În general, problema aderării României la spaţiul Schengen e pusă în termeni strict temporali – când anume se va produce eventul? O abordare deloc greşită şi o curiozitate legitimă din partea politicienilor şi a cetăţenilor unei ţări care, din punct de vedere tehnic, a bifat toate criteriile prevăzute iniţial pentru accesul la spaţiul de liberă circulaţie.
„Când?” este, deci, o abordare corectă, dar totodată şi insuficientă.
Ultimele evoluţii din interiorul Uniunii Europene – pe fondul împământenirii crizei economice şi al ecuaţiei complexe de salvare a Greciei de la faliment (construită nu atât pentru a salva Grecia, cât pentru a nu înfunda restul continentului) – îndreptăţeşte Bucureştiul să se întrebe nu doar când se va integra, ci şi cum va funcţiona acel spaţiu Schengen în care România aşteaptă să intre la un moment dat.
Cât de interesant va rămâne sau cât de strâmt va deveni acel spaţiu, comparativ cu macheta pe care o cunoşteam când ne făceam iluzii că vom fi primiţi fără rezerve?
În acest moment, un răspuns pertinent la asemenea întrebări rămâne dificil de dat, în condiţiile în care singurele instrumente aflate la îndemână sunt încă semnalele transmise de unele capitale, iar nu demersuri concrete iniţiate de vreun stat membru. Semnalele sunt, însă, puternice.
Odată cu inflamarea campaniei electorale din Franţa şi impunerea de către opoziţie a unui competitor în carne şi oase pentru preşedintele în exerciţiu, Nicolas Sarkozy, Parisul a atacat frontal arhitectura clasică a edificiului european. Sub presiunea timpului este de aşteptat ca ofensiva în acest sens să se intensifice.
Recentul avertisment şi şantaj al lui Sarkozy, privind suspendarea participării Franţei la acordul Schengen dacă revizuiri de substanţă nu vor fi operate, iar o guvernare politică nu va deveni realitate în următoarele 12 luni, este un prim pas contondent care, în funcţie de ecou, foarte probabil va fi urmat inclusiv de unele iniţiative – cel puţin pentru a demonstra că vorbeşte serios. Spre ce va duce totul în cele din urmă e greu încă de imaginat, dar un lucru devine cert: actualul titular de la Élysée nu va avea scrupule în a-şi urmări scopul întrucât subiectul Schengen are o semnficiaţie extinsă pentru Nicolas Sarkozy.
Întâi de toate, pur şi simplu figurează pe agenda sa electorală. Apoi, se dovedeşte a fi o temă cu un tipar arborescent: are un accentuat potenţial de a fi folosită populist, dar se pliază foarte bine şi pe vântul potrivnic străinilor, şi mai ales esticilor, care bate din ce în ce mai tare prin statele vest-europene, inlcusiv în Franţa. Iar asta e o realitate.
Criza, se vede acest lucru tot mai clar, readuce la viaţă, peste tot în Europa, animozităţi latente, în contextul în care nesiguranţa europeanului de rând, dată de ceea ce se întâmălă în jur, şi perspectivele în continuare neclare ale reintrării pe o creştere economică sustenabilă rămân pentru moment singurele lentile prin care poate fi evaluată corect realitatea.
Privită însă din perspectiva Sarkozy, ar fi, cred, eronat să limităm la cele de mai sus miza chestiunii Schengen. Nu ar fi deloc o surpriză ca preşedintele francez să transforme acest subiect – nu doar din raţiuni electorale, ci şi strategice – într-un obiectiv de portofoliu, menit să reafirme prestigiul Franţei şi să-i reconfirme influenţa în afacerile europene, dat fiind faptul că Berlinul şi-a tras deja partea leului pe zona economică, obţinând administrarea crizei economice conform, în primul rând, cu propriile deziderate.
Că Franţa, dincolo de presiunile electorale inerente, este posibil să meargă mult mai departe şi să încerce să facă din dosarul Schengen ceea ce Germania a reuşit deja din dosarul gestionării crizei economice de pe continent, ar putea sta mărturie nu doar ieşirile recente de la Élysée, ci şi unele împrejurări din 2010 şi 2011, care trădează o posibilă angajare pe termen lung a Parisului în acest sens.
