Prezența lui Victor Ponta la Baku, alături de Putin, este încă o confirmare că relația sa cu SUA, de care a făcut atâta paradă (inclusiv prin vacanțele petrecute la Miami), nu a fost decât un pueril joc de imagine.
Cine l-a sfătuit să facă această mișcare, convins că va fi interpretată drept un avertisment trimis Occidentului că marele Ponta se va reorienta geostrategic și că va trage și România după el, pe o nouă axă, nu are minte nici cât o găină. Sau a avut cândva, dar bătrânețea i-a întunecat-o iremediabil.
Un om lucid nu ar fi avut cum să-și imagineze că SUA, sau NATO, sau UE o să tremure de frică la vederea lui Ponta la cinci scaune în spatele lui Putin și că o să pună mâna grăbiți pe telefon să sune la DNA în toiul nopții, pentru a le ordona să abandoneze orice dosar împotriva sa.
Un om lucid, cum nu prea se găsește în adunătura care îl ține pe Ponta proptit în vitrină ca să-și încaseze în continuare taxele de șmecheri, ar fi trebuit să știe că nici vesticilor și nici românilor cu un minim spirit analitic nu le-a scăpat niciodată jocul perdant, la trei capete, SUA-Rusia-China, la care l-au împins și pe Ceaușescu unii dintre bătrânii securiști ce roiesc acum în jurul liderului PSD.
Ce dovadă în plus ne-a trebuit și le-a trebuit partenerilor strategici ca să ne dăm seama că vorbim de un iresponsabil cu acte în regulă decât faptul că astă-vară, în plin scandal internațional provocat de anexarea Crimeii de către Rusia, Ponta încă încerca din răsputeri să-și aranjeze o vizită la Moscova pentru o întâlnire cu Putin?! Oare ce ar mai fi rămas din reputația României de membru de încredere al NATO, construită cu mare efort în ultimii ani, dacă lui Ponta îi reușea planul?!
Și mai amuzantă, dacă se confirmă, este știrea că Ponta a plecat de la Baku cu avionul lui Erdogan. Ce ar fi putut să îl întrebe urmașul lui Adrian Năstase pe președintele Turciei? Oooooo, multe! Dar în special: cum a reușit Erdogan să rămână la putere după ce „americanii“ au pus tunurile pe el, dând o mână de ajutor la dezvăluirile privind afacerile sale de corupție? „Stimate domnule Erdogan, cum ați reușit să-i învingeți pe americani? Cum ați făcut să rezistați avalanșei de dezvăluiri despre afacerile de corupție în care dumneavoastră și fiul dumneavoastră ați fost implicați? Cum ați rezistat maratonului de proteste de stradă?“…
Din păcate pentru Ponta, indiferent ce i-ar fi răspuns Erdogan, adevărul este unul singur: în România, ca și în Turcia, psihicul colectiv, modelat de-a lungul a sute de ani de istorie (parțial comună), încă determină oamenii să fie foarte toleranți față de corupția celor ce îi conduc. Cu o singură condiție, însă: și ei să o ducă (relativ) bine.
Așadar, nici pe Ponta nu ar reuși să-l disloce opoziția, ziariștii răi, sute de mii de protestatari și cu atât mai puțin DNA și americanii, dacă premierul României ar fi pus pe masa celor ce sunt furați zilnic, a milioanelor de cetățeni, ceva la schimb.
Măcar zece la sută din cât a dat înapoi Erdogan, ca premier, turcilor. Un PIB aproape dublat, un PIB pe cap de locuitor cu 50% mai mare și aproape 15.000 de kilometri de autostrăzi noi. Și asta în doar zece ani.
Cum se compară cifrele astea cu performanța lui Victor Viorel Ponta de a nu fi în stare nici măcar să contracteze amărâții de 50 km de autostradă dintre Comarnic și Brașov, pe care a spus că îi va termina anul viitor?!
Așadar, nu vă fie frică! Ponta pică! Cu sau fără sfaturile lui Putin și Erdogan (asta în cazul în care cei doi chiar i-au făcut marea onoare de a schimba două vorbe cu el). Cu sau fără micile șmecherii securiste pe care brigada sa de agitatori amatori încearcă să ni le vândă drept grandioase piruete geostrategice.
