“Dacă Ceauşescu dădea de mâncare la oameni, ar fi fost şi acum” este o vorbă pe care am auzit-o des după evenimentele din 1989 şi care dezvăluie mult din viziunea poporului român despre rolul politicianului.
Altfel spus, pentru cetăţeanul de rând nu conta că libertatea de exprimare era îngrădită de comunişti – el nu are dreptul la cuvânt nici acum. Nu conta că era închis între graniţele ţării, -el nu are bani să iasă peste hotare nici azi. Iar dacă o face, este oricum umilit în străinătate.
Prin urmare, pentru românul de rând conta şi contează doar dacă are ce mânca şi unde dormi.
Şi nici măcar nu e de condamnat că gândeşte aşa.
O cunoştinţă de-a mea s-a angajat casieră la un hipermarket din Ploieşti, cu un salariu de 550 de lei, sub cel minim pe economie. Atât i-au oferit. Vă provoc să îi explicaţi ei cum stă treaba cu statul de drept, justiţie şi alte concepte din astea occidental-atrăgătoare, cînd singura ei preocupare e cum împarte 550 la 30 de zile.
O "încercare" a venit din partea unuia dintre fondatorii celei mai active organizaţii de dreapta în lupta cu USL. “Când un om nu-şi doreşte pentru el şi copiii lui decât o casă, ceva de băgat în pântece şi o falsă educaţie care evită problemele fundamentale ale societăţii, tot ce va obţine va fi un adăpost, nişte furaje şi o dresură poleită. Le urez tuturor acestora un sincer: Să vă stea sarmalele în gât!”, scria, pe Facebook, un lider al Fundaţiei Mişcarea Populară.
USL are asigurată victoria la prezidenţiale cu o astfel de atitudine arogantă faţă de alegători din partea concurenţilor săi.
Succesul actual al uniunii conduse de Victor Ponta şi Crin Antonescu vine tocmai din faptul că au înţeles şi exploatează disperarea provocată românilor de noua sărăcie de după 2008.
Iar deriva din ultiimii ani a dreptei este tocmai consecinţa neînţelegerii realităţilor din această ţară şi a aroganţei liderilor care îşi asumă această orientare în raport cu “prostimea”.
Românii sunt foarte, foarte săraci – asta e o certitudine.
Aroganţii de dreapta vor spune că e din vina loamenilor, că doar singuri şi-au votat conducătorii. Adevărat, numai că nu cetăţenii au decis acum patru ani să se taie din pensii şi nu din contractele nesimiţite pentru autostrăzi, nu electoratul dezamăgit a decis să se reducă salariile şi nu contractele supraevaluate pentru pârtii de schi.
Aroganţilor de dreapta le convine să creadă că la mijloc e doar lenea românului. Însă, asta e doar o scuză care pică bine pentru lipsa lor de viziune şi de reacţie la derapajele USL.
Locuitorii marilor oraşe ale ţării – unde îşi desfăşoară activitatea liderii partidelor de dreapta, majoritatea dintre ei cadre universitate – încă se mai descurcă în nebunia asta antecapitalistă, pentru că de cele mai multe ori au câte două slujbe care să le aducă un salariu cât de cât decent.
Dar în micile localităţi şi la ţară – locuri către care liderii dreptei se abat arareori din drumul lor urban – e dezastru. Iar cuvântul nu e exagerat. Ca reporter, am mers în ultimii ani în aproape toată România, inclusiv în zone în care turiştii – chiar şi cei politici – nu prea ajung.
Numeroase orăşele, în general construite de comunişti în jurul unor industrii, sunt moarte din punct de vedere economic. În târguri care, înainte de 1989, munceau şi zeci de mii de angajaţi, au mai rămas acum doar bătrânii nostalgici şi tinerii prea puţin dotaţi intelectual sau prea leneşi să plece de acolo.
Iar la ţară, doar munca în străinătate a unuia dintre membri mai salvează familiile de la foamete. La Pungeşti, cea mai celebră comună a României contemporane, am fost şocat să văd cum trece pe lângă mine o bătrână care ţinea de funie o vacă ce trăgea o căruţă cu roţi de lemn. Se întâmpla în 2013. Să le explic şi universitarilor de dreapta ce înseamnă asta: femeia aceea nu avea bani de cal, nici măcar de bou, dar nici de roţi de cauciuc.
Aroganţii de drepta vor spune că exemplele mele sunt irelevante pentru ei, din simplul motiv că aceste persoane nu fac parte din electoratul lor. Adevărat, numai că votul acestor oameni contează. Mai ales într-un moment în care şi alegătorii tradiţionali ai dreptei sunt sărăciţi şi, de multe ori, fără speranţă. Dacă aceştia sunt prea orgolioşi să mai recunoască, nu înseamnă că mai ies la vot pentru o Românie în care cred din ce în ce mai puţin.
Ce se poate face în aceste condiţii?
Un concurent serios pentru USL nu va apărea atât timp policienii din zona dreptei nu vor înceta să afişeze aroganţa că sunt singurii deţinători ai adevărului despre ce e mai bine pentru ţara asta de proşti.
Un adversar adevărat al candidatului USL pentru prezidenţiale nu va exista până când liderii formaţiunilor de dreapta nu vor renunţa la discursurile în limbaj lemnos-universitar, care nu spun nimic, doar pentru că altceva e sub demnitatea lor.
În fine, o victorie a dreptei, în momentul actual, nu va fi posibilă până când membrii formaţiunilor de opoziţie care vor să mai reprezinte ceva în politica românească nu vor scăpa de imaginea că ei sunt cei care au avut nevoie de pensiile bătrânilor ca să salveze o ţară exploatată de băieţii deştepti ai partidelor.
Între timp, românilor nu le pasă decât de faptul că nu prea au ce sarmale să le stea în gât.
