri care să ne permită să finanţăm generos Educaţia şi Sănătatea.
Sigur că Adrian Năstase nu este singurul vinovat. Sigur că nu „Trofeul Calităţii” a fost cea mai mare fraudă a acestei ţări. Dar justiţia autentică trebuie să înceapă de undeva. Ceea ce nu înseamnă că aici şi la el trebuie să se oprească. De exemplu, ar trebui luaţi la întrebări şi complicii săi din afaceri mult mai oneroase. Şi nu doar mafioţii guvernării Năstase, ci şi cei ai tuturor guvernelor, inclusiv cei din mandatele Boc, Ungureanu, Ponta.
Verdictul dat miercuri de Curtea Supremă ar trebui să ne bucure pe toţi. În acest context, răul lui Năstase este binele României. Condamnarea sa trebuie să îi lecuiască de temeri şi inhibiţii pe toţi magistraţii. Ea deschide posibilitatea ca şi alţi politicieni corupţi, din toate taberele politice, să ajungă după gratii.
În loc să-l căineze pe Năstase, prioritatea USL ar trebui să fie nu criticarea micii reforme din justiţie, ci continuarea şi perfecţionarea ei, pentru a se asigura că nici unul dintre cei pe care îi bănuiesc că au devalizat fondurile publice nu va zburda opt ani în libertate până să-şi primească pedeapsa, cum s-a întâmplat cu Adrian Năstase.
Şi încă un lucru. Să se asigure că atât procurorii, cât şi judecătorii vor cere nu doar încarcerarea vinovaţilor, dar şi descoperirea şi confiscarea averilor ilicite. Pentru că, la urma urmei, poate nu o fi strâns Năstase un miliard de euro, cât se lăuda, dar câteva zeci, poate sute de milioane de euro o fi dosit. Iar dacă stă opt luni în închisoare, dar i se permite să-şi păstreze prada, putem vorbi cu adevărat de justiţie? Chiar trebuie să-i plângem de milă?