Dacă lucrurile sunt destul de clare cu viitorul lui Ponta și cu deznodământul încercărilor sale disperate de a încetini ancheta DNA prin metoda piciorului în ghips, patentată acum 25 de ani de Victor Atanasie Stănculescu, nu este deloc ușor de anticipat cine va forma următorul Guvern, cu sprijinul cărei majorități și ce se va alege, în final, de PSD.
Marea problemă ține chiar de esența PSD. Acest partid și-a lepădat în ultimii ani și ultima rămășiță de camuflaj ideologic socialist pentru a-și putea împlini cât mai eficient scopul pentru care a fost creat: o mașinărie de făcut bani și împărțit privilegii pentru membrii ei. Din pradă, liderii și susținătorii lor din umbră și-au luat întotdeauna partea leului.
Caracteristica principală a acestui model de organizație este că funcționează perfect când se află la putere, cuplată la resursele publice, și că intră în criză imediat după ce iese de la guvernare și nu mai are ce împărți membrilor ei.
Întocmai ca un mare economist expert în ciclurile sistemului capitalist, Hrebenciuc a încercat să găsească o soluție la aceste crize abisale post-guvernare. Așa a venit cu soluția tipică unui „mafiot de cuvânt“ ca, indiferent ce partide vin la putere, să cedeze 30% din producția industrială de șpagă partidelor din opoziție. Din păcate, pactul propus de el, acceptat, se pare, și de alți mafioți cerebrali din celelalte partide, nu a scutit PSD de scenele de canibalism prin care a trecut după fiecare ieșire de la guvernare.
Și Năstase, și Geoană au fost destul de abili în mandatele lor în a-și ține aproape anumite facțiuni din partid. Fiecare a avut mulți susținători în spate în momentele confruntării cu rivalii care au vrut să le ia locul. Și, cu toate acestea, ambii au trebuit să părăsească jilțul după ce au pierdut puterea executivă.
Ponta, spre deosebire de ei, a condus și conduce PSD cu un dispreț monumental față de viața internă de partid. Și-a fidelizat câțiva lideri de organizație mai tineri, cărora le-a oferit mai multă putere de decizie, pe măsură ce baronii au început să apuce calea DNA, și a promovat câțiva miniștri fără personalitate, pe care i-a putut controla și de care a fost sigur că nu vor emite niciodată pretenții nici la funcția de premier, nici la cea de președinte de partid.
Asta a fost politica de cadre a lui Ponta în PSD. În rest, Victor Viorel s-a bazat exclusiv pe sprijin extern din partea unor șefi de instituții care inspirau teamă în partid și pe încrederea de care aceștia se bucurau în ochii partenerilor strategici ai României. Timpul pe care ar fi trebuit să-l investească pentru a-și consolida susținerea în interiorul PSD și l-a petrecut jucând baschet sau îndeletnicindu-se cu activități mult mai puțin plictisitoare.
Urmarea? Dacă va pierde funcția de premier, iar PSD va fi din nou decuplat prematur (ca și în 2009) de la rezervoarele cu bani ale statului, Ponta va fi debarcat în doi timpi și trei mișcări și din fruntea partidului. După cum a pierdut finala prezidențială, la o diferență de scor mai mare decât Năstase și Geoană, așa va fi și evacuat de la conducerea PSD: mult mai rapid și cu infinit mai puține regrete.
Iar ceea ce el a considerat că este cea mai bună strategie defensivă pentru a domni netulburat peste PSD o lungă perioadă de timp s-ar putea dovedi fatal partidului. Ponta a învățat ceva din lecția lui Năstase și nu a permis vreunui Hrebenciuc, Mitrea sau Dan Ioan Popescu să îl concureze așa cum aceștia au făcut cu mentorul său. A făcut gol în jurul său de lideri cu potențial și s-a bucurat în sinea sa că procurorii anticorupție îi iau la puricat pe Geoană, Dragnea, Vanghelie, Mazăre, Oprescu și mulți alți lideri cu greutate în partid.
