Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

România rurală şi idilică nu există. Viaţa la ţară se trăieşte la coada vacii

Petre Badica 14.08.2013 - 15:33

Share

Potrivit statisticilor, până în anul 1997 plecau mai multe persoane din mediul rural în cel urban. După acel lucrurile s-au schimbat. Până în 2000, media anuală a celor care au plecat din oraşe a fost de 28.000.Tendinţa de creştere s-a păstrat pe tot parcursul deceniului trecut şi a cunoscut un vârf în 2010 atunci când peste 133.000 de români au părăsit orasul şi s-au stabilit la ţară.

Sociologii vorbesc de faptul că această tendinţă se datorează dispariţiei a sute de mii de locuri de muncă la oraş după ce întreprinderile care duduiau în comunism s-au transformat în moloz. Dar şi pentru că viaţa la ţară ar fi mai ieftină şi, nu-i aşa, mai puţin stresantă, poluată aşa că ea face cu ochiul tot mai multor români prinşi în „capcana” marilor oraşe.

Acest al doilea argument a fost consolidat şi de un număr mare de reportaje difuzate în ultima vreme de presa scrisă şi pe televiziuni care arătau poveştile de succes ale unor familii de tineri (cu vârsta cuprinsă între 30 şi 40 de ani) care au părăsit oraşul cu zgomotul, traficul şi mizeria lui pentru a începe o viaţă de vis (şi de succes) în aerul curat al satului românesc. Aceste materiale de presă generează audienţe mult peste media generală dar şi comentarii  elogioase la adresa temerarilor, în genul „aţi ales bine”, „bravo vouă”, „mă bucur că aţi avut acest curaj” etc.

În mari corporaţii, pe culoarele băncilor, în puburi unde cinzeaca de whisky costă 40 de lei, la berea (7 lei sticla) de după partida de fotbal de vineri seara unde ora se plăteşte cu 150 de lei, tinerii au ajuns să vorbească tot mai adesea despre această perspectivă de evadare din insuportabilul oraş, despre nevoia de a renunţa la slujba care le răpeşte zece ore pe zi, despre nesfarsite nedreptăţi la care sunt supuşi de o societate citadină strâmbă, pentru a trăi împăcaţi  şi retraşi la sat. Un sat unde să devii rege peste grătarul tău, şezlongul tău, cei trei patru pomi, sticla de vin, bucata ta de pământ şi de umbră.

Şi, da, după 18 ani (primii) petrecuţi la ţară le pot garanta că aerul e curat, păsărelele cântă divin, berea costă vreo 2 lei halba, intrarea la baltă sau la râu nu e 50 de lei ca la Aqua Land şi nici nu ai parte de toţi ţăranii (conotaţie negativă) care, la oraş, se aruncă de la trambulină direct în capul tău. Desigur, exact ca în visele orăşenilor, vara mănânci bio din grădină roşiile pe care le-ai sădit iar plăcerea asta care ţine vreo două săptămâni egalează slava împărăţiilor. La fel, ouăle le iei direct de la sursa care ţi se plimbă cu pene prin faţa ochilor.

Dar tot după alţi 18 ani trăiţi în Bucureşti pot spune că există o parte întunecată care impune sacrificii uriaşe. De toate aspectele pozitive de mai sus nu te poţi bucura decât puţine minute în timpul săptămânii şi ceva mai mult duminica. Roşiile se fac cu muncă, după ore de săpat şi udat zilnic. Apoi, ca o încununare a muncii, va trebuie să vinzi (am văzut reportaje cu tineri deveniţi legumicultori) şase kilograme de roşii pentru a putea bea o bere în Centrul Vechi al Bucureştiului.

Porcii pun greu kilele pe ei pentru că nu beau bere, găinile nu mai ouă după noiembrie. Iar din noiembrie până în aprilie nu trec şase luni, ci câţiva ani. În perioada asta după lăsarea întunericul (ora 16) oamenii trec pe stradă ca stafiile – o dată la jumătate de oră. În timpul săptămânii, iarna, la cârciuma din sat nu te poţi duce pentru că lumea bârfeşte şi îţi vor ieşi vorbe că eşti beţiv. De altfel, iarna la cârciumă – unde nu se deschid geamurile iar mirosul de fum din încăpere şi din haine nu iese decât la primăvară – nu se merge decât sâmbătă seara dacă nu vrei să îţi pătezi numele. Vara, nu poţi face fiţe şi mutre pentru că oricum nu poţi ieşi decât la acelaşi birt obosit unde nu se ascultă operă ci manele, ori se dă televizorul la maxim dacă e meci (se compensează prin atmosferă şi personajele de vis). Dacă vrei ceva comopolit nu îţi rămâne decât să bei un suc pe bulevardul celui mai obosit oraş de provincie aflat în apropiere unde şomajul e de 50% şi cele mai în vogă magazine sunt vând haine second hand.

Nu porţi ochelari cu rame groase pentru că la sat bunicile poartă aşa ceva şi nicidecum hipsterii. Costă 5 lei şi sunt luaţi pe încercate din târg, fără control oftalmologic sau alte figuri. Nici blugi cu fundul lăsat nu iei pe tine pentru că te râde lumea.

Nu am scris textul ăsta pentru oamenii care se pensionează şi se retrag la ţară. Ci pentru tinerii educaţi, cu o slujbă decentă, care se gândesc tot mai mult să fugă dintr-un oraş aglomerat, mizerabil, care le confiscă viaţa întru totu şi le oferă tot mai puţin, pentru a se retrage la ţară. Îmi dau acum seama că această dorinţă este alimentată şi de documentarele şi clipurile de promovare turistică a Romaniei realizate şi difuzate în ultimii ani care insistă pe o imagine idilică şi nealterată de modernitate a satului românesc.

Dar dincolo de imaginile cu focuri de tabără, copii cu clop pe cap care pleznesc de sănătate, femei îmbrăcate în port naţional care fac pâine şi brânză în casă, ţărani care joacă dansuri tradiţionale, viaţa la ţară se trăieşte la coada vacii, cu sapa printre răsaduri şi dimineaţa pe răcoare cu o coasă în mână.

 

 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...