Două episoade pot fi considerate esenţiale: campania de repatriere a romilor din Franţa în România din timpul verii lui 2010 şi problema refugiaţilor din Africa de Nord, în primăvara lui 2011, când tunisienii şi libienii au trecut marea pentru a ajunge în Italia şi Franţa, pe fondul conflictelor militare şi politice din ţările de origine. Merită ţinut minte ceea ce le-a urmat, anume discursul oficial cu care a ieşit la rampă Parisul, luând cele două evenimente ca pretexte.
De la miniştri de resort, la premier şi preşedintele ţării, oficialii francezi s-au lansat nu doar în critici acide la adresa României (în chestiunea delicvenţei romilor) şi a Italiei (în chestiunea lejerităţii cu care refugiaţii africani au trecut din Italia spre Franţa), ci şi în chestionarea înteţită şi tot mai nervoasă a chiar prevederilor privind libera circulaţie în statele Schengen.
Dacă lucrurile vor evolua până la capăt în sensul semnalelor care încep să curgă, Schengen nu va mai reprezenta o temă fierbinte doar pentru România. Ea se poate transforma inclusiv într-un precursor al redeschiderii altor dosare complicate din „arhiva” stufoasă a UE, pe fondul dublei presiuni pe care o exercită cu succes în Europa Germania şi Franţa.
Se va reduce, însă, la atât complicarea relaţiilor intra-UE, catalizată de o manieră decisivă prin întinderea şi adâncirea crizei economice? Din nou, un răspuns convenabil rămâne în continuare dificil de dat.
Vizibil este totuşi că perioada pe care o traversăm a început să fie speculată din plin pentru „reglări personale de conturi”. State importante găsesc acum o rară oportunitate de a-şi rezolva unele probleme interne distribuind efortul nu doar pe umerii proprii, ci şi pe ai celorlalţi. Raportându-ne strict la cazul Schengen, Franţa şi Olanda sunt două exemple edificatoare.
Ca o paranteză şi păstrând toate proporţiile de rigoare, putem spune că şi politicienii români au avut o tentativă ridicolă de a-şi proiecta frustrări interne pe marele ecran european, atunci când liderii opoziţiei au deplâns în Parlamentul European „groaznica” dictatură de la Bucureşti. Iar aici închid paranteza.
Merită însă meditat la ce ne aşteaptă în viitor, din moment ce prezentul ne pune în faţa deschiderii unor periculoase precedente. Lideri europeni ca Sarkozy şi Rutte caută azi rezolvări imediate la obstacole electorale pe care le au acasă sau la dificultăţi economice şi sociale cu care se confruntă propriile ţări, schimbând ce piesă doresc la mecanismul care reglează ansamblul european.
Încet-încet, mâine vor face alţii la fel, iar cu timpul s-ar putea ajunge chiar la momentul în care să ne întrebăm ce mai căutăm unii alături de alţii, din moment ce tratate europene de anvergură pot fi reevaluate din raţiuni strict electorale sau care ţin de interesul particular al unei ţări de a le arăta „partenerilor” cine e mai egal dintre toţi.
Dacă le este europenilor mai bine împreună sau nu, dacă libera circulaţie reglementată după principiile adoptate la Schengen au fost sau nu benefice pentru dinamica dezvoltării pe bătrânul continent şi dacă este bine sau nu ca fiecare ţară, dat fiind faptul că a intrat într-o astfel de comunitate, să mizeze în continuare pe compromis, merită să ne întrebăm, dar e nevoie de spaţiu pentru a intra în detalii.
Pe moment, lucrurile pot fi puse într-o matcă mai simplă. Şantajul pe Schengen al lui Nicolas Sarkozy ne transmite, în subsidiar, că rămânerea europenilor „împreună”, după lărgirea UE, a devenit costisitoare, agasantă şi, într-o anumită măsură, contrară chiar interesului naţional al Franţei. Fapt pentru care, înţelegem de la acelaşi Sarkozy, e cazul să fie schimbat macazul, chiar dacă în vedere sunt doar interesele Franţei şi, mai ales, ale unui candidat la prezidenţiale.
Dacă Nicolas Sarkozy, aşa disperat cum este în a atrage voturile „lepeniştilor”, ar avea dreptate, atunci, ce rost mai au toate demersurile la nivelul UE de a majora fiecărui stat cota-parte la capitolul cedare de suveranitate? Dacă telescopul prin care privim spre Bruxelles ar fi dotat cu lentila Sarkozy, atunci ce sens a mai avut implicarea fiecărei naţiuni europene în efortul comun de salvare a Greciei şi ce sens ar mai avea continuarea procesului de federalizare a UE, la nivel instituţional?