Doar că anchetele sau procesele care îi vizează pe aceștia – se vede limpede acum – nu îl ajută sub nici o formă pe Ponta, care are toate șansele să fie trimis rapid în judecată, la rândul lui, ci pe altcineva. Iar acest altcineva poate fi George Maior, fostul său partener de tandem președinte-premier din cursa electorală de anul trecut, sau poate fi Gabriel Oprea, aliatul său politic principal.
Cine ar putea sta acum în calea fostului șef al SRI, dacă acesta și-ar propune să preia conducerea PSD după debarcarea lui Ponta? Nimeni. După câte se pare, însă, George Maior nu are intenția de a prelua conducerea PSD. Nu în momentul acesta, cel puțin.
Ce a spus în repetate rânduri Traian Băsescu, anul trecut, și anume că fostului șef al SRI i-ar trebui o pauză înainte de a accepta o funcție de conducere, se pare că a rezonat și cu alte recomandări similare primite de George Maior. Motiv pentru care, cel mai probabil, va alege să plece la Washington, ca ambasador.
După cele două declarații din weekend făcute de Gabriel Oprea – recomandarea către Ponta de a demisiona și avertismentul că va ieși de la guvernare dacă PSD încearcă să modifice Codul Penal – este evident că parteneriatul dintre UNPR și PSD a intrat într-o altă fază. Și că susținerea pe care i-a acordat-o până acum lui Victor Ponta a expirat.
Consecința: după demisia lui Ponta și debarcarea sa din fruntea partidului, Oprea ar putea prelua controlul inclusiv asupra PSD. Șansele ca acest lucru să se întâmple depind însă de un lucru. Dacă Oprea poate menține PSD la guvernare sau nu. Iar asta nu depinde doar de liderul UNPR, ci și de președintele Iohannis.
O aritmetică simplă ne arată că o alianță PNL-UNPR și ceva grupuri mici (PSRO, PND, independenți, minorități) ar putea asigura fără probleme o majoritate pentru un nou Guvern. Chiar dacă cifrele par acum la limită, nu există nici un dubiu că numeroși parlamentari PSD i se vor alătura lui Oprea când vor vedea că PSD se scufundă.
Pentru liderii PNL și pentru Klaus Iohannis această formulă ar fi calea spre putere cu cele mai mici costuri de imagine. Mai ales dacă se ajunge la ea după un bine întreținut spectacol mediatic, concentrat pe ideea că UNPR și-a spălat păcatele despărțindu-se de PSD, după ce l-a împiedicat să dea o lovitură mortală statului de drept.
Gabriel Oprea are însă o problemă cu varianta unei coaliții PNL-UNPR. Anul viitor sunt alegeri. Iar șansele UNPR de a lua un scor decent sunt, ca întotdeauna, infime. UNPR s-a dovedit un bun aspirator de parlamentari penali, de acolo și reputația de batalion disciplinar al politicienilor, s-a dovedit și un partener de guvernare loial (pentru prețul potrivit), dar ca performanță electorală a fost întotdeauna o catastrofă. Ceea ce înseamnă că Oprea va face tot ce ține de el să rămână lângă PSD. Sau, și mai bine, în fruntea PSD.
După cum spuneam, însă, sunt șanse mici ca Oprea să poată convinge PSD să i se subordoneze dacă nu le oferă rămânerea la guvernare. O variantă care însă intră în conflict atât cu dorințele PNL, cât și cu cele ale președintelui.
Cea mai probabilă soluție pentru această ecuație complexă: fie un guvern de „uniune națională“ – în care să intre inclusiv un PSD condus de Gabriel Oprea; fie un guvern PNL-UNPR, după ce PSD va fi făcut implozie, iar o parte importantă a sa va dezerta la UNPR, având ca principal scop organizarea de alegeri anticipate.
Cu actualul Parlament, dominat de servitorii celei mai toxice făcături politice din ultimii 25 de ani, USL, aruncați în luptă în cel mai greu an pentru democrația românească, 2012, mai mult nu se poate face.