Traian Băsescu şi-a asumat rolul politicianului salvator imediat ce şi-a descoperit calităţile carismatice. A fost încurajat să rămână în acest rol nu doar de simpatia populară, ci şi de o parte semnificativă a elitei intelectuale din România, care a văzut în actualul preşedinte un om hotărât, deşi nu neapărat imaculat. Traian Băsescu ştie că electoratul său dur s-a ataşat de el fiindcă în 2004 a salvat ţara de Adrian Năstase şi de PSD, iar în 2009 i-a confirmat încrederea eliminându-l din cursa prezidenţială pe Mircea Geoană. Preşedintele cunoaşte bine dialectul tribal al mulţimilor, iar acum plusează încercând să-i convingă pe oameni că ţara are nevoie de sacrificiul lor. Hărţuit mereu de forţele răului, aflat mereu pe muchie de cuţit, Traian Băsescu vrea să devină omul providenţial, cel care are curajul să coboare în groapa leilor. Sau poate cel care vrea neapărat să se confrunte cu forţele lor dezlănţuite, cu gândul că în acest fel găseşte cel mai repede drumul spre istorie.
Traian Băsescu a rămas fidel rolului tradiţional care l-a consacrat ca lider carismatic, de aceea vrea să fie cel care ne scoate din criză, cu riscul de a fi linişat mediatic. Nu-şi asumă însă erorile cabinetelor Boc girate de el în ultimul an şi jumătate, încurajând astfel incertitudinea ca disciplină guvernamentală. Preşedintele nu vorbeşte despre impredictibilitatea fundamentală, gravă şi incurabilă a Executivului autohton de la începutul crizei şi până acum. Sau, dacă o face, nu arată cu degetul nici un vinovat, fiindcă, potrivit obiceiului locului, nimeni nu plăteşte cu adevărat pentru greşelile făcute. Preşedintele nu a vorbit articulat nici despre orgia cheltuielilor publice şi nici despre abonaţii permanenţi ai PDL la licitaţiile publice. De fapt, preşedintele a vorbit despre criză abia când ţara era pe marginea prăpastiei, lăsând lucrurile să se rostogolească la voia întâmplării, mai ales anul trecut, când totate calculele din cabinetele miniştrilor se făceau în ecuaţia campaniei electorale. Preşedintele a preferat să se salveze pe sine în 2009, ca şi cum singura sa obligaţie era să-şi trăiască prezentul.
Traian Băsescu poate explica oricând că salvându-şi pielea prin tranzitivitate a salvat ţara de Marian Vanghelie, de Cătălin Voicu şi de restul reţelei care se ascundea în spatele lui Mircea Geoană şi care urmărea să pună mâna pe instituţiile statului pentru a-şi proteja şi consolida averile, puterea, influenţa. Traian Băsescu poate explica toate piruetele făcute inutil de Guvernul Boc, dar îi va fi aproape imposibil să convingă un pensionar obişnuit, care a muncit cinstit 30 de ani sau mai mult, că trebuie să renunţe la 15 la sută din cele şapte milioane care oricum nu-i ajungeau nici pentru medicamente. Traian Băsescu ar trebui totuşi să-i explice acestuia că amputarea pensiei sale se face nu doar din cauză că guvernul Tăriceanu a angajat 300 de mii de funcţionari în plus, ci şi de ce Cabinetul Boc nu a făcut restrângerile necesare încă de anul trecut, după ce Fondul Monetar Internaţional i-a explicat României că produce prea puţin şi cheltuieşte prea mult.
Traian Băsescu nu se poate ascunde în spatele teoriei curcanului, care ne spune că cele o mie de zile bune ale păsării nu o prevăd pe cea de-a o mie una zi în care este omorâtă. Dezastrul economic nu s-a năpustit ca o fatalitate asupra României acum o săptămână, iar preşedintele ştia încă de anul trecut că risipa şi luxul campaniei electorale vor avea o scadenţă dureroasă anul acesta.
Înainte de tăierea efectivă a pensiilor mici, preşedintele ar trebui să răspundă la următoarea întrebare: cine este vinovat pentru huzurul de anul trecut şi în ce fel va plăti?
